TRAIAN DORZ - un cristal pentru eternitate - Premiul III - secțiunea eseu

 CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a II-a

de Olariu Elena

Cu un profund caracter religios,  aici  mustrător, dar cu oarece formare de caracter, aici îmbietor în a te dezbrăca de împovăratele griji pământești, versurile poetului Traian DORZ, ne trezește – dacă voim, din somnul rațiunii și ne trimite spre calea, mai grea, ce e drept, a spiritualității. Iubirea de Hristos presupunând  o conduită morală din toate punctele de vedere. Dar, să ajungi  să crești în cele spirituale, poetul – liber cugetător, ne îndeamnă să lăsăm să curgă printre degetele noastre din prisosul materialicesc, pentru a-l ajuta și pe cel aflat la restriște. Bucuria că ai făcut bine, nu înseamnă nicidecum mândrie: din contră; este un fel bucurie lăuntrică  că și cel de lângă tine are ce pune pe masă, sau cu ce se acoperi...

”Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui.”

Versurile, cu rimă ale poetului, ne întorc la rădăcină, la copilărie când, eram ca niște îngerași ”curați, curați”, niște ”flori de crin” bine mirositoare și plăcute Mântuitorului; viața, cu urcușurile sale spiralate,  ne-a schimbat firea, uitând de unde am plecat și  rostul pentru care ne-am născut. Ca un leitmotiv,  poetul ne îndeamnă:

”Şi fă, apoi, urmându-Ţi Ţie, să fiu un credincios umil
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil...
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil!”

        Pentru că, nu-i așa, copilul, în nevinovăția lui plânge, este afectat de durere sau când nu i se îndeplinește o dorință, dar în același timp, având acea delicatețe puierilă, iartă și râde. Și te îmbrățișează.

Ajuns la oarece maturitate spirituală, omul, în general, își depășește condiția umană – grație ajutorului nevăzut al divinității și începe a-și pune întrebări: ”Cine sunt!?”, ”De unde vin?!” , ”Unde plecăm atunci când plecăm?!” Aceasta îmi amintește de povestirea ”Berzele” de Al.Brătescu Voinești, în care nepotul care pune întrebarea  bunicului: ”Berzele unde se duc, când se duc?!”

Dar, atâta vreme când aceste întrebări sunt umbrite de stările pur materialicești, nu ne interesează decât să adunăn, să adunăm și să tot facem  hambare.

”Ce luăm noi Doamne din visul opririi?
- doar sfînta cenușă jertfită iubirii
cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii
și roua de aur din ochii minunii.”

Aspirator la nemurire, într-o luptă continuă cu ispitele care sunt la tot pasul, poetul, așișderea lui Ion Alexandru, regretă oarecum trecerea nilor, ”precum  frunzele în vânt” sufletul fiinduiI cuprins de o oarecare nostalgie după ani trecuți, parcă prea repede, dar conștientizează: ”toți murim, dar pe rând”.

”Ființă rațională, omul are sau trebuie să aibă o mai strânsă legătură cu semenii săi decât animalele necuvântătoare între ele,” spune poetul. Certifică sieși că moartea nu este o îngropare neștiută, trupul mergând acolo  de unde  a ieșit și sufletul, ridicându-se la cer, acolo unde este nemurirea. Precum bobul de grâu care ”dacă nu moare mai întâi și va putrezi, nu se va înmulți”

”De ce nu știm de astăzi
al vieții veșnic preț
de ce-l știm doar la moartea
cu-nfricoșat județ?”

        A căuta ”Adevărul” este  o continuă cercetare a sufletului, renuțare la lumesc, a fi mereu vertical, a fi cu Dumnezeu și a-ți  iubi semenii    ca pe tine însuți. ”Într-o  lume în care violența  și dezmățul au prins mult teren, afirma pr. Al. Stănculescu-Bârda, în care buna-cuviință este socotită o adevărată cenușărească”, comportamentul omului care vede prin alte prisme viață, care iubește adevărul și starea de fapt pentru care suntem aici, pe pământ, pelerinajul care să ne formeze ca oameni, să adunăm cât mai multe bile albe nu doar pentru noi ci și pentru semenii noștri cu care ar trebui să trăim într-o continuă armonie, ei bine, Traian Dorz ne sfătuiește: ” Adevărul folosește numai celui cui a spus -/Celui care-l spune-adesea numai ură i-a adus”

Firesc de altfel: când nu ești la fel ca cei din cutumă ești împotriva lor. ”Poemul de suflet, ”Fă-ți timp” este un lung moderator de suflete; a te opri din mersul spre înainte, pentru a observa crescutul unei flori, mersul încet dar sigur al melcului,  continuu pregătit de înnoptare, greutatea furnicii prin care ne arată că munca în armonie cu  rugăciunea și iubirea, face să trecem peste orice  greutăți, frunza căzută în calea-ne, din care să înțelegem că nu suntem nemuritori, omul ca  și timpul având cele patru anotimpuri, iarna fiind odihna trupului pentru ca în primăvară să renaștem precum florile. Poate fi acea renaștere spirituală de care am avea atâta nevoie cu toții. Dar să nu fim calzi în credință.

”În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!”

Aceasta presupune a lua ”Jugul lui Hristos”, o continuă luptă cu ispitele, cu suferințele și umilirile din viața de  zi cu zi, a accepta sărăcia, nu cu îngâmfare, ci pentru a-i întinde o mână și celui aflat la ananghie, a  iubi dezinteresat. Grea Cruce! Greu jug! Și număi sprijinit de umărul Hristosului am putea înainta în largul oceanului lumesc.

Poezia de suflet al lui  Traian Dorz, care a suferit ani grei de detenție, doar pentru că iubea pe Dumnezeu, acolo, în închisoare  l-a format ca om de o conduită ireproșabilă, umilirile și  nimicniciile prin care a trecut, să fie parfumul atât de curat al crinului – prin versurile sale rămânând un cristal pentru eternitate.