START VOT ONLINE - POEZIE - CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a II-a

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a II-a

„Premiul publicului” va fi acordat în urma votului on-line în comentarii la această postare.

Votul publicului va începe și se va desfășura în aceeași perioadă ca și jurizarea, respectiv: 01.12.2020 - 15.12.2020

Este valabil un singur vot (aici la comentarii) de fiecare persoană, numind numărul poeziei preferate. Astfel cea mai votată poezie de către cititori, până pe data de 15.12. 2020, va primi „Premiul publicului”

Vă mulțumim!

Iată mai jos toate poeziile înscrise în concurs:

1. Un trandafir

Un om mergea pe o cărare,

Cu ochii tot privind în sus, 

Și admiră cu glasul tare,

O frunză ce o văzu căzând.

 Vai, ce frumoasă ești tu frunză,

 Și cât miroși tu de frumos,

 De parcă ai fi tu trandafirul,

 Din lume cel mai prețios. 

O, omule ce pe cărarea,

Aceasta astăzi ai trecut,

Nu vreau să te mint eu acuma,

Și nici cu lauda să -ți răspund. 

Eu nu sunt trandafirul,

Din lume cel mai prețios,

Dar am tot stat eu lângă unul,

De aceea miros așa frumos.

Și voi iubiții, dragii noștri,

Să nu uitați nicicând, mereu.,

Să stați alături cu iubire,

De Domnul vostru Dumnezeu.

Să stați alături de aceia,

Care îl slujesc în chip frumos,

Ca să primiți și voi în viață,

Mirosul cel mai prețios.

2. La  luptă

În zare o flamură înalţă

Cu hotărâre un brav ostaş

La luptă !Căci ne cheamă Domnul,

La luptă! viteji fraţi ostaşi .

Cu dăruire şi iubire,

Cu răbdare şi neânfricaţi .

Zdrobiţi şi ura şi păcatul

Pe Domnul nostru-l mângăiaţi .

Lumina curată şi sfântă

Să fie veşnic printre voi

Şi bucuria , veselia 

Căci Domnul e acum cu noi .

Pe drum cu lupte ,suferinţe

De e nevoie nu vă feriţi

Cu flamura sus ridicată

Mereu pe Domnul să-l slăviţi.

Cântări de slavă, de iubire

Spre ceruri azi să înălţaţi,

S-audă şi Domnul cel mare

De dragostea ce-i o purtaţi .

Şi zi de zi, clipă de clipă

Voi toţi în Domnul să trăiţi

Cu dragoste şi făr’ de frică

În lumea întreagă să-l vestiţi.

3. O de-aş putea

O de-aş putea să îţi aduc,

O inimă curată pură

Şi să presar pe al Tău drum

Doar mir şi flori şi voie bună.

O de-aş putea , să mă trezesc

Cu ochii plini de a Ta iubire ,

Să nu mai plâng , să mă feresc

Când dau în drum de o pătimire.

O de-aş putea , ca zi de zi,

Să mă despart de a lumi fire,

Să mă înalţ spre al Tău gând,

Să fim doi una-n nemurire.

O de-aş putea ca să presar

Lumina Ta-n întreaga lume

La orice semn să zbor , să sar ,

Să lupt pentru al Tău nume.

O n-aş putea căci doar Tu poţi

În mila Ta ,de noi iubire

S-aprinzi în lume veşnica,

Eterna viaţă , nemurire.

4. Era 

Era un soare ieri pe cer

Ce-mi încălzea inima –ntruna

Dar astăzi parcă nu mai e

Şi mie aşa de frig acuma.

Aş vrea din nou să îl găsesc

Dar starea-mi e nepotrivită

Mă pierd prin stufărişul des,

Iar lumina e tot mai mică.

Departe de cerescul drum

O grea povară se ascunde

Şi sufletul de frig pătruns

În rea furie vrea să afunde.

Căci multe vânturi l-au suflat

Pân şi- a găsit a sa cale

Dar şi acuma e luat 

Şi dus de a vântului rafale.

Dar ce furtuni l-au tot lovit

Şi-l lovesc mereu şi acuma

De valuri el e osândit

Să-şi poarte crucea întotdeauna.

Din aurul ce n-a rodit

În sufletul plin de stricare

Sămânţa sfântă va-ncolţi

Când va fi pus la încercare.

5. Lăudaţi pe Domnul

Lăudaţi iubirea cea curată,

Lăudaţi pe cel ce umblă-n ea,

Lăudaţi lumina cea mai pură,

Căci Domnul e pe veci cu ea.

 

Lăudaţi viaţa cea sfântă,

Lăudaţi-o trăind în ea,

Lăudaţi căci doar cu ea chiar astăzi,

Raiul cel veşnic veţi afla.

Lăudaţi fapta cea bună,

Lăudaţi vorba cea cu har,

Lăudaţi în toate pentru toate,

Pe Domnul nostru pururea.

Lăudaţi voi floarea cea frumoasă,

Lăudaţi mireasma cea din mai,

Lăudaţi zidirea cea lumească,

Lăudaţi pe Domnul pentru ea.

Lăudaţi cântarea cea duioasă,

Cântaţi osana necurmat,

Zdrobind voi firea păcătoasă,

Purtând pe Domnul doar în ea.

Lăudaţi eterna bucurie ,

Şi pacea ce v-a dăruit,

Aduceţi pentru tote jertfă,

Purtarea eternei iubiri .

Lăudaţi comoara minunată,

Ce-n suflet Domnul v-a adus,

Şi nemurirea căştigată ,

Ce-n eden de acum v-a pus.

Lăudaţi acum şi-n veşnicie,

Lăudaţi smerit voi zi de zi,

Lăudaţi pe Domnul cu iubire

Şi plata-n cer o veţi primi .

6. Rosturi și rugi

Umbrele de dimineață

Au împărțit asfințitul

In paginile unei

Cărți cu îngeri și

Nuferi de foc

Apoi

Au împins în mare

Flăcări de amiază

Pe la poalele întunericului

Unde  și  Dumnezeu veghează

Ca să se aprindă lumina

7. Cu fapte cu tot

Se coace iarna

Zăpada așternută peste masă

Împarte crucile să aibă i oamenii ce mănca

Rosturile se așează

La porțile dorului

Amarul să nu-i încerce

Pofta de semeni

Să zacă petrecută

Cum și sfițtii

Stau petrecuți peste poftele

Adormiților cu fata la Poartă

Ziua se arată senină

Cum e și cerul ales cu fapte mărețe

Numele ursitorilor dacă îl strigă

Se desfac morții de carne

Și ochii se prefac că se uită

La marea lumină

Dată de pomană cu fapte cu tot

8. Ninsoarea pietrei

Ninge apa piatra seacă

In genunchi setea adapă

Și-o intoarce la Dumnezeu

In păcatul cel mai greu

Ninge piatra  apa stinsă

Lacrimile le alintă

Și se-ntoarce în păcat

Luciul apei scuturat

Ninge piatra apa bună

Soarele pe cer adună

Pașii dacă –i treci cu dor

Piatra seacă e a lor

9. Îti mulțumim

O cât de mult Iisuse Doamne

Tu pe noi ca ne-ai iubit

Pe pămînt ai coborât

De la Tatăl nostru Sfânt

Te-ai născut dintr-o Fecioară

Care ea mult ne adoră

Și se roagă pentru noi

Todeauna la nevoi

Te-ai născut în Betheem

Într o iesle de lemn

Fiindcă noi nu Te-am primit

Când Maica Sfânta a venit

Și bătea la ușă noastră

A vrut ca să între în casă

Iară noi nu o primeam

Noi cu toți o alungam

Pentru a noastră mântuire

Pe pămînt ai coborât

Și într-o iesle săracă

Să Te naști a trebuit

Noi îti mulțumim Părinte

Că ai trimis pe Fiul Tău

Să se nască în Betleem

Mântuirea s o avem

10. De Crăciun

Maica Sfânta tot pângea

Că nimenea nu o primea

Era timpul de născut

Pe Iisus Domnul Cel Sfânt

Și apoi mai către seară

A născut Sfânta Fecioară

Într-un sălaș părăsit

Unde o iesle a găsit

O iesle săracă și rece

Pe unde nimenea nu trece

Căci durerile o luară

Și născu Sfânta Fecioară

Între oi și între boi

Se născu Domnul apoi

Un Sfânt copil pe acest pământ

Iisus Hristos un nume Sfânt

Veniră la El îndată

Magii si păstorii roata

Cu toții L-au înconjurat

Si Domnului s au închinat

Daruri Lui că i au adus

Lîngă Domnul că le au pus

AUR SMIRNA siTAMIIE

Domnul în veci cu noi să fie

11. Roagă-Te Iisuse Doamne

Doamne astăzi pe pămînt

Necredința este mare

Hulesc mulți pe Domnul Sfânt

Și locașurile- s goale

Mulți cu Trupul Tău Iisuse

Astăzi nu se împărtășesc

Nici nu știu de a Ta credință

Tot mai mult se rătăcesc

Nu vrea lumea ca să știe

Doamne câte-ai pătimit

Pentru a noastră mântuire

Doamne câte-ai suferit

Neavând nici un păcat

Pe Golgota ai urcat

Ducând al nostru păcat

Lumea mai mult Te-a uitat

Roagă-Te Iisuse Doamne

Către Tatal cel Ceresc

Să îi cheme la mântuire 

Pe toți care te hulesc

Domnul azi pe toti ne cheamă

Și să facem ascultare

Până nu e prea târziu

Căci va venii ziua cea mare

Când Domnul va apărea

Sa fim gata pregătiți

Mântuiți de pe pământ 

Să întâlnim pe Domnul Sfânt

12. Rugăciunea multe poate

Dacă crezi în mântuire,

De ce zaci încă-n neștire?

Viața greu ți-o îngreunezi,

Prin păcatul ce tu-l păstrezi. 

Dumnezeu mereu te-așteaptă,

Să vii la Iisus cu inima-apăsată,

Să spuii măcar o singură rugăciune,

Fugi de rău, de-nșelăciune! 

El singur nu te va lăsa, 

De te-abați de la voia Sa 

Te va aștepta răbdător 

Cu iertarea păcatelor!

13. Ce ne cere Dumnezeu? 

Sa fim milostivi mereu! 

Dacă vezi un suferind

Du-te-n grabă mângâind,

Poate are-o stare grea,

Nu se bucură de ea.

Du-te, zi-i ceva frumos,

Prin tine-i spune Hristos. 

Din ce-ți cumperi zi de zi,

Un pic dă și la copii.

La bolnavi sau la săraci,

Și tot mai mult ai să te-ncarci

Cu bucurii dib cer de sus

Pentru darul tău nespus

Dacă cineva îți cere,

Ajutorul în tăcere,

Stai o clipă, te gândește,

Salvarea lui, te mântuieste!

14. Lacrimi de la Dumnezeu

De Sus din cer tot cad mereu spre noi

În fiecare zi de toamnă liniștită plină de splendori

Cad picurii de ploaie  mici sau mari adeseori, 

Dumnezeu iarăși plânge pentru noi... 

 

Atâția stropi cât udă pământul

Atâtea lacrimi Domnul le așterne, întristândul, 

De câte ori când bate tare vântul

Se clatină un om păcătuind și încălcând Cuvântul.

Din valuri mari de lacrimi pline

Ce cad mereu din cer spre tine

O, vezi că acesta este un semn:

Mai lângă Domnul să te apropii, mereu! 

15. Trezește-te creștine!... 

Astăzi poate încă mai păcătuiești, 

Dar eu te rog din suflet să te curățești!.. 

Să te trezești din moarte și întunericul creat, 

Tu încă mai poți fi salvat!

Mii de păcate facem zi de zi

Creștinilor credeți că așa ne vom mântui? 

Da, Mântuitorul prin Jertfa Sa ne-a salvat, 

Noi mai avem un singur preț să ne căim de păcat. 

Trezește-te și tu creștine, 

Trezește-te că timpul vine, 

Acum poate e ultima clipă

Plânge-ți păcatul acum, Dumnezeu în sufletul tău se-nfiripă!.. 

16. Tu ești…

Tu ești în tot ce mă-nconjoară, în sfâșierea clipei rară,

În tresărire de ninsoare și-n vântul cu a sa răcoare,

Și-n soare ești cu-nfiorare,de raze scris și-n depărtare 

Te văd în spicele preapline din lanul roadelor divine.

Te simt prin versul care suie prin praful greu si printer cuie,

În tot ecoul ce-mi răspunde și-n zilele tot mai mărunte.

Te am cu mine prin cântare și Te ascult în înserare,

În rugaciune printre lacrimi gonind mereu ascunse patimi.

Încapi întreg în dulci cuvinte și chemi aducerile-aminte,

În timp zbori spre-alte noi hotare, Tu ești a omului căutare!

În pâinea caldă ,ca și-n apă cuprind a Ta fință toată,

Te spune-n taina ei tăcerea, la fel și-n pieptul meu durerea.

Te poartă-n ochii lor copiii, Te strâng în mamele lor, fiii,

Dar parcă-n plânsul de părinte curgi ne-ncetat tot mai fierbinte.

Te lasă-n pașii lor profeții, și-n versul lor năuc, poeții

Și zarea freamătă cu Tine oprind a’ timpului suspine.

În gânduri cugetu-mi Te ține, și-n vis Te aflu tot pe Tine,

Din versuri Te-mpletesc prin șoapte, Tu ești lumină-n a mea noapte.

Adii în zvon de înviere când cerul înapoi Te cere,

Te trag întreg în piept la mine, dă-mi cerul tot, cuprins în Tine. 

17. Veșnic nehotar

Îmbățișăm un veșnic nehotar, la noi în suflet plânge veșnicia,

Iar dorul după cerul Lui de har ne-ndeamnă să lăsăm ‘napoi pustia.

Ne cheamă cântul din divinul rai și lacrima și Jertfa cea mai mare,

Ne-atrag frum’seți ce n-au nici soț, nici grai spre-acolo unde-i veșnic sărbătoare.

Ne țin în urmă lucruri care pier și lutul ne îngreunează zborul ,

De nu mai știm să ne-avântăm spre cer și-așa ne frângem singuri viitorul.

Ne leagă frica de ce-ar fi prea greu și-apoi plăceri și visuri și păcate 

Apar pe cale tot mai des mereu să-năbușe simțirile curate.

E lupta ce se dă în orice zi, în noi acum, și cât va fi pământul ,

De-aceea Te chemăm din greu să vii, să lași în noi puterea-Ți și avântul.

18. Adjudecări

moartea pecetluieşte destinul

ia măsuri finale

ca-ntr-o simfonie beethoveniană 

regia supremă cui îi aparține?

Demiurgului sau unui Mefisto strâmb?

privilegiul suprem, adjudecat de secole

lecția de deschidere a cursului vieții

i-au fost rezervate lui Adam

-uomo universale-

nu este acum nici locul, nici timpul

să refacem drumul originar

putem să dezbatem însă mărturiile credinței

până la o ultimă linie

până la epuizarea ultimei rezerve de viață

cu o condiție:

limita trebuie clarificată prin acte de trăire.

19. ***

sunt cea mai bună actriță

am scena mea personală – o cușcă din patru pereți-

cortina e o zdreanță roasă de îndoială

spectatori: două pisici, gânduri dezordonate, cărți și un telefon de ultimă generație-mort de plictiseală-

profit de ocazie și mă schelămbăi, fac salturi mortale și mai uit (senilă) ce roluri joc

teoretic sunt cea mai bună actriță

practic sunt forțată să-mi aplaud jocul fatalist

în fața oglinzii pătate de rugină

din cutia de ciment mai scot din când în când la

plimbare zâmbete și vreo două lacrimi

timide

neimunizate

(cu mască albă de cârpă pe figură)

sunt așa inertă, nu-mi mai strâng la piept sufletul

îl las desfigurat să se zgâiască la lume

de cot se plimbă două câte două umbrele

un fum mă încercuiește

sufocant/ pe deal sunt cruci strâmbe

Dumnezeu e un copil care plânge ținând în brațe trupuri sfâșiate

cu ochii la perete

numărăm 1,2,3,4….

cine nu e gata

va fi luat cu lopata!

20. ***

e greu să cari inima în spate

e greu să-l cari acum și pe Dumnezeu

nihil sine deo

așa mi-a fost tatuat în carne

așa mi-e scris în stele

în lacrimă pot să mai strâng 

durerea și (rareori) bucuria

nu mi-am salvat lumina

nimic nu mi-am salvat

dar zac în pat cu mine, cu lumea mea toată

și mi-e din ce în ce mai greu să pot să râd

să sper că rămân în echilibru pe sârma destinului

în picioare

când mi se pare că nu mai trăiesc

strigă în mine o voce ca un clopot spart

mă doare tot ce (n)-am iubit

dar toate au un sfârșit

nimic nu e gratis, trebuie plătit

moartea e un bun profesor în viață

21. ***

atâta gingășie simt când îmi atingi penele, Doamne

din mine a crescut azi-noapte un copac cu păsări

vederea mi-a slăbit însă

nu mai știu dacă în jurul meu se face mai întuneric sau se luminează

toți ne străduim să găsim intrarea în labirint

dar ne învârtim în loc

spirale de culoare

ochiul meu stâng netulburat sare la trambulină

nestânjenit

anomalia spiritului îmi otrăvește sângele

frumusețea fizică nemăsurată amăgește inocența străinilor

trec admirabil de la una la alta

timpul îmi permite zbuciumul nevinovăției de a te fi avut ziua-n amiaza mare 

mă clatin în amurg ca un cântec dizgrațios

roata minții nu va fi pusă în mișcare prea curând

o simt străină

timpul nu îndreaptă nimic

dar mă seduce cu acele ceasornicului pironite în tavan

scrisul mi-e îngreunat de somnul tăcerii

mi-e înșelătoare liniștea

să nu-mi traduci niciun cuvânt, doamne

lasă-le așa moarte (toate) pe lespezile universului meu întors cu susul în jos

dacă vor să reînvie păsări phoenix

să-mi asculte bătăile inimii

22. ***

încerc exerciții de zbor ilogic

între două lacrimi așez zâmbetul cu aripile întinse 

să învețe zborul în lumina imensității văzduhului

trup ucis sub pietre albe în mijlocul lacului cu nuferi

caraghiosul craniu se zgâiește cu găvanele goale spre

întunericul tulbure ce palpită sub

pelicula verde a mătasei broaștei

mă aplec peste dorul meu de ducă năucă și 

încerc să mă conving: sunt bine, al dracului de bine!

râde până și Dumnezeu de mine...

23. SONETUL TOTULUI TOT

Pământul, l-ai ornat, Doamne, cu minuni,

Întinse câmpii, codri și izvoare,

Dealuri cu vii, livezi  înfloritoare,

Cântece și hore ca să ne aduni,

 

Lacuri cu nămoluri binefăcătoare,

Lauri din care să ne facem cununi,

Biserici și icoane ca să ne-mbuni,

Mireasmă, curcubeie și culoare.

Ne-ai dat femei cu-obrajii de zăpadă

Și piepturi pline de mandarine,

Pâine și sare, apă vie, zadă,

Munți silhui din care apa să cadă,

Bijuterii bătute cu rubine:

În toate astea, eu Te văd pe Tine.

24. SONETUL UNEI DESCOPERIRI

Te caut făr-de-ncetare de-o viață

Prin aer, pe pământ, mări și oceane,

Prin catedrale, prin cărți și icoane;

Vreau, Doamne, să Te văd un pic la față.

Poteci, am cutreierat, milioane,

Am cerut de la flori și pomi povață,

De la cărturarii care ne-nvață,

Dar încercările fostu-mi-au vane.

Am trecut prin furcile caudine,

Am acceptat astă soartă ingrată,

Sperând că îmi vor fi cupele pline

Cu tăinuite șoapte de la Tine.

Deodată o lumină îmi arată

Drumul spre Tine: inima curată.

25. SONETUL EVLAVIOSULUI 

Dezleagă-mi, Doamne, taina nepătrunsă,

De vrei să-mi curmi nepotolita sete,

De-a Ta milostivire să se-mbete

Inima-mi, de-atâtea-ndoieli, străpunsă!

Permite-mi să mă adap pe-ndelete

Din sacra fântână, de noi, ascunsă,

O Mecca de puțini creștini ajunsă

Înainte de-a trece fluviul Lethe!

Fă să răsară peste noi lumină,

Să înotăm în Oceanul Luminos

(Adorată ipostază divină),

Sub cerul de-azur, Capelă Sixtină!

Locuiește-ne sufletul onctuos

Și-Ți vom ridica  templu maiestuos!

26.   SONETUL UNUI DOR

Mi-e dor de o clipă de armonie,

De-azur etern și-o ploaie de lumină,

De-o sacră iubire, o cupă plină,

De frenezia din copilărie,

Să le-așez o cunună de verbină,

Altă împărăție să învie,

Să nu-mi fie primăvara pustie!

Fruntea-mi, pentru toate,Ție se-nchină.

De cer prea mult, iartă-mi, Doamne, trufia

De-a îndrăzni la atare favoare.

Amețit, poate-am greșit galaxia,

Că n-am îmbrățișat ataraxia.

Totuși, decât să mă-nveți cum se moare,

Celesta muzică, dă-o mai tare!

27. SONETUL URCUȘULUI

Doamne Sfinte, Dumnezeule mare,

Un pumn de humă, dar munte de vină,

Se roagă să-l pătrunzi cu-a Ta lumină

Din care se-nfruptă și bunul Soare!

Păcătosul de mine Ți se-nchină

Cuprins de o adâncă remușcare

Și-Ți cere cuvioasă îndurare

Să-l ocrotească puterea-Ți divină!

Dă-mi, Doamne, un strop din harul Tău cel Sfânt,

Călăuzește-mă pe calea dreaptă,

Ajută-mă să găsesc pios cuvânt

Nemărginita bunătate să-Ți cânt!

Învață-mă procedura-nțeleaptă

Spre Tine, să mă-nalț treaptă cu treaptă!

28. Domnul meu!

Domnul meu, îți mulțumesc,

Pentru toate câte-n treacăt,

Te-ai făcut că nu le vezi

Și mi-ai dat la toate apă.

Și mi-ai dat și cald lumina

Care-ncet să lumineze

Și conștiința și gândirea,

Visul lung să mi-l vegheze.

Scriu, în liniște, în pace,

Fără gând de răzvrătire,

Sunt un om, așa ca tine,

Nu m-ascund după uimire.

Și încerc, de când știu carte,

Să îmi scriu, tăcută ,drumul,

Domnul meu, să-mi fi aproape,

Domnul meu, să-mi calci pe urmă.

29. După moarte

Iarba verde de acasă

Crește astăzi pân la cer,

Nu mai are cin o coase

Și o pune-ntr-un ungher.

Nu mai are cine-n poartă

Să m-aștepte legănat,

Salutând pe toți cei care

Trec pe drumul înclinat.

Nici pe masă n-are cine

Să așeze turte coapte,

Mamă, îmi e dor de tine!

Dar ești dusă după moarte.

Și plecând așa grăbită,

Ai uitat ca să îmi spui

Când te-ntorci din nou acasă

Ca să mergem iar la vii.

Și-mpreună, stând de vorbă,

Să descoperim trecutul,

Amintirile frumoase

Să ne fie nouă scutul.

Eu te-aștept, să iei aminte,

De acolo, unde-oi fi,

De nu poți...mai ai cuvinte

Să îmi scrii când ai să vii.

30. Casa mea

C-un toiag în pribegie

Am plecat mânat de dor,

Caut casa mea pustie

Și pe mama în pridvor.

Mă îndrumă tainic luna,

O complice fără vină,

Drum bătut de albe stele

Se deschide dintr-o mână.

Și tot merg și simt adâncul

Cum mă prinde de picior,

Pași-s grei, tocind pământul

Când îl calc, ca pe un clei.

Târâid veșmântul negru,

Las un semn de revenire.

Cine știe dac-acasă

O să-mi fie iarăși bine.

Mă gândesc cuprins de gânduri,

Ce-o să-mi scoată-n cale soarta?

Am plecat pe-un drum de stele,

N-am luat cu mine harta.

…...........................................

E târziu. Și frigul doare,

Merg de-o viață înapoi,

Casa mea cu uși de soare,

Ești pierdută! Ești zăvoi!

40. Deșertăciune

Cât de mulți suntem

Și cât de singuri,

Ciocnindu-ne, privindu-ne,

Luptându-ne, grăbindu-ne,

Fără sens, fără putere și consens,

Tot timpul uitați, triști și izolați,

Neascultați și încrâncenați,

Ne lovim degeaba,

Ne lovim cu sete, adânc

Și fără regrete.

Am ajuns! Am ajuns la final!

Plecând magistral

Pe muzici de orgă.

După noi...nimeni,

După noi...nimic,

După noi...infinitul...

În strai de voinic.

50. Bătrâni fără țară

Pentru bătrâni, nu mai există țară,

Nici cer albastru, alb sau bleumarin,

Există doar o noapte tristă, amară

Și ochii reci sub pleopele eden.

Nu mai există zările înalte,

Când cocoșați, văd doar pământul gol,

Bătrânii duc poverile în spate

Și anii vechi apasă dintre nori.

Bătrânii noștri, suflete uitate,

Prea negri de pământ și prea greoi,

Rămân tăcuți, cu gurile-ncleștate,

Fără să ceară viața înapoi.

Se pierd pe drumuri grele, abisale,

Ei, dragi copii, rămași fără părinți

Și fără sânul cald, numai de mamă

Și fără mângâierea de la sfinți.

51. Îți mulțumesc

Îți mulțumesc pentru tot ce-mi dai,

Îți mulțumesc și pentru tot ce n-ai,

Prea imperfect în perfecțiunea ta,

Am totul azi și tu n-ai ce-mi lua.

Îți mulțumesc pentru că m-ai iubit,

Îți mulțumec pentru că n-ai murit,

Prea fericit că astăzi tu, mă ai,

Ai tot suit Pământul pân la Rai.

Îți mulțumesc frumos, nemăsurat,

Îți mulțumesc că, Doamne, n-ai lăsat

Să mă rănească-n zile lungi toți hunii

Și mi-ai făcut un scut din toți străbunii.

52.  Datorie

Sã nu ai nicio datorie

Asta se învațã din fragedã pruncie,

Sã fii om cinstit

Fii aşa ş-o sã fii mereu rãsplãtit,

Sã nu fii mincinos

Ai sã vezi cã-ți va fi de folos,

Sã fii harnic

Asta se învațã încã de mic,

Sã fii cuminte

Îți va aduce daruri înzecite,

Sã nu fii egoist

Încearcã sã devii din asta specialist,

Sã fii optimist

Şi viața îți va surâde înzecit,

Sã-i ajuți pe cei din jur mereu

Dupã un timp n-o sã ți se parã greu

Şi vei face oameni fericiți 

Şi te vei simți şi tu împlinit!

53. Absurd

Este atât de absurd uneori

Sã vezi cum alții trag de sfori,

Şi-i dreseazã pe ceilalți

De parcã ar fi câini,

Ei stãpâni şi restul slugi

Ai grijã de ce parte ajungi,

Nu fii slugã şi nici câine

Cã nu ştii ce-ți aduce ziua de mâine,

Încearcã sã fii om corect

Deşi în ziua de azi e considerat defect,

Schimbarea începe de la tine

Dacã vrei sã fie-n lume bine,

Nu uita nicicând sã fii OM

Şi când nu munceşti şi nici în somn,

Seamãnã doar lucruri bune

Şi oferã afecțiune

Trãieşte-ți viața decent

Şi fii pentru cei din jur model

54. Mândrie

Mândria-i considerată boală în societate

Care te duce sigur la alte păcate,

Fii atent ce cale alegi

Și ce alte vicii o să mai urmezi, 

Mândria te transformă, crezi că ești cel mai bun

Îi privești de sus pe restul, din bula ta de săpun,

Mândria te face apoi invidios 

Și scoate la iveală caracterul tău jegos,

Mândria naște ura celor ce te-nconjoară

Să nu te miri dacă vei fi tras pe sfoară, 

Mândria și trufia te fac pradă ușoară 

Dacă nu ești atent îndată te doboară, 

Rămâi mereu același om  simplu și demn

Ăsta-i pentru tine singurul meu îndemn!

55. Neputințã 

Când ți-ai pierdut orice credințã 

Şi nu mai ai pic de dorințã, 

Ridicã-ți fruntea sus spre cer

Priveşte norii cei plini de mister,

Apoi priveşte o furnicã

Admir-o la cât e de micã,

Nimic nu e întâmplãtor

Şi toate sunt la locul lor

Iar dacã crezi cã îți e greu

Fii sigur, nu va fi aşa mereu,

Prin toate tu ai sã rãzbați

Suntem din neam neînfricat

Nimic nu e cu neputințã 

Dacã ai şi un pic de credințã!

56. Bisericã

În ziua de azi credința-i de sticlã

E cât o furnicã atât e de micã,

Biserica e plinã de oameni goi

Îmbrãcați dar cu sufletu-n noroi,

Sunt acolo doar de complezențã

Dar trateazã totul cu indiferență,

Timpul şi mintea zboarã alene

Sfinții stau cuminți pictați în icoane

Privesc lumea ce mult s-a schimbat

Cãutând mântuirea a cãzut în pãcat,

Prea multe probleme ne macinã zi de zi

Am uitat sã fim oameni unii cu alții,

Primeazã doar banul, faima şi statutul

Şi pentru asta ne-am aruncat în noroi sufletul,

Când realizãm cam ce am fãcut

Alergãm la biserici, oare ce-i de fãcut?

Dãm zeciuialã, pomeniri, parastase

Dar de cei din jur tot nu ne pasã,

Ne promitem zi de zi cã vom fi mai buni

Dar promisiunile-s puse-n baloane de sãpun, 

Şi vine duminica iar

Suntem prezenți dar cu mintea departe, totu-i în zadar,

Peste sãptãmânã biserica stã goalã

Nu-i trece nimeni pragul, e doar o simplã salã,

Toți cautã mântuirea duminicã

Crezând cã doar atunci vor gãsi fericirea veşnicã!

57. Eram copil

Eram copil, simțeam vântul cum bate,

Și prietenii plecând îi petreceam .

Mi se părea ca frunzele ce cad sunt moarte,

Mi se părea dar vai...cât mă-nșelam.

Vedeam cum rândunicile se strâng si zbor spre zările albastre, 

Gonite de același vânt nebun,

Tristețea despărțirii o simțeam in gând.

Schimbare, despărțire moarte,

 E un sfârșit or un început de drum?

Am înțeles atunci ca toamna,

E doar un semn al efemerei zi, un semn al unicii iubiri.

Sa nu cumva in nebunia noastră, 

Să pierdem al veșniciei har.

Nu te-nsela iubite frate, 

Nu toamna trece, ci viața ce ai primit in dar.

58. Calea largă 

              

Cei mai mulți dintr-o privire, prețul mirului îl cunosc.

Și acum ca și atunci se striga tare: Ce risipă fără rost!

Judecand cu ochiul firii, nu cunosc și nici nu vor,

Că prețul jertfei iubirii nu știe a batjocoritorilor cor.

Cei mai mulți n-au înțeles nici atunci și nici acum,

Oița cea mai frântă de a lumii lup nebun,

Este cea care cunoaște prețul cel mai scump platit,

De Păstorul ce din iubire pentru turmă cu totul S-a jertfit.

Cei mai mulți nu pot pricepe jertfa si apostolia,

Și nici a unii in Cruce, bucuria și durerea.

Nici măcar o suferință pentru oaia cea beteagă,

Și nici lacrimă nu varsă pentru turma cea orfană.

Cei mai mulți nu vor cunoaște ce înseamnă un păstor,

Cu ce trudă si cu zel, urcă turma pe culmea de pe Tabor.

Și hrănește turma cu iarbă nu cu mătrăgună,

Și-o adapă din apa vie de  izvor curată,  nu din balta cu noroi amestecată. 

Urcând muntele ispitei și al grelei încercări,

Multi vor vrea un vrăjitor, un alt drum mult mai ușor spre Adânc.

Fără luptă si sudori, fără urcuș să tot cobori,

Fără jertfă, fără chin, fara cruce si Amin.

59. Vine iarăşi Domnul Sfânt                               

Lerui ler, scobor din cer

Îngeri sfinţi, în rugăciune

Dorind parcă a ne spune

Adevăr dintru mister.

Colindăm colinda sfântă

Glasul bunului creştin,

Lumea întreagă azi cuvântă

Fraţi creştini, mai buni să fim.

Iar străbatem prin troiene

S-aducem în casa voastră,

Veşnicia, la fereastră;

Din înalt zăpada cerne.

Vine iarăşi Domnul Sfânt

Într-o clipă de împăcare,

Dăruind, la fiecare

Mântuitorul Cuvânt.

Împrejur cad fulgi de nea

Slova sfântă-n rugăciune,

Domnul cerului ne spune

Iar s-a născut steaua Mea.

60. Se aud colindãtorii

 

Ce clipe înălţătoare ne cerceteazã iar

Ca un fior prea tainic de sfântă resemnare,

Aici unde cerescul şi preacuratul har

Simţim cum ne umbreşte adânc, pe fiecare. 

  

Suntem pãrtaşii unei naşteri sfinte 

De peste vremi ca un ecou în timp, 

Spre ceruri înãltând ruga fierbinte 

Colindul nostru,preacuratul nimb. 

  

Vestim azi naşterea fãrã pereche 

Se aud colindãtorii lui Hristos, 

Şi-n sfânta noastrã patrie străveche, 

Colindele sunt praznic luminos. 

  

Voi glasuri minunate de copii 

Purtaţi iar faima craiului ferice, 

Şi voi pãrinţi, din inimile vii, 

Al vostru imn spre cer sã se ridice. 

  

Daţi lui Iisus,toţi,slava cuvenitã, 

Colindul pãcii ca o rugãciune 

Precum lumina ce nicicînd n-apune

O tainã a împãcãrii dãruitã. 

61. ŞTIU

Sub a zilei pleoapă,pe genunchi de rugă

Răsăritu-mi pare iaraşi binecuvântat

Ştiu că din înalturi Tatăl ne-a iertat;

Dragostea Lui sfîntă pururi să ne ajungă.

Ştiu că peste toate sorţii de izbîndă

Împăcări vor cerne pe înguste cărări,

Însuşi Fiul slavei din înalte zări

Scoborî-va pacea grijitoare,blândă.

Ştiu,o Doamne sfinte,voia-Ţi mă împresoară

Bucuria-n ceruri va cunoaşte sens,

Fericiri de taină răsplătind intens

Pămîntesc tumultul către odinioară.

........................................................

Ştiu,calea e îngustă înspre împăcare

Din cer sfinte raze aduc luminare.

62. Lumina Cărţii Sfinte

Săraci, o prea săraci am fi

De n-am avea o călăuză a noastră,

E prea puţin o pasăre măiastră-

Căci, cu nimic nu poţi asemui

Acestă Carte reînviind istorii,

Balsam vindecător şi fără de pereche,

Mai nouă parcă dar atât de veche

Scriptura Sfântă,urcuşul spre glorii.

Nimic din ce s-a scris ori se va scrie

Nu poate s-o întreacă, să-i fie la egal,

Citind-o,te cuprinde un dor înspre astral

Şi-un sentiment ferice, plăcut, suav te îmbie.

Lumina Cărţii Sfinte stăluce peste vreme,

Îndeamnă orice suflet la calea sfinţeniei

De-a pururi mesagerul, imboldul veşniciei 

Te încântă această Carte venind ca să îndemne, 

Curată fie-ţi viaţa,curată şi senină

Adeseori trecută prin încercări, iscoade;

Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade 

Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină.

Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă

Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii,

Purtând învăţătura hotărâtoare lumii,

Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă.

63. Apa şi uleiul  

                                                                                       

Cu găleata, plină, plină iau bătrânii apă 

Sfântă din izvorul nesecat al vieţii;

Este scris în Lege: pentru primenire, 

 Aceasta mai  întâi să soarbă…

Cu candela aprinsă, zi şi noapte, precum

Cele cinci fecioare, scânteia divină –

Slabă la-nceput, focul să-ntreţină și

Lumină viaţa  toată să o ducă, trecând prin spini.

Ieri, la mare fast ulciorul, ars din lutul nost’

Străbun,  o fecioară modulată după chiup,

Ca o flacără albastră arse răul dinlăuntru -

Laptele curat al vieţii să ne crească mari la suflet.

Astăzi, printre cioburi, la muzee mai aflăm câte o

Oală, sfântă oală tăinuită de barbari şi de haini

Care vând ce prind în cale, aur mult s-adune-n case

Neştiind că preţul făr’ de preţ, nu în  strălucirea-i stă.

Ca nişte  ţambale cu voce ruginită, tabla smălţuită

Ne  atrag frugal privirea - colcăie în ele banul... 

Şi aşa puţin,  uleiul de deasupra ni-l acoperă o vreme;

Dar rugina-i tot rugină, şi-n pământul crud se cerne…

Colcăie pământul  - altădată reavăn, de noi viermi

Ce-i frunzăresc nectarul şi-l întorc în brazde pline cu 

Moloz, deşeuri, spini şi pietre de cribluri; iau

Nectarul nostru sfânt şi-şi îngraşă a lor grădină…

Asta-i ţara noastră! Câtă  jertfă strămoşească!...

Nu mai plâng copiii-n vatră, nu mai alăptează

Mama!... Vechi fecioare, astăzi  mumii,

Nasc sub poduri monştri, nu copii  sau

Nu mai nasc…

                     

64. Emoții de... toamnă

Palmele reci ale ploii de astă-noapte

Au trezit din somn o floare:

Cu petalele ei albe, cu surâs abil dar trist,

Crizantema din poveste, singură printre surate,

Mai voi să prindă viață, înflorind în plină

Toamnă...

Roșii ca tăciunele, în  vogă sau senine precum

Cerul, văduvite ca regina ori ca razele de 

Soare, crizantemele-n grădină se-întrec pe

Zi, pe noapte; ruginia din poveste, răsfirată-n plete 

Crețe, le sfidează: ” nici una nu-i ca mine!” și

Se-nalță, se înalță, vrând să-mbrățișeze-o rază...

Printre nori s-ascunde luna: ”ce mândrie pe o floare!...”

și lăsă din cer să cadă, stele albe, zbuciumate

ce cuprind frunză și floare; se așterne apoi pe

 iarba crudă și, întreaga florărie

se-mbrumă cu haină albă... Iar semeața creață-n 

plete își plecă grumazul foarte...

Într-o zi, senină, o rază, i-aminti petale-i albe:

”...fii la fel ca mine astăzi! Nici nu plânge, nici 

Oftează!  Este scris în lume, să iubești, să fii de gheață;

 fii tu însăți-n alinare, fiți ca frații -

Mâine veți luci în ceruri!”  Și cu brațele-i în rugă

Biata crizantemă, moare...

65. Cete de îngeri

S-adunară, într-o liniște deplină, cete de

Îngeri, sfat lung să țină, din somnul rațiunii

cum să  trezească opincă și domn, mamă

și prunc și, mai ales bătrânii pe care voim  a-i

ucide...

Mihail, Gavriil, unul cu straja- sabia cu  două tăișuri

 altul cu floarea iubirii – Crinul  fecioarei,

spre adâncurile vieții se-ndreaptă cu teamă,

să nu trezească din somn, o, Doamne,

liniștea din țintirime...

Cete de îngeri, văzuți doar de sfinții pământului

Coboară și urcă, din ceruri s-aducă

Veșminte  din aur – lumea e goală afară și dinăuntru –

Adună-ne , Doamne, în rugă și-n veșnicie

Să ne păstrăm pământul...

”Acum ori niciodată” să ne trezim, ușile

Marii case să deschidem! Norodul să treacă, să

Îngenuncheze în fața Sfântului Altar –

Atât i-a mai rămas...

Cete de îngeri, grăbite, printre adieri de vânt

Coboară  mir și tămâie printre sfinții neștiuți,

Norodul, în ultimă clipă, să nu piară –

Demni să murim de-o fi să murim...

66. Precuvântare

Înainte de a mă naște, mama udase  grădina –

Să crească pruncul – necunoscut nici după

Loviturile picioarelor, să cunoască

Frumusețea diafană a naturii...

Înainte de a mă naște, tata aprinse focul –

Cuptorul să coacă  aluatul crud, frații mei

Pâinea să mânânce cu laptele fiert pe

Plita-ncinsă...

Înainte de a mă naște, frații mei o priveau curios –

Mama mângâindu-și adesea pântecul plin;

Semn că simțeam iubirea-i, o înghionteam:

Nu plângea deși o-ncovoia  durerea...

Înainte de a mă naște, o ciocârlie-și făcu sălaș în

Nucul din fundul grădinii; spre asfințit, vestind:

Un prunc se va naște în bătătură  și satul știa:

Coanei mari i-a venit iarăși sorocul...

Înainte de a mă naște, moșica – chemată, de-ndată

Apă caldă, cearceafuri, foarfece pregăti –

 Să nu se chinuie mama prea mult și pruncul

Lumina răsăritului s-o prindă râzând...

... și câinele – în bătătură, urla, de bucurie

și vaca în staul, mugea, de bucurie

și mânzul în șură, necheza, de bucurie

și cocoșul pe gard, prevestea nașterea-mi

67. APRINDEȚI CANDELE-N BISERICĂ!

Aprindeți candele-n BISERICI!

Strada, pustie, tremură-n surdină –

Vorbește mut dar bietul pelerin înțelege;

Nu mai cântă clopotele chemând la adunare ...

Frica mare aude chemarea la Unitate,

Teama unora să nu înțelegem mai mult...

Aprindeți candele-n Biserici!...

Un drum de țară desparte oile de capre...

A venit vremea, veți spune...

Nu. S-a vrut ca vremea să facă ceva ordine

Prin lumeasca lume... Clopotele – mute, ne spun

Înaintați, nu vă fie teamă! Dumnezeu este în

Mijlocul oilor dar,

Aprindeți candele-n Biserici!...

Ieri, a ars o Catedrală. Mai mult sau mai puțin voit.

Și alaltăieri a ars o Biserică –

Mai mult sau mai puțin voit...

În plină iarnă, de la sobă sau circuitul electric

A ars un schit. Mai mult sau mai puțin voit...

Nimeni nu era să se roage...Era noapte.

De veghe, Hristosul, VIU, transmite mesaje...

Aprindeți candele-n Biserică!

Limba clopotelor, mută acum, vorbește mai mult

Ca oricând. Catacombele de prin paravanele

Bătrânilor, sunt pline de icoane, de Crucifixuri,

De jertfele din neam în neam și de

Iubirea de aproapele.

Descălțați-vă când călcați pragul acestora!

Nu au marmură. Legatura cu pământul ne va trezi...

Pământul e cald, nu săgetează trupul cu răceala albă..

Aprindeți candele-n BISERICĂ!!!

68. Să ne iertăm

Să ne iertăm greşelile făcute

Prin timp să devenim mai buni

Iar dacă Tatăl Nostru ne învaţă

Să fim tari în slăbiciuni.

Să urcăm pe scara conştiinţei

În lumi visate de idei,

Pe treptele sufletului nostru

Noi ne întâlnim cu Dumnezeu.

E simplu, Sincer şi Curat

Crezul ce vine din uitare

Să dăm al nemuririi glas

Adânc înfipt în cugetare,

Iar dacă Timpul ne grăbeşte

Şi zboară gândurile-n infint

Să dăm iubirii absolute

Al nemuririi vis.

Viaţa – o clipă trecătoare

Trecem prin ea fără să ştim

Şi de ea ne amintim

Doar atunci când suferim.

Să ne iertăm greşelile făcute

Căci Dumnezeu ne-aşteaptă-n infinit,

Ne aşteaptă acolo în Fiinţă,

Să fim mai buni, mai oropsiți.

69. Cerşetorul

Cerşesc ca cerşetorul la fiecare poartă

Iubirea mântuirii şi-acelui ce mă iartă,

Cerşesc pentru alţi oameni, pentru alt Eu,

C-al meu s-a unit cu Dumnezeu!

Căci moartea şi învierea sunt două căi în viaţă,

Ferice este acela care-i legat c-o aţă

De Absolut, ce-n locuri presară fericirea,

Cerşiţi-vă, voi, oameni, cerşiţi-vă mântuirea!

Eu am cerşit-o în viaţă în fiecare clipă,

Ferice este acela ce nu mai poartă pică

Pe Dumnezeu, că este izvor de mântuire,

Ferice este acela ce bea chiar în neştire!

Cerşiţi-vă, voi, oameni a voastră bucurie,

Lăsaţi-vă de pofte şi beţi o apă vie.

Ca basmele ce-n viaţă tărâmuri ne-au adus,

Urcaţi cu ale voastre suflete în apus!

În fiecare noapte luptam cu al meu Eu

Vrând să-l întâlnesc pe Dumnezeu!

Căci basmele şi viaţa sunt două alipiri,

Născute dintr-un suflet având mai multe firi,

Căci fiecare poartă în al său Eu

O lumină ce vine de la Dumezeu!

Focul şi puterea sunt două căi în lume,

Urmaţi-le de vreţi să aveţi un nume,

Un nume dat de-al vostru Eu,

Urmaţi-le de vreţi să vă uniţi cu Dumnezeu!

70. Am început să învăţ a muri

Am început să învăţ a muri

Mergând pe calea dreptăţii,

Purtat de gânduri prin galaxii,

Umblam pe căile libertăţii,

Uşoare de Natură şi Sens,

Erau legate între ele

Este tot ce-am ales

Mergând pe alee.

Sunt multe, atâtea căi de urmat

Puţini în lumea de azi le străbat.

Sunt sensuri ce par nonsensuri

Şi nonsensuri ce par sensuri,

E-o lume ce cu greu o străbaţi

Chiar de cei ce se cred într-adevăr bărbaţi

În lumea aceea vezi Adevărul

Mai ferm e decât piatra, decât fierul.

E-o lume ciudată, uitată

De foarte puţini căutată.

Eu am găsit-o, fiindcă într-o zi

Speram că mă voi linişti.

O linişte curată, profundă

Ce inima-mi inundă,

De atâta energie, de clipele neuitate

Trăite în această libertate,

O simt că se strecoară în mine,

Căci sunt schimbat complet în sângele din vene.

Aceasta este libertate sfântă

După o meditaţie – ndelungă,

Mi-a dat-o suferinţa,

Mai profundă decât căinţa...

Aşadar am luptat mereu...

Ca să-L cunosc pe Dumnezeu.

71. Am învăţat

Am învăţat de la viaţă

ce înseamnă să cauţi fericirea în cuvinte.

Am învăţat de la ierburi

să ascult în tăcere glasul naturii.

Am învăţat de la ape

glasul nestăvilit al sentimentelor mele.

Am învăţat să ajut pe cel

ce se găseşte în suferinţă

alinându-i durerile prin

dragoste faţă de adevăr.

Am învăţat să iubesc cu patimă

aproapele, să-i ajut pe cei nenorociţi

de soartă, pe cei ce sunt neştiutori de adevăr.

Am învăţat să mă despart de cei care-mi

fac rău, cunoscându-le sentimentele.

Am învăţat să mă despart de cei

ce fac răul, de cei ce bârfesc, de cei ce sunt mândri,

de cei ce nu caută adevărul fiinţei, prin tăcere.

Am învăţat, prin introspecţie, să ascult de glasul intuiţei,

de glasul fiinţei, dialogând cu mine însumi.

Am învăţat să-mi construiesc un imperiu imaginar

al adevărului, unde minciuna să nu

mai poată pătrunde.

Am învăţat din suferinţă ce înseamnă

cu adevărat să fii fericit, prin iertare.

Am învăţat că totul în viaţă se plăteşte,

Am învăţat că timpul este un adaos

al materiei vii, de unde provin toate lucrurile.

Am învăţat să privesc lumea cu alţi ochi,

mai puri, mai introspectivi.

Am învăţat că iubirea adevărată,

dragostea adevărată, pot sfărma stânci!

Am învăţat să respect adevărul prin suferinţă.

Am învăţat să nu bârfesc, să nu mă

laud, să nu gândesc rău, să nu

fiu mândru, să-i ajut pe cei ce

sunt nevoiaţi, dându-le hrană

spirituală, prin vorbe blânde, spuse

la momentul potrivit.

Am învăţat să călătoresc, în mine

însumi, să zbor spre interiorul universului

meu, începând să visez.

Am învăţat că lupta cu mine

însumi trebuie să fie acerbă, să nu

las să pătrundă minciuna.

Am învăţat să intru în sufletele oamenilor,

să le ştiu sentimentele, să nu-i rănesc,

să-i ajut să se vindece de boli,

Am învăţat că orice boală poate fi învinsă

prin cunoaşterea de sine.

Am învăţat că noi, oamenii, suntem

 Energie Pură a Materiei vii, o Energie a

 Binelui, sufletele noastre sunt

esenţe ale Adevărului, născute din

Adevăr, prin Cuvânt.

Am învăţat că citind îţi dezvolţi

simţurile frumosului, iubind frumosul

şi tot ceea ce provine din Natură, atât

fizic cât şi metafizic.

Am învăţat să-mi dezvolt puterea

intuiţiei prin cunoaşterea de sine,

pentru că prin intuiţie găseşti adevărul

în tine însuţi.

Am învăţat că omul fără adevăr

este nimic şi prin adevăr este totul!

Am învăţat că prin credinţa în

adevăr poţi atinge Absolutul!

Am învăţat să fiu ceea ce sunt

prin cunoaşterea adevărului, depăşind

condiţia umană.

Am învăţat că a visa înseamnă

a suferi cu adevărat.

72. arta necugetării

...pământul a căzut din cer într-o noapte

mirosind a disperare

abia atunci  

și-a întins rădăcinile

peste cețurile de  unde a apărut

prima literă a cuvântului aripă...

” poetul ca și soldatul nu are viață personală” spunea Nichita

el

își pictează în cuvinte sufletul

de cele mai multe ori  singuratic

e filozoful neînțeles chiar după ce-și explică detaliat sentimentele

e culoarea neînchipuit de răvășită

căreia încă nu i s-a găsit numele

și pe care doar privirea universului ar putea să o înțeleagă

pescarul pătimaș care nu prinde niciodată pește

vânătorul adaptat cu înverșunare la grup

ce trage cu pușca doar  în umbra vânatului

pentru a-l face să se oprească o secundă

și să-i admire sălbăticia indiferentă

atletul ce va ajunge primul la finiș

fără să alerge niciodată

spadasinul antrenat și pregătit de luptă

ce nu va scoate niciodată  sabia din teacă

cel care provoacă la duel

și în ultima secundă țintește și trage în cer cu revolverul

de unde  va curge sânge incolor

știind, că acel glonț va prinde aripi și-i va da adversarului

o lovitură pe care n-o va simți

dar cu a cărei durere își va  trăi restul vieții

e părul lung al mării ce-i șterge nisipul de pe frunte

și-i acoperă urmele lăsate cu voia sau fără voia lui

și cred, că mai e copacul cu o mie de mâini ce se roagă

în permanență divinității

în speranța că poezia poate schimba omenirea

cu florile încărunțite de vânt date cadou anotimpurilor

și scoarța lui de piele albă pe care se plimbă furnicile

ca niște gânduri de nicăieri

e vinul ce visează la nemurire

și nu se vrea risipit prin paharele băute de necunoscători

zborul liber și închipuit al păsărilor de prin colivii ruginite

puterea cascadelor secate

a căror cădere nu se mai aude decât prin ecouri rătăcite

e linia orizontului ținută în palme de fata morgana

și deșertul uscat ce visează doar apă

fericitul cel mai nefericit

ce râde plângând

în timp ce încalecă doar caii verzi pe toți pereții

e singurul personaj colorat dintr-un film alb-negru

și  același actor alb-negru dintr-un film color

e mortul ce nu mai dorește să se întoarcă la o viață neîmplinită

și stafia nebună fără umbră ce-și face selfie doar ziua

îngerul căruia încă nu i-au crescut aripi

e cel ce mediază visele noastre cu visele lor

să nu se încaiere

e cel ce știe ultimul cuvânt ce va fi răstignit și îngropat

prin paginile nemuririi

nu e nici tot și

nici nimic

el pur și simplu există.

73. numele meu de care mi-am adus aminte

 

mă risipesc

cu fiecare fir de nisip al clepsidrei mele personale

pe care am cumpărat-o singur, la nașterea mea

de la vânzătorii ambulanți care printr-o coincidență stranie mă căutau

să-mi spună și să-i transmit mamei mele numele meu

un dar al lui Dumnezeu dat fiecăruia în parte

iar acum , tu o ții în mâini și o răsucești cu inocență

râzând de fiecare dată când mi se întorc ochii la picioare

și picioarele văd cu tălpile claritatea cerului

de unde îmi dau seama, că anotimpurile pe care le știam pe de rost

nu se mai întâlnesc între ele firesc

mă desprind în atomi minusculi de siliciu  , curgând

ca un sânge de un alb strălucitor prin toate venele părăsite

și zic bună dimineața în fiecare seară a răsăritului

pentru a-mi verifica discernământul pus la îndoială de tristeți

mai ai răbdare din când în când și numeri fiecare strop

după care iarăși mă arunci din aceleași mâini ale tale cu care

mângâi acoperișul de sticlă fragilă ce-mi acoperă corpul

ținut la un loc de acele milioane de puncte străine din alcătuirea-mi

te rog să-mi schimbi locul pentru că m-am săturat

să particip la ritualuri străine unde , am avut loc doar în primul rând

obligat să  văd de aproape cum se  tămăduiesc

sufletele ciopârțite de zădărnicie și alungate la țărm

odată cu valurile troienite de vânturi

nu mai vreau să mi se ceară să urc din nou pe scenă

pentru a participa ca un cobai la același experiment

(întrebându-mă de unde și cine știe durerile mele arse de șanse)

când de fiecare dată , m-am dezbrăcat de aura subțire

pentru a mi se coase rănile larg deschise ca niște aripi în zbor

fără anestezie , fără milă și fără nici măcar a-mi cunoaște

grupa de sânge incolor sau bolile pe care le-am adunat sârguincios

ninge cu ochii închiși în mijlocul verii iar fulgii mari

miros a iarbă uscată și a urme de cai înaripați

și tu iar râzi și răsucești clepsidra amintindu-mi ce înseamnă

depărtarea de pământ și de cer

am amețit de la atâtea întoarceri de vreme

te întreb cu un calm disperat ce să fac pentru a te opri

și-mi arăți florile ucise și dăruite ce se ofilesc surâzând

îți cer înspăimântat să arunci o privire de care să-mi prind disperarea

pentru a reuși să mă agăț de sentimentele mele

și a numelui meu de care mi-am adus aminte

mai fac câțiva pași ce cad din înalt  o dată cu mine

mă învelesc cu tăcere pentru a nu mi se vedea înțelesurile

și iarăși cad bucată cu bucată de la un capăt la altul al clepsidrei

știind parcă că tu  ai hotărât asta

îmi privesc aceleași răni cusute barbar  

cu miros de fulger ce se cicatrizează

sub forme de lumină a cărei umbră  doarme adânc

lângă toate zilele ce urmează să bată pietrele și

să le transforme în nisipul ce va zbura către destinul altor oameni…

74. așa că am să mă auto-ignor

mi-aș fi dorit

să pot vorbi cu Dumnezeu

chiar și înainte de facerea lumii

dar n-am avut curaj nici atunci și nici acum

încă mai aștept să-și întoarcă fața către mine

n-am pregătit nici o întrebare

pentru că sunt sigur că n-are timp de mine

tocmai acum și tocmai de mine

ba cred că l-aș întreba ceva

cine sunt eu sau ce planuri mai are cu mine...

nu sunt o persoană religioasă dar nici ateu convins

așa că singura posibilitate

încă rămâne 

să-mi dau singur răspunsuri

și sunt convins că până la urmă voi găsi unele plauzibile

de aceea

voi rămâne la ideile mele și la corpul meu hăituit de gânduri

încovoiat și îmbătrânit ușor de trecerea prin timp

cu ritualul stabilit de ceasul biologic de a mă trezi în fiecare dimineață

și de a deschide ferestrele să văd dacă soarele este la locul lui

de a mă mișca de colo prin aglomerația absurdă

și până dincolo, acasă cu mine însumi

până seara târziu după apusul care mă inspiră

și mă trimite din nou

să văd liniștea razelor de lună alunecând peste geamuri

povestind șoptit antologiile lumii într-o singură lumină

pe care nu le mai înțeleg

de fapt, trebuie să le descifrez pentru că

sunt prea multe domenii

vieți lungi, frumoase, scurte, visate, blestemate, neîmplinite

neștiute, nenăscute , inexistente, neînțelese, ucise,

cât adevăr mai există și câte inepții mai suportă lumea toată, aceea

și lumea asta de lângă mine

câteodată chiar nici nu-mi mai pasă

fără ca măcar să încerc

să-mi dau seama de ce

asta e

îmi voi face rezervare pentru ziua de mâine

curios de surprizele ce-o să mai apară pe lângă mersul meu

de colo până dincolo

prin viața mea

care de fapt e locul meu sigur de muncă

la care uneori particip fără să vreau

privind prin oglinzile fără nume cu stafii prăfuite

exersând săruturi amestecate

ce-mi fac cu mâna si-mi spun că m-au părăsit pentru totdeauna

unele

celelalte doar mi-au întors spatele ezitând să-mi zică ceva

sunt cu toți îngerii mei păzitori și cu toate umbrele lor negre

pe care doar eu le văd

și speranța că într-o bună zi voi putea să-mi programez

împlinirea tuturor viselor

măcar unul pe zi

desigur cer prea mult

îmi fac semne disperate îngerii

în timp ce umbrele lor negre fumează liniștit

tolănite pe fotolii de paie ce ard instantaneu

și se refac din cenușă ca pasărea Phoenix

la fel de repede

mă rog, nu mă rog

chiar mă rog îngerilor să se răzbune pe existența mea

și s-o facă mai bună

să renunț și să cred

să recunosc și să iert

așa că am să mă auto-ignor

și o să aștept facerea lumii

mele

din nou...

75. șușotesc morții

șușotesc morții

stând desculți

și sprijiniți pe coate de gardul cimitirului

fumează țigări fără filtru

întrecându-se în rotocoale

ascultă muzică de la cârciuma din colț

și beau vodcă luată pe datorie

într-o sticlă de plastic pe care o dau din mână în mână

mai sughiță câte unul

și li se înroșesc orbitele albe

de la alcool sau de la fumul albastru-nocturn

ar dansa , Doamne ce-ar mai dansa

dar de frică să nu le sară oasele

ca odinioară cămașa de pe ei

stau liniștiți dincolo de veșnicul gard

pândiți de maidanezii hămesiți

cărora le curg balele

după atâtea oase adunate la un loc

doar dau din coadă neliniștiți

și surprinși de verticalitatea lor anatomică

....................................................

e ultima melodie veche

și se apropie dimineața

iar morții sprijiniți unii de alții

își aruncă unii altora priviri găunoase

și-și fac semn că trebuie să se retragă

în subteranele lor

pe care le-au primit gratis pentru eternitate

împăcați cu ideea că au unde să-și odihnească

oasele...

76. o moarte poate fi plânsă

o moarte poate fi plânsă  doar pe toată durata eternității ei

pe lângă toate râurile

pe lângă toate brațele ce țin privirile  încețoșate

pe lângă liniște cu toate porțile ei închise și deschise

și pe lângă locurile unde s-a întâmplat totul

și pe lângă locurile unde nu s-a întâmplat nimic

de la bun început și chiar după aceea

pe lângă toate chipurile care au fost puse laolaltă de lacrimi

pe lângă toate pietrele care au visat să devină funerare

pe lângă lucrurile care se mai pot ascunde

pe lângă toate firele de iarbă călcate în picioare

și lăsate în paragină sub bezna albă și trecătoare a iernii

pe lângă toate cărările ce merg de mână cu toate umbrele

pe lângă toate înrudirile

și toate rugăciunile copilăriei pe care nu le-am uitat

și pe care le-am pierdut și regăsit

pe lângă toți îngerii pe care i-am alungat 

și pe lângă ceilalți

de atunci, de acum până la sfârșit

și pe lângă toate

.....................................................................................

și chiar și după aceea

o moarte poate fi plânsă doar pe toată durata eternității ei

și atât.

77. Mariei icoanelor transilvănene de secol XVIII

Mărgăritar ceresc ce ține în brațe un copil minune,

ce ne aduce vremuri bune,

să le trăim ca-n calde primăveri.

Deasupra cerului Iisuse vei sta.

Voința ne-o vei însenina.

Ca-n jilț seninătatea Lui stă cu Maica-i gândului!

Vorba Mariei însorește pe Iisus.

Privirile lor ne duce să vedem câmpul verde de mohor.

Și că-i inima ce bate o dualitate.

Miresme sunt în șoapte, ale raiului de departe.

Ale lor ca aparte.

Le țin cei doi ca sori în noapte.

Iisus și Maria sunt cei ce ne primesc la ei

cu bucuria ochilor din a raiului văi.

Și e sorbirea a ei și a Lui dospire.

Iar povestea lumii e copilărie.

Tot omul e ca un țăran beteag,

iară Iisus ca prinț și mare-i cântăreț.

Maria e copila mare a lumii,

Căci e nevibrând,

ca luna ce e departe.

78. Sfintei Marii Platytera de la Catedrală

Toată lumina lunii e pe chipul tău.

Iar noi, privind cu ochii tăi

suntem semințe de credință.

În gândire cugetători,

în simțire luminați.

Respirația ta este a modestiei,

caracteristică și lui Petru, la răstignire.

În chipul tău, Cerul și pămîntul se iubesc

Gândirea ta este surprinsă de minunare.

Porți flacăra conștiinței pe mare lină.

Tu ești stea Celui care nu e singur.

Ești bucuria Lui ce pogoară muntele spre El.

Tu ești dragostea Lui senină,

ce îl pupă pe creștet.

Sudoarea Lui o înaripezi.

El este Mielul Lui Dumnezeu și tu țarcul Lui.

Buzele tale vorbesc de nemărginire.

Ai fost reală pentru El, ai plâns durerea Lui.

I-ai inspirat zâmbetul.

Sunteți mereu nedespărțiți. Ca o porumbiță Îl privești.

79. El te-a iubit Prodromița!

Ca sâmbure al vieții

Tu porți coroană pentru un singur prinț,

ce cumpătat va merge în tinerețea lui

biruind răul încă din viață.

Ochii tăi sunt ca două măsline.

și Îi plăcuse când îl țineai în brațe, Prodromița!

și poate că buzele voastre sau reîntâlnit, la rugăciunile Lui,

acolo în grădina de măslini de lângă Sfânta cetate.

Erai ca orice stângăcie.

Erai cu blajinitate.

Erai cu îmbrățișare mare,

în ochi cu candoare.

Iisuse, i-ai fost ca un soare.

Ea este femeia,

sau conștiința în care voința umană și divină își dau mâna.

Sfânta Maică nu este tăcută, ci ascultă.

Fiul se strânse în un bob de muștar și înmulțise pâinea, merse pe mare, potolise furtuna;

și a stat față în față cu sine.

pe muntele Tabor.

El cu gândul senin de copil,

tu cu respirația caldă

Binecuvântările celui ce călătorește i le avem din plin.

Tu, apucăturile mamei ce zâmbește!

80. Mariei Lidiene

În ale Lui Dumnezeu

ai trecut mereu de la obiectiv la subiectiv!

Iar staulul nașterii tale Maria,

e ca veșnicia.

În arcadele templului refăcut

Și-a împlinit Iisus copilăria.

steaua nașterii Lui, fusese adusă senzitiv la templul din Ierusalim, acum de Iosif și Maria,

de un Paște.

De la bobotează, l-ai urmat,

până la frângerea Lui pentru noi pe cruce.

destinul Lui știindu-l,

ca lună neumbrită, până-n azimut ca soarele ai urcat.

Copilăriei tale monahale îi trebuia

tronul ceresc al Fiului tău

ca împărăteasa lumii a te încununa.

Toți și toate străluceau în coroana copilului tău dumnezeesc.

- copilă am fost, copil Iisus mi-a fost,

corabia vieții, biserica din apa minții evreiești, de acum își va avea un rost.

- ea va fi ca o nouă mamă.

- Fiule Tu vei fi cu însorirea,

eu cu apunerea.

- din gândire eu-mi e,

iar în viață e buricul degetului vostru 8 Dumnezeesc.

așa 8 devine omul bucuria!

- Iisus ce binecuvântează rămâne daru-mi fără preț.

Din sfera crucii Lui (+) toți oamenii vor învia!

81. Mariei Călăuzitoare (Odigitri)

Din privire, din mirare, se săltă o întrebare

ce se uni cu barba-ți Marie și îi dai Fiului răspuns.

La orice întrebare îi răspunzi cu o franchețe îndoită de noblețe.

Pasiunile-i săltate

De gura ta sunt ajutate.

În palme, în brațe îl ții,

să ardă ca o lampă

ce nu știe întuneric, ci doar înserări.

Orice încruntări

i le unduiești în zări.

lași copilului visări, să vină cu ale Lui binecuvântări.

speranțele timpului și de tine sunt vorbite.

El e ușa, tu ești tocul

și-mpreună, de la gând la conștiință, sunteți scara dâmbică, podul.

82. Stă să plouă…

Stă să plouă…

ca un strigăt înăbușit de satisfacție,

ca o sorbire cu nesaț cerșită cu suflet

de trupul urmelor de cretă,

transbordând în universul reanimat

al melcilor

stă să plouă…

peste cutuma pământului

cu o remușcare criminală,

ce se adâncește în lumina latentă

a unui strop

stă să plouă…

cu toate cicatricile fricii,

lăsând oasele din permafrostul social

să doboare respirația sacadată

a zilei de mâine

stă să plouă…

cu pace în patul puștii,

clădind o utopie

a vieții de carton compromisă 

de ploaia înțelepciunii.

83. Pacientul

ora 7:00

Am vizitat pacientul și m-a privit cu aceași sfidare în ochi

i-am fixat amprentele peste ale mele 

și i-am măsurat intervalele dintre noapte și zi.

diminețile se-ntind sleite,

e ca un sunet agonizant în ureche, 

ca o developare din Pearl Harbor 

cu voința măcinată de durere, 

apoi să-și destindă fiecare mușchi 

în contratimp ca ”Persistența Memoriei”

readaptată sub ochii mei.

ora 15:00

i-am numărat coastele pacientului și-am găsit-o pe cea lipsă

i-am spus că de aici mijește secunda,

cât dintr-un vârf de ac cu gămălia strâmbă,

că orice lucru mărunt face parte dintr-un ansamblu

iar ansamblul e văzut ca un dar.

ora 21:00

ne-am dat mâna și ne-am privit zâmbind,

parcă am început să ne cunoaștem mai bine...

l-am vizitat la masă și-l văd cu coada ochiului

cum își ascunde soarele în buzunarul de la piept...

mâncarea s-a răcit...

ora 7:00

într-un castron cu lapte / de sub caimac, 

se zbate soarele prăvălit din piept

cel ce pulsează universul în oceanul hăituit

al izolării.

84. Sub același soare

Soarele e singurul care-mi mai îngână șirul de gânduri

e un contrafort consființit întru abolirea realitații,

e cavalerul nipon cu Hiroshima în plex

iar eu un câine bătrân cu Holocaustul în oase

subscriu cu același rând de zale peste platoșa timpului,

am ochii blânzi și adulmec straturi încleiate 

peste care domnește liniștea.

totul e un orizont ce a aspirat trecutul,

un bandaj tehnologic aplicat peste creier - 

iar din copci au fost croiți epoleți

într-un univers în care cadavrele

sunt polițe plătite la nivel înalt.

85. Botezul oceanului

Între cunoscut și mister

există o graniță – oasele,

un burete stors sau plin

din trasele vieții – 

amintirea unui femur,

e aceea a pasului de bătaie

călcat pe etape.

încă n-am învățat

să călcăm desculți

oceanul,

n-am învățat

să ne strigăm la cer numele

și să le-nghițim apoi

curate din apă.

abia atunci după botezul oceanului,

desculți, să călcăm nisipul 

și să culcăm tâmpla

pe plajă, lângă obrazul lui Dumnezeu –

ochii cerului

să ne plângă renașterea

cu tot sângele Golgotei.

86. Suspendat

Soarele zace pe cer ca o dâră de osânză în umbra aluatului de moloz

își plimbă reflexiile ca o ruletă rusească gata să-și muște declicul în plin colb de catran. 

afară totul e suspendat

ca o revizie tehnică căzută peste împrejurimi. 

eu îmi adun în perfectă armonie gândurile și mi le definesc pe valori într-un sistem gradat – 

în weekend îmi curg prin vene toate zilele schimonosite una-n alta 

și-mi încep jocul de domino al gândurilor căzute-n sincron. 

himerele se zbat printre văpăile aruncate de asfalt 

totul e o sculptură nefinisată din oasele căinate ale strămoșilor, 

făcute cumpănă spre-nvolburarea de lacrimi 

- reprezintă echilibrul -

căci așa i-a spus cândva acel pygmalion care-a iubit-o până a prins viață –    

i-au adăugat abundență, veșnicie și dor, 

i-au picurat rugăciunile-n sânge până s-au ridicat la cer ca o jertfă dogmei creștine, 

i-au călcat glia popoare și i-au îngropat în măduva oaselor scrisul moștenit la Tărtăria 

.......................................

un strat de praf presărat peste icoana apusului și un miros de vară seacă –

România.

87. Epitalam în contrapunct

Când Dumnezeu modelă bărbatul,

iar el colinda de-a lungul, de-a latul

cu dorul de-a-și  croi un rost,

ființă spre-mplinire-i n-a fost...

Viața vă fie cu rost

să murmure cerul: „Au fost!..”.

Când Dumnezeu  înțelese dorul,

îi făuri din coastă ajutorul.

Din Om țâșni Viața, Femeia,

și-n doi începu odiseea.

Voi doi, bărbat și femeie,

Sfințiți a voastră Odisee!

Când Omul își văzu Femeia

și-n suflet s-aprinse scânteia,

pământul părea un Tabor

cu îngeri cântând în pridvor.

Căminul vă fie-un Tabor

cu îngeri cântând în pridvor!

Când în momentul frângerii,

au pășit în Valea Plângerii,

cei doi suspinau și-n vis

după Iubirea din Paradis.

Năzuiți, și aievea, și-n vis

înspre Iubirea din Paradis!

Când Dumnezeu topit de dor

s-a-nomenit Mântuitor,

cei doi au regăsit ne-ndoios

plinirea lor: Iisus Hristos.

Pe pământ și-n cer, sus și jos,

Plinirea voastră – Iisus Hristos!

88.  Colind pe treptele istoriei

Veșmântul negru-al lumii se-nfășura mai strâns,

când, într-o iesle mică, Pruncuțul Sfânt a plâns,

iar Maica Preacurată îl legăna de zor

și îngerii luminii, lăsându-se în zbor

în câmpul fără stele, prind vorbe să desprindă

și glasul lor cel tainic e cea dintâi colindă: 

„Să nu vă fie teamă, azi cerul s-a deschis

și Cel promis, Mesia, de-acum nu mai e vis.

El s-a născut în iesle, ca prunc, în Betleem,

s-aducă bucuria, să surpe un blestem.

Lăsați turmele voastre și alergați la El,

Cel ce vă e de-acuma și blând Păstor și Miel!”

Și s-au grăbit păstorii minunea s-o cuprindă...

Găsind toate aievea, nu le-au crestat în grindă,

ci-n inimă de frate și-n suflet ce se-avântă

aflând ce minunată e Noaptea-aceea Sfântă!

Veșmântul roșu-al lumii se-nfășura mai strâns,

când, într-o țară mică, Iisus din nou a plâns.

Nu mai vegheau păstorii, iar solii cei cerești

au coborât cu toții, la Gherla, la Pitești,

la Sighet, Caransebeș, Aiud, în Bărăgan...

Pământul pare-o ghenă, iar fratele, dușman.

Obloanele-s lăsate și inimile frânte,

doar îngerii și sfinți duc Vestea înainte:

„Să nu vă fie teamă! Hristos cel minunat

se naște iar în iesle ca rob și împărat.

Cu El vin îndurarea și pacea pe pământ,

nălțarea, bucuria și tot ce e mai sfânt...”

Din vorbele acestea se naște un colind

înscris cu praf pe cioburi la Periprava-Grind.

Deși plătit cu carceri, poetul tot îl cântă

vestind ce minunată e Noaptea-aceea Sfântă!

Veșmântul alb al lumii ne înfășoară strâns

și trup și duh și suflet ni s-au topit de plâns,

și, ferecați în case, cu teama pân’ la os

nu mai cântăm pe uliți venirea lui Hristos.

Nici pruncii nu cutează să spună o colindă,

iar Maica și cu Pruncul stau singurei în tindă.

O, mai trimite Doamne, fricosului norod

Un înger să vestească pieirea lui Irod.

Să spună cu tărie: „Nu vă înspăimântați,

Sus inimile vostre: copii, femei, bărbați!

Chiar dacă nu ajungeți cu toți la Betleem

să îi cântați venirea într-un sublim poem,

ieșiți pe ulicioară, prin praf și mărăcini

și duceți Vestea Bună la casa din vecini.

Jos vălul de pe chipuri, ieșiți din lazaret,

Voioși, lăsați Egiptul pășind spre Nazaret!

Purtând în suflet Pruncul, curajul vă-nveșmântă

vestind ce minunată e Noapta asta Sfântă!”

89. Frunză în vânt

Cu brațe de lemn sunt Doamne

un biet proscris tânguind ziduri și larme

sub soarele binecuvântat îți ascult miluirea

sunt o frunză în vânt rătăcind pe valuri sihastre.

Cu ochii îmbrăcați în iertare sunt Doamne

plânsu-mi doar tu mi-l împletești cu alinare

m-am lovit de spinii sălbatici împlântați în anotimpuri

vândută am fost pe cioburi de nimic la talciocul urzelilor.

Cu aerul înflorind sub oblăduirea ta Doamne

sunt doar un mag inocent răsădind semințe de cuget 

pe umbletul luminii slăvitoare a porții Edenului

care scutură neputințele rostogolind șoapte de alean.   

90. Binecuvântare

Am ajuns la tine Doamne

tălpile nevolnice mă ard 

multumescu-ți ție pentru îndurare

pentru fiecare zi în care soarele mi-e năzuință și zălog.

Am ajuns la tine Doamne

gândurile mi le-ai dăltuit cu flori

multumescu-ți ție pentru sărbătoarea

inimii pășind pe urmele tale sfinte.

Am ajuns la tine Doamne

puterea ta e fără chenar

pe noi frunze în vânt ne porți în brațele-ți tămăduitoare

scociorâm drumul spre mântuire dăruind fără a aștepta pactul cu nemurirea.

Am ajuns la tine Doamne

trăit-am cea mai frumoasă zi

mulțumescu-ți ție pentru lumina speranței

înțeleasă doar pipăind nimicnicia noastră la sfântul tău mormânt.

91. Vremuri triste

Să fim mai buni ne îndeamnă părintele

să fim mai buni ne șoptește poetul

să fim mai buni ne obligă clepsidra

împănând durerile noastre cu deznădejdea pieirii.

Buni putem fi doar dacă Dumnezeu ne-a dăltuit

brațele aurite cu slava aproapelui

doar el îmbrățișează cu umărul tristețile lumii

și alungă găunoasa preamărire a egoului.

Buni putem fi doar dacă nu însăilăm pe ruguri deșertul hârtiilor foșnitoare

desfrunzind înflorirea cântând amărăciunea chipului

celui acoperindu-se de acareturi și titluri

uitând să deschidă ușa îmbălsămând florile spiritului.

Buni nu putem fi dacă fluturăm arme și ziduri

fără vreo vină ascultând vorbele zdrențuite

seducându-i pe cei care fărâmițează visarea și rup aripile îngerilor

mângâind doar orgoliul într-un pact derizoriu risipind datoria facerii binelui.

92. Atât de simplu

Ne schimbăm hainele dar năravurile le alintăm

bicisnice trude și spaime hămesite ne apasă

uităm că suntem ciopliți din lutul

străpungând infinitul cu brațele prosternate în rugă.

Cât poate o inimă să cuprindă în mersul

poticnit de jalnice orgolii și spade

nimeni nu cunoaște când zăpada-l acoperă 

darul vieții de apoi îl pricepem mult prea târziu. 

93. Treceri

Purtăm la gât istorii bântuind prin cetatea

asaltată de ilustre orgolii prădate de spada

fulgerată de creatorul înseninând fierea care tronează 

peste pasta afundată a trăitorilor fără aripi de soare.

Purtăm singurătatea prin camere goale

strângând în palmele tocite ninsorile gândului

strangulat de abisale spații goale crescând spinii

armelor într-un duel perpetuu asanat de tămăduitorul rănilor cusute cu lacrimi. 

94. Mă rog lui Dumnezeu

Este zi de sărbătoare

Și iarăși clopotele bat

Și iarăși clipe-apăsătoare

Și-ndreaptă pașii spre păcat.

Și iarăși nu merg să mă-nchin

Și iarăși mă simt un nătâng,

Și-i iarăși același suspin

Și iarăși nu pot ca să plâng!

În schimb mă rog, mereu mă rog

Când sufletul, tristețea mi-l doboară 

Pe unde pașii gându-mi zboară

Când liniștea nu mă-nconjoară...

Când tace-arcușul de vioară...

Și pentru cei cu dor de țară

Și cei ce codru ni-l tăiară

Și ,,bunii" mei ce îmi lăsară

Grai cu parfum de sălcioară...

Mă rog lui Dumnezeu ca un milog,

Îi cer să am viața ușoară.

Și-i cer și cer, mereu, mereu,

Fără să-ntreb ce vrea în loc,

Dar într-o zi, plătesc și eu...

Parfum de candeli și de busuioc!

95. Spune Doamne!

Dacă bătrânii vor muri cu toți curând,

De unde altul aș putea să-mi cumpăr?

Că Doamne, pâmântul, nu, nu-l știu lucrând

Și în mormânt nu vor avea astâmpăr!

Nu voi ști ziua semănatului de grâu

Că nu știu să citesc noaptea în stele,

Mă pierd, alerg prin vise și din frâu

Mă smulg, rebel îmi sunt inimii mele!

Rămâne, Doamne, pânza nețesută

Pentru prosoapele din brazi la nuntă.

Cămașa mirelui din ce va fi cusută,

Și pâinea mesei, cine o frământă?

Dar cine ne mai binecuvântează?

Mâinile cui Doamne le mai sărutăm

Și cine ciorapi ne mai tricotează?

Cine doinele ne-nvață să cântăm?

Și cine pe prispa de lut la țară

Sau pe băncuța veche-n fața porții,

Așteaptă fii dragi, pe drum s-apară

De mână cu nepoții, strănepoții...

Spune-mi Doamne! Tu știi totul pe pământ,

Atotputernic-Tată, bunul meu Stăpân!

De vor pleca spre cer sau alt așezămant,

Doresc să știu: de unde-mi cumpăr un bătrân?

96. De dor 

(rondel)

Multă lume, nu doar eu

Mă închin Icoanei Sfinte

Purtând haina de părinte

În fața lui Dumnezeu!

Florilor vorbesc mereu

Le sărut, mi-aduc aminte...

Multă lume, nu doar eu

Mă închin icoanei sfinte!

Rog freamăt de alizeu,

Adierea-i să m-alinte,

Că mă pierd printre cuvinte,

Dorul fiilor duc greu...

Multă lume, nu doar eu!

97. Voi plăti pământului

Datoare-i sunt pământului cu flori!

Prea mult eu l-am călcat și lăsat semne,

L-am răscolit ca să îi fur comori

Fără să plângă sau măcar a geme.

Datoare-i sunt, plătesc cu al meu lut

Când s-or opri din mers secundele din ceas.

Cu mine-ar trebui ca să astup

Din urmele de pași ce îmi vor fi rămas.

Îi sunt datoare cu-al meu jurământ

Făcut sub bolta cerului că voi plăti.

Când voi muri, voi fi iarăși pământ,

Din lutul meu, lăstari și muguri s-or ivi.

98. Leru-i ler

Scârțâit de scrânciob și plâns se aud

În legănat de cuvânt, sacru descris.

Voci palide curg prin urechi susurând

Precum mierea dulce din flori de narcis.

Și-altar e copacul crescut lângă poartă

Sub ochii deschiși, înveliți cu văluri albe,

Țesute din ramuri uscate-n grea soartă

Ce-mpart pâinea din cer și florile dalbe.

Plămadă din chinuri udată cu lacrimi

Căzute din lina ploaie cu fulgii ce sper

Că-n ziua tăcută deschisă spre patimi

Răsună iar cântec cu farmec..leru-i ler...

Miroase-a agheasmă și ape sfințite,

Lumini și mistere evadează-ntre nori,

Mătăsuri separă secrete rostite

De-o Stea ce răsare din pântec de Sori.

Și-i miros de scutec în palme curate

Frământând dorința în ecouri ce pier,

Se simt de departe cum nucile-s sparte

Totu-i un cânt și-nchinare..e Leru-i ler.

99. NOAPTEA MAGICĂ

Cerga nopții lin sloboade câte un murmur pe acord,

Vânturile cată-n noapte străluciri de albastru nord.

Câte-o dungă taie lumea unduind spre nesfârșit

De sub stele revărsate peste marele zenit.

Se-ntretaie-n lung pământul cu zvâcniri de 

,,plugușor"

Veste lumii poartă vântul despre-un tainic pruncușor,

Care ține pacea lumii sub un sceptru de blândețe,

Din lumina închinăciunii dăruind ofrandă vieții.

Cete lungi și zgomotoase de copii cu reci bujori,

Se înghesuie în case să vestească-n prag de zori,

Că pe lume-n noaptea sfântă s-a născut pruncul Iisus

Dintr-o rază-nsuflețită ce nici astăzi n-a apus!

Iertăciune-și cer ateii ce-i cerșesc oblăduire,

Marea spală stânca cheii sub măreața lui privire...

Pruncușorul dar din ceruri se-ntrupează an de an,

Mâna lui topește geruri preschimbându-le-n mărgean.

Omenirea se pătrunde de lumină și-nțelesuri

Ca o insulă plutindă care-și află mii de sensuri...

Zorii zilei albi ca luna poartă-n zâmbete minuni

Suind rugile la ceruri în ghirlande și cununi.

100. CASA CU NOROC

Ne-a bătut Crăciunu-n poartă

Să ne spună c-a venit,

Ce-i mai bun din noi să scoată...

Și să picure cu argint.

Cu colaci și mere coapte

Și-o colindă prea duioasă,

L-a ghidat mama în noapte

Cu gutuia din fereastră.

Noi copiii strânși grămadă

Lângă bradu-mpodobit,

Așteptam din cer să cadă

Rai de stele pe pământ.

Printre verdele din cetini

Clipoceau iubiri cu anii...

Rostuindu-se sub streșini

Cu lumini din ochii mamei.

Ce magie nesfârșită 

A curs cerul peste noi,

Ca o ploaie nesfârșită

Roditoare de vremi noi...

Frunți scăldate-n mirul iernii

Sub mănunchi de busuioc,

Scriu povești în cartea vremii

Despre casa cu noroc.

101. DĂ-MI DOAMNE!

Dă-mi Doamne o bucurie

Cât pământul să mă ție!

Și tot câte-o veste bună

De trei ori pe săptămână!

Și-apoi cere-i ce mi-i cere...

I-am șoptit privindu-i cerul,

Așteptând c-o mângâiere 

Să-și dezvăluie misterul.

Îmi doream doar pace-n gânduri

Și trai bun pentru copii!

Le-am cerut în multe rânduri

Printre lacrime pustii...

Și-aș fi dat orice pe lume

Să mi se-mplinească vrerea.

Clipelor le-am spus pe nume

Mângâindu-le tăcerea...

Nu-mi refuza bucuria

Cât încă mai viețuiesc,

Că-mi întoamnă poezia

Și mi-e tremurat în vers.

102. PACEA LUMII!

Streașina gândului coboară

Pe soarele gutuii din fereastră

Spre candela aprinsă, a câta oară...

Să-i întețească flacăra albastră 

Icoana cufundată-n rugă

Cu ochii ațintiți la cer,

A strâns în palmele-i de trudă

Frânturi de busuioc și lerui-ler...

De atâta liniște și așteptare 

Se întețește focu-n vatră,

Trosnește gheața din căldare

Și nici un câine nu mai latră.

O iesle cu așternut de paie

S-a strămutat în fața șurii,

În brațele-i cu scânteieri bălaie

Stă să primească pacea lumii.

103. HRISTOS A ÎNVIAT!

E primăvară dulce și târzie,

Duios răsună clopotul în sat

În dulcele miros de iasomie,

Sătenii mei își spun, Hristos a înviat!

Și atât e de senină zarea

Cu verde crud și liliac bătut,

De te cuprinde nefiresc uitarea,

Și-un dor te poartă-n absolut...

Din omenia cea sfințită cu durere,

Din mâinile bătătorite de țărani,

Se naște veșnicia! O avere!

Aici e locul ei de mii de ani!

Seninul cerului va fi mereu albastru

Iar sufletul țăranului curat!

Hristos a înviat!  În chip măiastru.

Adevărat a înviat!

104. Drumuri

Sunt drumuri de zi,

drumuri de seară,

drumuri ce urca,

altele coboară,

drumuri înguste,

rătăcitoare,

sunt drumuri ce duc

spre nicăieri.

Mai știu alte drumuri,

dar nu sunt din lume,

ele poartă numele Căi,

acestea din urmă

sunt drumuri grele,

pe ele se merge,

doar către Sus.

Sunt Căi de zi,

dar și Căi de noapte

e bine s-ai Îngeri

tovarăși de drum.

Să nu spui vreodată,

“Calea e lunga,

vreau înapoi

să mă întorc.”

Se lasă-nserarea

peste lume

ceața e deasă,

nu văd prin ea.

“Hai vino cu mine

va fi iar Lumină

și stelele toate

vor străluci.”

Aștept Doamne Sfinte

să treacă noaptea,

s-ajung la capătul

Căii de Sus.

Urc iarăși Golgota,

spinii mă-nțeapă,

merg înainte,

scrâșnesc din dinți.

La capăt de drum ostenită

cad, ca și Tine,

sub Crucea grea.

Aștept cu răbdare,

să mă faci viu, Doamne

și iarași să-Învie

vie Împărăția

Sântă a Ta.

105. Ochiul curat

Curățește-mi ochii să văd cu ei,

Frumusețea verii, florile de tei,

Curcubeu boltit colorat pe zare,

Răsăritul lunii, asfințit de soare.

Ploaia mănoasă căzută-n zi de vară,

Florile de câmp din lanul de secară,

Grăul copt în holde să-l văd aurit,

Unduind ca marea când e de cosit.

Să văd pâinea bună în spicul de grâu

Și sămânța vieții în apa din râu.

Pe Iisus să-l văd rastignit pe Cruce

În prescura care la altar s-aduce.

Curățește-mi gândul, inima o spală,

Să nu am în gură vorbe se ocară.

Fă să piară, Doamne răul tot din mine,

Să rămână doar ce-i frumos și bine.

Viersul meu să fie apă cristalină,

Zămbetul deschis, privirea senină,

Fapta înțeleaptă, trupul potolit

Și câțiva dusmani să-i am de iubit.

106. Îți mulțumesc, Doamne

Îţi multumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine.

Îţi multumesc, că am pe masă o pâine.

Îţi multumesc pentru stropii de ploaie,

Pentru fructe, păsări şi flori,

Pentru soarele care răsare în zori,

Pentru cerul cu licăr de stele,

Pentru toate zilele vieţii mele,

Pentru firul de apă izvorât din fântână,

Pentru harul ce-mi poart-a mea mână

Pe-arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră,

Pentru viersul ce curge din mine spre Cer.

Multumesc pentru omul blajin şi sincer.

Multumesc pentru haina pe care o port,

Pentru tot ce mă doare şi totuşi suport.

Îţi multumesc pentru cântecul de păsărele

Pentru toate încercările vieţii mele.

Mulţumesc pentru puiul de om ce se va naşte.

Îţi multumesc, că ai Înviat în noaptea de Paşte.

Am atâtea lucruri pentru care să-ţi mulţumesc,

Că n-ar fi de-ajuns o mie de ani să trăiesc !

107. Și El mă vedea

L-am văzut undeva,

la un capăt de aşteptare

gol şi flămând.

Nu dormea niciodată

ca să nu viseze

că pietrele s-au făcut pâini.

Sufletul său

cerea doar puţină credinţă

ca să arunce

muntele păcatelor mele în mare.

L-am închis între ziduri

pe cel ce putea oricând trece prin ele,

ştiam că-i obosit

dar nu i-am dat odihnă,

ştiam că e flămând

dar nu l-am poftit la masă,

nici apă nu i-am dat să bea!

Cu haina ce nu-mi trebuia

aş fi putut să-i acoper frigul din oase.

În timp ce ochii săi mă priveau,

în fiinţa mea de ţărână

icoane intrau.

Primăvara devreme icoane

cred că mă voi muta într-o carte

cu toate bucuriile şi tristeţile

iubirii răstignite.

candelabrele florilor de castani,

primăvara devreme, icoane.

În aşternuturile cu îngeri albăstrui,

mi-am atins cu degetele marginile.

viaţa şi moartea!

cu un val subţire de lacrimi

acoperită aşteptam

un Dumnezeu blând,

pe fruntea albă mângâietor,

să nu mai plece de lângă mine

intrându-mi sub pleoape,

unghii, urechi, nări,

în sânge, răni vindecând.

boabe negre de mătănii.

cruci.

somn întârziat.

inima mi s-a făcut ceas deşteptător.

108. MĂCAR ACUM

Măcar acum de-om învață 

Ce trecătoare-i viața,

Te culci,dar nu mai știi de-ajungi

Să vezi și dimineața.

Măcar acum de-om învăța 

Că-n suflet e comoara,

Ce-i trup e lut și muritor

Iar tu,îi porți povara.

O, poat-om ști măcar de-acum

Cât face-o rugăciune,

Să stai o clipă pe genunchi

Nu doar când vrei  ,,Minune"...

Să știm că-n zi de Sărbători

Biserica ne cheamă,

Atunci când clopotele bat

La Sânul  Ei de Mamă. 

Măcar  de-acum să ne iubim

Mai plini de bunătate,

Să dăm și celor ce nu au

Din masa de bucate.

                  *

...Măcar de astăzi poate-om ști

Iisus pe-o Cruce-n cuie,

Ne-a dat pe veci iertarea Lui

Și ție ca și mie

Dar dacă tot păcatuim

Nu știm ce-i Libertatea,

Iar mâine,o să ne trezim

Că bate-n poartă  moartea.

Și-atunci de ești un ,,Liberat"

De nici un rău nu-ți pasă, 

Că-n Cer nu ești un condamnat

Ci  ,,Slugă Credincioasă "...Amin.

109. CREDINŢĂ,TĂCERE,RĂBDARE,IUBIRE.

Credinţă,credinţă,credinţă

La cine găseşti azi tu loc,

Când unii te iau ca sentinţă

Când alţii vor doar biruinţă

Tu,vii la umila fiinţă

Ce crede cu teamă şi foc!

Tăcere,tăcere,tăcere

Ce tristă tu urci drumul greu,

Când lumea-nvăţată să zbiere

Când totu-i doar zbucium şi fiere

Tu,vii la cel care-n durere

Se roagă şi rabdă mereu!

Răbdare,răbdare,răbdare

Străină de toţi eşti şi az,

Prin lume străbaţi călătoare

Dar toţi te aruncă-n uitare

Şi vii la cel care-n cântare

Te cheamă,şi plânge-n necaz!

Iubire,iubire,iubire

De nume şi formă-ai rămas,

În predici fără trăire

În inimi fără simţire

Tu stai şi aştepţi în neştire

O inimă,un suflet,un glas!

Izbândă,izbândă,izbândă

Dorită de mulţi în vre-un fel,

De lumea mizeră,flămândă

De alţii ce stau doar la pândă

Să fure,să rupă,să vândă

Pe toţi cei ce au sfântu-ţi ţel!

Cunună,cunună,cunună

Ce mulţi te vor vrea la sfârşit,

Dar...Domnul Iisus o s-o pună

Cu dragoste chiar cu-a Lui Mână

Acelor ce viaţa lor bună

Răbdând prin Credinţă-au sfârşit...Amin

110. TU PLÂNGI  ȘI  AZI IISUS...

TU stai și  azi  și plângi, Iisus, privind mereu în zare

Spre-acest pământ de rele plin și ură tot mai mare,

Când necredinta-și face loc în fiecare casă

Păcate și nelegiuiri puhoi, spre noi se lasă.

Azi, nu mai este nici Pilat, nici Iuda să te vândă 

Dar, trădători și mincinoși cu miile-s la pândă,

Sunt mii de lupi în piei de oi, ce-i pregătiți să-Ți  puie,

O altă cruce azi,  Iisus,oțet și spini și cuie.

O...vai satan cum ne-a mințit  și-întunecat privirea

Că-n mreaja lui se-îneacă azi întreaga omenirea,

În patimi rele și-n urgii, tot omul se distrează 

Și vin pedepse peste noi și tot ne-înștiințează

Cutremure, cu vânt și foc, război și nimicire

Ne-arata cât de-aproape ești,  Iisus, cu-a Ta venire,

De-aici de pe pământ să-Ți iei Mireasa Credincioasă 

Și sa-Ți  ridici pe veșnicii, Biserica Acasă.

O...dă-ne Doamne macar azi o minte înțeleaptă

Să ne ferim de tot ce-i rău pe calea Ta cea Dreaptă 

Cu pocăință s-alergăm la Sfintele-Ți picioare

Și să primim cât nu-i târziu o veșnică iertare.

Amin

111. DAC-AR FI...

Dac-ar fi mereu tot ziuă

N-am şti noaptea când apare,

Dac-ar fi mereu tot bine

N-am şti când e Sărbătoare!

Dacă n-ar fi suferinţa

N-am mai alerga sub Cruce,

Dacă n-ar fi Biruinţa

N-am şti ce-i clipita dulce!

Dacă n-ar fi rugăciunea

N-am şti ce e alinarea,

Dacă n-ar fi părtăşia

N-am şti cum e Adunarea!

Dacă nu ar fi cântarea

N-am şti ce e mângâierea,

Dacă n-ar fi despărţirea

N-am şti cum e revederea!

Dacă n-ar veni durerea

Ochii n-ar mai şti să plângă,

Lângă Cruce împreună

Să ne-adune, să ne strângă!

Dacă n-ar veni minunea

N-am cunoaşte îndurarea,

Dacă n-ai recunoştinţă

Ce-ar fi binecuvântarea?

De n-ar fi cu tine Domnul,

N-ai  putea să-ţi duci necazul,

Dacă n-ar fi Mâna-i dulce

Cin' ţi-ar mângâia obrazul?

Doamne...dă-ne-nţelepciune

Şi din toate-ntotdeauna,

Cu credinţă,cu răbdare

Să ne împletim CUNUNA!...Amin

112. PRIN VALEA UMBREI MORȚII

Prin valea umbrei morții noi azi călătorim 

Cu pașii tot mai repezi sfârșitul ne grăbim, 

Uitând de tot cei veșnic,uitând de ce-i frumos 

Uitând de-al nostru suflet de darul Lui Hristos. 

Ne-am depărtat de taina și crezul nostru sfânt

Luând ce ne-au dat alții, spurcând acest pământ, 

Păcate ca'n Sodoma ne-atrag cantr-un șuvoi

Și ne mai plângem astăzi că Domnul nu-i cu noi. 

La orice pas e unul ce bleastămă mereu

De parc-ar fi de vină în toate Dumnezeu, 

Bărbați, femei și tineri,copii ce te-ngrozesc 

De felul lor de viață satanic și grotesc.

Arar mai vezi grămadă bunicii cei bătrâni

Nedumeriți se-ntreabă de mai suntem români,

Când nu ai rădăcină,trecut și viitor

Și n-ai credință-n suflet...

E vai de-acel popor!!!

Nu vă-ngroziți că vine urgia peste noi 

,,Creștini" suntem de nume,

,,Păgâni " suntem eroi,

Treziți-vă cât încă nu-i ceasul ,,prea târziu"

Nu'L supărați pe Domnul Cel Sfânt și veșnic  Viu.

                                       *

O, TU cel care astăzi porți nume de român

Ești mamă sau ești tată, ești tânăr sau bătrân, 

Te-apleacă'n fața Crucii și-a Cerului Curat

Și strigă printr-e lacrimi...

-O Doamne-s VINOVAT!!!

113.  Rugăciune

Ascultă-mi, Te rog, Doamne, dorul frânt 

ce plânge și suspină după Tine

și dă-mi din nou alinul Tău Preasfânt,

când ai să vii umil pe-acest pământ

și-ai să Te naști din nou și pentru mine

În ceasul greu când Tu ai să cobori,

să ne-nveșmânți în raze de Lumină,

am să-Ți aduc în dar mănunchi de flori 

culese cu mult drag și mulți fiori

și-am să m-aplec la ieslea Ta Divină.

Cu umilință am să vin și eu 

și-am să-Ți aduc o lacrimă amară,

pe care am păstrat-o-n pieptul meu,

prin vântul și prin gerul cel mai greu,

și am ținut-o-n piept ca pe-o comoară.

O lacrimă, e tot ce am, Iisus,

și-o inimă cuprinsă de durere,

dar vin și eu la ieslea Ta supus,

să-Ți spun în șoapte dorul meu nespus,

căci vreau să-Ți fiu în noapte-o mângâiere.

O, vino, Scump Iisus, în noaptea grea

și fă-Ți culcuș din lacrimile mele

și naște-Te în inimioara mea,

căci vreau să Te păstrez pe veci în ea,

iar Tu să-mi pui în suflet Cer cu stele.

114. Îmi plânge harfa de amărăciune

Îmi plânge harfa de amărăciune

Că n-ați știut păstra ce v-am lăsat,

Că ați uitat de jertfa care-n lume

Pe umerii mei slabi a apăsat.

N-am vrut doar să-mi citiți din scrieri,

N-am vrut doar să cântați din glas.

Am vrut ca îndreptar s-aveți în viață

Tot ce-am lăsat, la fiecare pas.

Nu doar să spuneți că-mi urmați credința,

Ci s-arătați prin tot ce-nfăptuiți.

S-aveți curajul, dacă vi se cere,

Chiar pân' la moarte, tot să vă jertfiți.

N-am vrut o oaste fără bucurie;

N-am vrut ostași fricoși și încrezuți.

Am vrut doar suflete adevărate

Și nu ostași prea slabi, pe front căzuți.

Sunteți atât de dragi când, laolaltă

Cuvântul Sfânt în inimi îl primiți;

Când sufletele din aceleași corzi vă cântă

Sunteți așa cu drag din Cer priviți.

Dar de atâtea ori privesc cu întristare,

Cu ochi amari și sufletul înfrânt,

Că mergeți șir pe căile străine

Și credeți că acela-i Drumul Sfânt.

Și-acum vă rog- Nu pierdeți sfânta cale!

Nu vă-mbătați cu slabe promisiuni!

Să nu uitați că am luptat în lume

Și v-am născut din sfinte rugăciuni.

Fiți demni, iubiții mei, în lume,

Și vă mai rog să nu uitați nicicând

Că 'naintași, duși de mult Acasă,

Sunt totdeauna lângă voi, luptând.

115. Întrupare

Fă-mi inima un bulgăr de lumină 

în care tot ce e frumos să stea

și-aș vrea ca-n noaptea Sfântă și Divină,

să vii din nou ca să Te naști în ea.

Din inima-mi ce bate prea firavă,

să faci un staul sfânt și luminos,

să Te primesc c-o dragoste suavă,

când Te vei naște iar în lume jos.

Mă lasă, Scump Iisus, în Sfânta Noapte,

măcar o clipă-n brațe să Te țin

și lasă-mă să-Ți cânt în calde șoapte

duiosul vers ce vreau să Ți-L închin.

Și alipit de sânul meu, Iisuse,

prin murmur sfânt de îngeri minunați,

să Te sărut în șoaptele nespuse

și s-adormim pe fân îmbrățișați.

Când îngerii vor coborî la Tine

și vor privi cum dormi de minunat,

aș vrea să vadă că și-n piept la mine

Tu Te-ai născut acum cu-adevărat...

116. De pe front...

Cât de-ntinsă este lupta

ce se dă tot mai în toi

– asta pare-a fi clipita

sitei néghinei... de-altoi.

Ce puțini îmi văd 'nainte,

cât de mulți au dat 'napoi...

Ce-nțelept să iau aminte

să nu-ntorc după gunoi.

Când privesc spre cei din față

îi văd mai din greu luptând

– lacrimi le brăzdează fața,

dar țin steagul sus, răbdând...

Nu mai pot sta în tranșee,

am privit destul de jos

– este ceasul când se cere

să m-arat, dar nu fricos.

Căci sunt încă mulți în stare

să mai plece la război

– de mă lupt fără cruțare

vor veni și ei apoi.

Dar vrăjmașul prinde veste

c-am ieșit să lupt tăios,

c-am aflat o altă sete

ce o ai doar spre Hristos.

Ar dori să mă întoarcă,

dar nu dau un pas 'napoi:

îmi scot sabia din teacă

și-i declar fățiș: „Război!”.

Știu că n-am plecat obraznic,

ca să-nfrunt pe Goliat,

nici de fala lumii dornic,

ci Iubirea m-a legat.

Ea mi-a-ncredințat solie,

Ea mi-a dat puteri s-o țin

– de la mine-atât dorește:

să mă dăruiesc deplin.

Dar e lucru greu acesta,

nu știu dacă l-am ajuns.

Totuși, Ea îmi dă arvuna

unui har de preț nespus.

Ce-am știut mai bun în lume, 

mai dorit, mai scump, mai drag,

de-acum pot să mă tot cheme

– eu privesc în sus, la Steag!

O, Iisuse, te-aș ruga

să m-ajuți să pot lupta

la sfârșit a câștiga

veșnic prețuirea Ta...

117. Suferință, rană dulce

Suferință, rană dulce,

Unde iarăși mi te-apleci

Sufletul de gheață rece

Tu, atunci, îl încălzești...

Cu pelin și-amărăciune,

Doamne, iar mă odihnești,

Ca din pofte și rușine

Sufletul să mi-l trezești.

Iartă-mi, Doamne, întristarea

Care Duhul mi-l doboară;

Pașii mei greșesc cărarea

Pentru-a nu știu câta oară.

Iartă-mi, Doamne, și-mi arată:

– Ce în suflet mă apasă?

– O ispită nevegheată,

Când plecat ai fost de-Acasă.

– Vin spre Tine din pierzare

Rupt cu-a dragostei chemare,

Iar cu lacrimile-amare

Spăl un cuget în schimbare.

Iată, Doamne, din ruine 

Chipul nou Tu mi-l zărești;

Eu m-aplec la rugăciune,

Iar Tu sufletu-mi ’noiești.

Fă s-ascult ca prima dată:

Sfânta cale a-Ți urma;

Iar cu-o inimă curată

Nicicând să te pot uita.

Amin!

118. dor

foamea-i grea, apăsătoare,

s-au strâns corbii laolaltă,

dorul de colind.. cum doare..

până vom răzbi, din zloată

s-a căznit bătrâna iarnă,

să mai dea cu pămătuful,

din colinde.. să nu cearnă,

pân noiembrie-și dă duhul..

amânările, socoate,

nu i-au fost deajuns, îmi pare,

de-au pornit din fulgi și gloate

să vestească Taină Mare..

că la vremuri de prigoană,

geaba veselesc păgâni,

noi avem Sfinții-n Icoană,

cea din inimi de români!

Și doar Unul Dumnezeu,

Ziditorul de iubire,

lângă noi va sta mereu

să ne apere-n slăbire!

119. "Căci către Tine, Doamne, ochii mei spre Tine-au nădăjduit..."

Că Mare ești, Tu, Doamne

că milostiv ești, Doamne, de-ai lăsat,

să trecem peste încercări și -ai iertat,

slăbirea și-ndoielile și frica,

ne-ai întărit și temeri și opinca

nicicând, noi singuri nu am fost!

Dăruitorule-n iubire ai scăldat,

tristețile și lacrimi le-ai uscat,

din întuneric la liman ai tot adus,

și pe sărac și pe bogatul ce nu s-a opus..

a Tale brațe ne sunt adăpost!

că răbdător ești, Tată, cu noi toți,

pe suferinzi i-ai ridicat din morți

iar celor înțelepți le-ai dat putere

să fie cum toiagul și durerii, mângâiere

și îndurarea Ta ne e Lumină, rost..

120.  Doamne

noiembrie.. mă doare cu-amintiri; de mâine

nu ştiu.. din frunze, câte-or mai rămâne

şi ploi , mă vânt şi mă apasă-n rime…

sudoare, lacrimi, sânge şi..tristeţi de câine..

şi totuşi, depărtările tresar fărâme de lumine…

că-mi ești cărare, Doamne! ești mereu cu mine..

121. prea..

prea multe-s iernile-n cuvinte..

prea rare-s primăveri.. s-alinte

si-aproape mai deloc duminici

că-s peste noapte, toți “războinici”

și Ție, Tată, rari destoinici..

122. împăcare

cum să taci toamna-n asfințit

dacă abia-au înmugurit

poemele-n cuțit...

că trecătoare-s.. dintre patimi,

doar născătoarele de lacrimi,

le-nconvoaie vre-un condei,

a curcubeu, deasupra apei..

123. .. orice „zmintire” are iz de... clocot..

“ascuns”

mai evadează uneori din călimară

câte un of al amintirilor, să ceară

pesemne.. dreptul la recurs..

de pare că tăcerile n-au fost în stare

mirărilor să facă cercetare

trimite-vor din lacrimi, cu ramburs..

mă furișez și în genunchi la Tine strig:

pradă în rătăciri.. nu mă lăsa, e frig

mi-arată Calea, anii m-au răpus!

124. La vreme de cumpănă

La vreme de cumpănă,

sunt mulți cei ce cumpără,

prea mulți ce se vând,

neghină în vânt..

La vreme de cumpănă,

Iubirea mai seamănă,

Cuvântul cel Sfânt,

să ne fie veșmânt..

La cumpăna timpului,

cad stâlpii nisipului,

rămâne-n picioare,

cel ce luptă.. când doare!

125. Pilde..

mi-am odihnit privirea, în clipa amăruie..

cât să-mi aduc aminte.. că-n răstignire, nu e,

nimic de condamnat

și-am hotărât: iubirea-I e mare, nu-n pustie,

că ne-a lăsat o pildă, să ne susțină, ție,

departe de păcat

e-atâta frumusețe, în orice suferință

dacă găsești putere în tâlcuri și-n căință

cu El te-ai împăcat

126. DUMNEZEU NE MAI IUBEȘTE

Arde cerul ... după geam:

Tună, sca-pă-ră, trosnește

Și-apoi plouă cu speranțe,

Dumnezeu ne mai iubește.

Ploaia... bate la fereastră,

Toboșar dintr-o poveste,

Norii plâng ca niciodată,

Dumnezeu ne mai iubește.

Curg șiroaie, plânge cerul,

Printre lacrimi, clipocește

Și descântec intră-n humă,

Dumnezeu ne mai iubește.

Ne rugăm cu Tatăl Nostru,

Dacă plouă, Pâinea crește

Ea ne strânge-n jurul mesei,

Dumnezeu ne mai iubește.

După ploaie ... curcubeul,

Parcă ne-ar aduce-o veste,

Șapte trepte ... duc în cer,

Dumnezeu ne mai iubește.

Soarele ... de după nouri,

Cu-a lui raze... ne trezește

Pulsul vieții curge-n vene,

Dumnezeu ne mai iubește.

127. CA HRISTOS SĂ ÎNVIE

Și-n cununa de spini

Dacă plouă ... de zile,

Înfloresc ... trandafiri,

Flori de măr și zambile.

Înfloresc flori de dor,

Ceru-n hohote plânge

Ca un Soare spre-apus,

Cu petale ... de sânge.

Și-n cununa de spini

Dorul spicele coace,

De pe cruce ... Hristos,

Ca un mucenic tace.

Ne privește cu milă

Și căldură ... iubirea,   

De Părinte... Ceresc

I-a adus ... nemurirea.

Și-n cununa de spini

Cuib își fac pe vecie,

Porumbei albi ca neaua,

Ca Hristos să învie.

128. DACĂ N-AI FI TU

Dacă n-ai fi tu…

Ce m-aș face eu?

Dacă n-ar fi cerul,

N-ar fi Dumnezeu.

Dacă n-ar fi Luna,

Galbenă, rotundă,

Noaptea ar fi scurtă,

Ziua mult prea lungă.

Dacă n-ai fi Tu…

Soa-re-le ră-sa-re…

Cum să doar-o rană,

Făr-un pumn de sare?

Dacă n-ar fi noaptea

Cu a ei splendoare,

De-ar ploua cu stele

Câte-s că-ză-toa-re?

Dacă n-ai fi Tu…

Patul … ar fi rece,

Noaptea fără vise,

Muza n-ar mai trece.

129. SĂ TRAGEM CLOPOTELE 

Să tragem clo-po-te-le, 

Des și lung,

Acele clopote ce le purtăm în noi,

Și să ne doară cum n-a mai durut,

Fără credința-n Dumnezeu,

Rămânem goi!

Să tragem clo-po-te-le,

Ele ne adună

Acolo unde-s mulți, puterea crește,

Să scoatem din ruine tot ce-i sfânt,

O Țară-avem, s-o facem

De poveste!

Să tragem clo-po-te-le,

Funiile-n sânge,

Din rănile ce fac bărbați… din noi,

A suferit Cristos cu palmele bătute-n cuie,

Iar noi… fără să suferim

Ne vrem eroi?

Să tragem clo-po-te-le,

Nopțile și ziua

Și-n vis… când adormim răpuși de dor,

Să nu scăpăm din mâinile cră-pa-te,  

Puterea care zace-n

Tricolor!

Să tragem clo-po-te-le,

Spune Dumnezeu

Să se audă peste Prut la fratele de sânge,

E trist cum nu mai poate fi, e trist de tot

Când jumătate de Moldovă

Plânge!

Să tragem clo-po-te-le

Până or răguși,

Metalul să se încălzească, fum să iasă,

Să scoatem sârma de pe Prut, poduri și punți

Să strângă… toți ro-mâ-nii

La o masă!

130. LACRIMA LUI DUMNEZEU

PLOAIE – lacrima lui Dumnezeu, 

LACRIMA – bob de rouă în streașina ochiului,

STREAȘINA OCHIULUI – loc de unde plouă cu descântece,

DESCÂNTEC – cântec din pragul casei părintești,

CASA PĂRINTEASCĂ – cuib din cară zboară puii de Om,

PUI DE OM – un boț de lut cu ochi și nume,

NUME – raze încâlcite de soare

SOARE – pâinica cerului,

CER – umbrela pământului,

PĂMÂNT – huma din care crește Pâinea, 

PÂINEA – descântec pentru gură,

GURA – izvorul din care curg cuvinte.

CUVÂNTUL – roua cu care ne potolim setea de frumos,

FRUMOS – unda din calitățile lui Dumnezeu,

DUMNEZEU – Tatăl nostru cu care începe o rugăciune.

131. Sfântul Apostol Andrei

Cu credință-n misiunea, de -a propovădui Cuvântul ,

El, cu frații săi apostoli, au tras sorții , cu o mână.

Iară soarta, vru s-ajungă, în ținutul lupilor,

Un cuvânt de mântuire, să aducă la barbari.

Mai la nord de Dunăre, chiar pe țărmul mării noastre,

În Dobrogea a poposit și-a făcut minuni la lume,

Și cu apă de izvoare, pe strămoși i-a creștinat,

Lângă peștera în care și-a făcut un mic sălaș.

Cu puterea rugăciunii, multe răni a vindecat,

Iar cu semnul crucii sale, gura lupilor a legat.

Apă izvorând din stâncă, ce-i licoare pentru orbi,

Avea milă pentru mamă, înviind copilu-i mort.

Lanț, zăvoare ferecate, le-a deschis prin rugăciuni,

' Liberându-l pe Matia și pe frații săi creștini.

Rugăciuni și-nchinăciune, azi aducem mulțumiri,

Pentru protecția-i divină, lui Andrei, Apostol Sfânt.

132. Taina iubirii

Nici o dorinţă în inima copilului 

decât să-şi vadă mama

uimitoare iniţiere 

în taina cea necuprinsă a iubirii. 

După o perdea de brazi 

cu ramuri aplecate spre închinare 

un imperiu al clipei deodată 

cale abreviată între fiu şi tată 

smerenie a duhului 

ţinând sub aripi taina înfierii

şi fiul omului născut din femeie

cum s-ar frânge genunea  

şi tot ce era până atunci 

doar presimţire 

şi îmbobocire în ascuns 

deodată izbucneşte străpuns 

văzduhul 

într-o clipă  

surprins şi necuprins  

cât să ajungă mai repede 

adâncind îngustimea pe de pe pământ. 

Purtat pe braţe 

din mână în mână

până ultimul e primul

şi cel de la mijloc face loc 

în largul necuprinderii 

după care se rotesc toate 

pe crugul ceresc 

părintesc.

133.  Un rest de veşnicie

Într-un sat de munte poţi ajunge 

pe o margine de cer

veghind permanent să nu te fure 

oboseala sau gândul.

Casele sunt aşezate 

ca nişte cuvinte într-o poezie

ele au un rost şi un rest de veşnicie

iar dacă ai încerca să le clinteşti

fie şi în închipuire

de îndată se va urzi absenţa

sorbite fiind pe neaşteptate

de abisuri ciudate.

Toate vin de departe şi de demult.

Aici nimic nu moare

deşi există în toate un sfârşit

toate sunt ca o chemare

şi parcă cineva nevăzut

le ocroteşte din înaltul cerului.

Nu ştii nimic

deşi aparţii locului

iar înstrăinarea e ca o haină

care nu ţi se potriveşte. 

Te apropii încet de cineva.

Îi spui bună ziua 

şi deodată se rupe vălul

de pe faţă

uitând definitiv

cine eşti. 

Într-un sat de munte

poţi fi

doar ca lumina

la imperativ.

134. Cuvântul Părintelui

În timp ce pământul

ne fuge de sub picioare

Părintele vieţii

ne face semn cu mâna

ne pune la încercare iubirea.

Noian şi înflăcărare 

foc nestins 

surprins 

cu toată încrengătura paternă

făgăduire şi jertfire 

pentru a se deschide cerul 

şi a vedea deodată întregul 

copt în lumină 

şi spre asfinţit  

Cuvântul Părintelui ca o bună vestire. 

Aşa ni se va arăta într-o clipă

viaţa toată

tot ce până acum

ni s-a părut a fi doar încercare. 

Acum se aud greieri în iarba înlăcrimată 

şi mieii zburdă pe câmpia maternă. 

Nici o primejdie nu ameninţă

temeiul ceresc al omului

nici o umbră 

nici o răvăşire de clipe. 

Toate sunt acum înnoite 

având parcă aripe 

şi tot ce ni se arată 

e doar zbor interior 

spre casa Tatălui 

şi a Fiului

jertfit jertfitor. 

135. Fiul Omului

Întârzie vestirea mult aşteptată

prorocirea de veacuri 

acum întâmplată. 

Omul de ieri acum înnoit

lăstar de viţă abia răsărit 

cu rădăcini înnoite

cum scris este

a trăi în adevărul clipei

fără de veste. 

 

Cum în agonie Fiul Omului 

să fie răstignit 

şi toată puterea morţii să se fi risipit

toată rana păcatului să se fi agonisit 

pe o simplă cruce 

pe cât de înaltă în asfinţit

pe atât de largă în necuprins 

tot pe atât de adânc 

e omul înnoit prin cuvânt. 

Doar prin răstignire de sine

omul poate deveni el însuşi

zbor fără de aripi spre înălţime 

aevea unui suflet fără de mormânt 

doar mormânt gol în pămînt viu

părintească iubire şi jertfire de fiu.

Trecut petrecut vei fi cu tine cu tot 

dincolo unde nu e mai e nici un nume

ci doar chip înnoit în figură 

doar oglindire de sine

cum e Verbul în răstignire 

frânt pe crucea clipei spre jertfire

şi clipa nu se întrerupe 

ci doar se frânge şi se rupe 

şi cade ca un fruct de pe cruce.

136. Numele fără chip

Câtă putere şi cât izvor de uimire

nu ai unde te ascunde

după cortină e doar străinul 

în declin de umbrire

amintirea un fel de înveliş 

acoperiş pentru furtună 

când se iscă ceva din senin  

mai străin decât numele fără chip.

Abia atingi pragul 

o altă treaptă spre odinioară 

pe unde au trecut cei de dinaintea ta

şi acum în tăcere coboară. 

Pădurea copilăriei e casa ta 

cărare strâmtă 

cât să nu te atingă 

dor de ceva cineva 

pe cât te pierzi 

pe atât te apropii

şi nimic nu te apără

doar freamătul frunzelor. 

Şi nimeni să-ţi facă un semn

doar ţipete de păsări 

şi nici vreo părere de adiere 

încremenit şi înlemnit ca un schit

cum adunat în rugăciune sihastrul. 

 

Şi ca el nimeni altul

numai tu ai vrea 

să ajungi într-un loc de odihnă 

cât să-ţi tragi sufletul 

şi sufletul să-ţi fie oglindă.

Să rabzi până la capăt 

şi capătul să fii chiar tu 

cel din urmă căpătâi 

pentru adormirea mamei 

în legănare pe valuri de întristare 

şi toate prindeau aripi de îndurare 

cum pe valuri o barcă face să se cutremure 

toate spre un ţărm de aşteptare.