Locul III / proză: Dumnezeu este...

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ / ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a V-a – 2023

‒ Dumnezeu este… Dumnezeu este… bolborosea în voia sa fetiţa, trăgând cu mâna dreaptă a joacă de vârfurile degetelor de la stânga. Lua seama la un vitraliu rubiniu, prin care vremea şi vânturile tăioase, adevărate diamante, desăvârşiseră o bortă ce lăsa un mănunchi de suliţe aurii, cu vârfurile însângerate, să se furişeze înlăuntrul locaşului... părându-i copilei scame din odăjdiile preotului ascuns acum în altar.

Era în biserică alături de mamă-sa, care slovenea laolaltă cu ceilalţi  rugăciunea momentului. O privi îndelung şi se hotărî s-o întrebe, că nu mai putea de nerăbdare:

‒ Dumnezeu este roşu, mamă?!

Dar  mama nu-i răspunse... Oare de ce?! îi alergă prin minte nedumerirea, bătându-se în aceeaşi clipă cu palmele peste urechi, de parc-ar fi vrut să afle de-s în regulă sau nu.

Copila era prea cufundată în gândul său, ca să fi băgat de seamă preajma, deodată bântuită, luată pe sus de mare vacarm...

Spaţiul înalt al bisericii, până mai adineauri clar şi aspirând numai ecoul slujbei, mireasma tămâierii, se umplu de uruieli! Pereţii scânceau cu durere, în vreme ce erau păgubiţi de podoabele sfinte! O nevăzută mână ştergea de pe ziduri chipurile sfinţilor, coşcovindu-le păgâneşte... Şi nori de praf înecăcioşi se ridicau şi se lăsau în jos, ameninţând cu greutatea lor capetele binecredincioşilor, punându-le stavilă aspră nevoii de aer... Vitraliile îşi pierdură culorile, sticlele devenind surii, punând zăgaz luminii… Spaima înecului cu miros de vopsele ori cu aerul îngroşat de pulbere  trimisese  enoriaşii, pe clipă, în căutarea eliberării de sub ameninţare, înspre afara curat însorită!

Încolţită de întâmplare, mama întârzie câtva în cugetări şi, când pricepu că ceilalţi se zoriseră să scape de răul ivit pe neaşteptate, pe loc împuternicită, îşi îndemnă fiica spre ieşire, nădăjduind şi pentru dânsele mântuire!

Dar graba tuturor le rupse împletitura mâinilor, aruncându-le pe fiecare în altă parte...

În curtea bisericii, oamenii se înconvoiară toţi sub temerea că faptele şi necredinţa s-au strâns în năpăstuitorul şuvoi ce-a dat peste dânşii, ei rămânând ca fulgeraţi, o gloată de amarnic pedepsiţi...

*

Pe mamă o purtase către afară valul ieşiţilor din biserică, fetiţa rămânând singură, adăpostindu-se sub un jilţ impunător... în drepta de altar... De acolo lua seama la năvala bucăţilor din tencuiala turlei... Pavimentul bisericii părea nins cu humă şi sfărâmături!

În stânga, pe podea, stătea răsfirat, cu filele încă neogoite, ceaslovul din care izvorâse înainte isonul cântat de către diacon. Avea o strălucire aparte! Asta o făcu pe copilă să iasă din ascunzătoare, uitându-şi  temerile... Se apropiase, ridicase tomul, încercând parcă să slovenească  rândurile unei foi, urmărind cu arătătorul dreptei însemnele găsite.

Ca prin vis, o voce îmbietoare, răsună în sfânta biserică:  <<Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevăr vă grăiesc, că cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.>>

Pe clipă năruirea încetă... Preajma bisericii era înţesată acum de  plăcută pace şi aburi de smirnă pluteau pretutindeni.        

Ochii fetişoarei găsiră locul altfel decât îl năpăstuise prăpădul… Dispăruseră vuietul şi spaima oamenilor de mai devreme! Zidurile îi apăreau mândre, lipsite de aburul negru al turlelor huruite cu puţin timp în urmă. Uşa, larg deschisă, înfăţişa venitului un lăuntru rece, umbros, înfericit acum de curcubeicele tonuri ale vitraliilor, reîntregite ca prin minune... Pereţii, iar îmbrăcaţi cu icoane, lăsau vederii doar un văl de purpură, parcă vie, semănând cu jertfa unei uriaşe răni...

*

Mama, intrată printre primii în mijlocul lăcşului sfânt renăscut, îşi birui spaima reîntregirii… Apoi o văzu pe cea mică păşind cutremurată prin lumina de basm a sositului amurg. 

De pe umerii şi braţele copilei se ridicau în fior mlădiţe subţiri, unduind în dans lin, în timpul căruia îşi rânduiau întâi mugurii, din care se desfăceau mai apoi frunze şi flori, cupe de crini al căror dalb împrumutase pe dată şi roşiatice tonuri, împurpurându-i corpul… Întorcându-se pe neaşteptate, fetiţa o zări şi strigă:

‒ Dumnezeu este roşu, mamă!

Autor: Angela Dina, din Bucureşti