Bradul - Premiul III - secțiunea proză

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a II-a

de Ioana Melean

 

Trecuseră deja primele săptămâni ale postului și sărbătoarea Nașterii Domnului se apropia tot mai mult. În bisericuța de la marginea cartierului cu blocuri cenușii, părintele Cristian se străduia să schimbe inimile credincioșilor din peșteri reci în iesle strălucitoare care să-L adăpostească pe Pruncul Sfânt pentru totdeauna. Părintele îi iubea pe toți, dar cel mai mult îi avea la inimă pe copilașii care, duminică de duminică, zumzăiau în jurul celor mari, așteptând apoi să fie chemați la Cina cea Tainică. 

Pentru aceștia, părintele ar fi dorit să împodobească biserica cu un brad impunător lângă care să-i aștepte în zi de aleasă Sărbătoare pe micii colindători. De vreo două săptămâni, la sfârșitul slujbei, printre anunțurile cu programul duhovnicesc al săptămânii care începea, preotul îi invita pe cei cu inimă aleasă să cumpere un brad pentru biserică. 

Tăcerea se lăsa peste mulțime și vorbele părintelui parcă ajungeau la fiecare dintre cei prezenți: Tu?... Tu?... Tu?... și fiecare încerca să găsească un argument care să-i justifice refuzul: „Eu, eu trebuie să cumpăr pentru nepoți” își spunea domnul Ion. „ Ce atâta risipă?!” se indigna doamna Margareta. „Eu l-am cumpărat anul trecut, nu pot chiar în fiecare an...” se scuza în sinea ei doamna Veronica. „Eu...” „Eu...”

Nici privirea puțin aspră a Sfântului Nicolae cel Mult Milostiv, nici zâmbetul întrebător al preotului nu convingea pe nimeni.

Părintele a așteptat ce a așteptat, dar văzând că toți magii au găsit cu cale să meargă înspre alte ținuturi, și-a luat soția și a pornit la cumpărături. Mallul era plin de oameni. Cei grăbiți alergau printre rafturile pline să mai așeze ceva în coșul fără fund, cei visători cercetau produsele ce ascundeau parcă tot mai mult miezul Sărbătorii... Doar moși, reni, globuri, betele, luminițe... Nici urmă de Hristos... nici măcar în „colindele” prea pline de zurgălăi.

- Maria, haide să luăm doi brazi. Unul pentru domnițele noastre, unul pentru biserică. Uite, îi alegem pe aceștia doi...

- Hm, cum miros de frumos! Parcă mai păstrează mireasma mușchiului proaspăt și zumzetul pădurii din care care au fost luați, șopti doamna Maria atingând cu delicatețe coroana unuia dintre ei.

Așezându-se la coadă spre casa de marcat, au simțit deodată că sunt țintuiți de privirea arzătoare a unui domn înalt, cu tâmplele sărutate de argintul iernii.

-          Părinte Alexandru!... Părinte Alexandru!... Bradul...

Și, făcându-și loc cu greu prin mulțimea nerăbdătoare, cu zâmbet larg și cu ochi ce începeau să înoate în lacrimi, își desfăcu brațele, dornic de îmbrățișarea tatălui care parcă îl aștepta de mult, pășind înspre părintele Cristian ce îl privea nedumerit.

Cele câteva clipe de așteptare au scuturat anii ce s-au așezat pe nesimțite în spatele bărbatului încărunțit și, ca într-un vis, acesta s–a pomenit din nou copil de vreo 7, 8 anișori, cu părul bălai și zâmbet sfios.

-            Ionică! Ionică! Trezește-te! Hai că amu’ vine autobuzul și trebuie s-o pornești spre casă.

-            Moșule, dar a venit unchiu’ Găvrilă? Mi-a adus bradul? întrebă băiețelul somnoros și cu un licăr de spaimă în glas.

-            Da’ cum, crezi că toată lumea a dormit buștean ca dumneata? A adus un brad frumos. L-am înfășurat în niște pânză de sac să nu se vadă ce e. Doar ți-am spus că nu-i slobod să luăm brazi, nici măcar din pădurile care au fost ale noastre atât amar de ani, oftă bunicul netezind cu un gest aspru părul ciufulit al copilului și ajutându-l să se îmbrace cât mai repede. Hai, du-l acasă și bucurați-vă de el! 

După ce Ionică și-a înfășurat trupul plăpând în cojocelul primit de la bunici, a sărutat chipurile de sfinți ale acestora urându-le sărbători frumoase. Apoi, însoțit de moșul său, a ieșit în drum să aștepte autobuzul.

Afară, întunericul era stăpân atotputernic, iar zăpada mai punea din vreme în vreme câte o plapumă grea peste trupul istovit al pământului.

După minute ce păreau ani din cauza somnului frânt și a frigului ce pătrundea până la os, autobuzul a sosit. Bunicul vorbi cu șoferul să îi ia pe Ionică până în satul lui, dar și povara cea dulce, bradul. Șoferul clătină din cap:

-          Ce-mi faci, bade Găvrilă? Știi care sunt legile...

-          Știu, măi Vasilie... dar vezi, banii-s puțini, pruncii, mulți. Ia banii de bilet și fă-i și tu un bine țâncului...

-          Of! Numai să nu fie controale că ne-am ars...

-          Mergeți cu Dumnezeu, Vasilie! Să vă ferească de cel rău...

Făcând o cruce largă, bătrânul se îndreptă spre casă, iar Ionică se urcă în autobuz cuibărindu-se pe un scaun dublu, dar gol. Bradul, înfășurat ca o mumie în cârpele bunicului, se odihnea printre bagajele din spatele autobuzului. Apoi, au pornit.

Ce dulce era legănarea pe drumul îngust și pietruit făcut de-a lungul albiei râului! Ochii băiețelului se încăpățânau să privească pe geamul cu forme ciudate, visând la brăduțul ce va fi învăluit în feluritele culori ale bomboanelor primite în dar de la blânda doamnă Rodica, prietena mamei, la gustul dulce-acrișor al portocalelor pe care le va primi tata de la serviciu, la colindele pe care le va așeza împreună cu frații săi pe toate portativele satului...

Și visele se învârteau, se amestecau devenind azurii. Nici nu mai știa de era vis sau era aievea căldura ce o simțea lângă el și perna odihnitoare pe care își așeză fruntea. Deodată, deschise larg ochii și văzu că stătea cu capul rezemat de brațul primitor al unui preot îmbrăcat cu un palton negru cam uzat și care îl privea cu ochi calzi de deasupra unei bărbi lungi, arămii, ce i s-a părut pentru o clipă, înspăimântătoare.

-Te-ai trezit, băiețaș? Iartă-mă, doar aici lângă tine mai era loc liber și capul tău se cam întindea în căutarea unei perne. E drept că brațul meu e mai mult băț decât pernă, glumi blajin preotul.

Băiețelul nu reuși să-i răspundă că autobuzul se opri brusc și doi milițieni s-au ivit în cadrul ușii.

-Actele și biletele la control!

Au verificat într-o tăcere grea biletele, actele, dar simțind miros de cetină de brad au început să răstoarne traistele puse grămadă în spatele autobuzului. Chiar jos de tot, au găsit bradul care s-a pitit cât de mult a putut și a încercat să-și țină din răsputeri ascunsă în zdrențe mireasma de rai.

- Ce e cu ăsta, domnule Vasile? Știi că nu ai voie să transporți brazi...

- Doamne ferește! Mă, care v-ați urcat prin ușa din spate și ați pus acolo bradul? Care vreți să mă nenorociți? Turui șoferul dornic să iasă basma curată din această încurcătură.

O lacrimă caldă se rostogoli pe obrazul lui Ionică, apoi încă una și încă una. Cu sufletul rănit de cioburile în care i s-au fărâmițat visurile, cu trupul tremurând de spaimă, șopti:

- Eu... Eu... E al meu...

- Al cui ești măi, țâncul? De mic încalci legea? se răsti la el milițianul rotofei.

- Copilul e minor, nu-i putem face nimic, încercă să-l liniștească colegul său mai tânăr.

- Cum nu? S-a încălcat legea. Confiscăm bradul...

Cuvintele au căzut ca niște lovituri de măciucă pe creștetul copilului:

- Bradul... Bradul... și mama... și tata și Nicolae ..., cuvintele nu îți mai găseau locul, se amestecau în șuvoiul lacrimilor.

- Lăsați copilului bradul, vă rog, răsună vocea cristalină a preotului. Îl achit eu...

- O, pentru samariteni milostivi avem și amendă...rânji milițianul pântecos.

- Și amenda! Cât face totul?

- 500 de lei, veni răspunsul neîndurător.

Preotul scoase un portofel ros și numără banii ce-i avea: 100, ... 200,... 530.

- Poftiți banii!

- Stați să scriem chitanța. Numele.... 

- Părintele Alexandru Moldovan... 

După ce au tăiat chitanța și au numărat banii, au coborât cu pași de plumb.În autobuz, nu se mai auzea decât plânsul liniștit al lui Ionică, care mai mult din ochi decât prin grai mulțumi preotului.

Autobuzul intră în satul său. Ionică se pregăti să coboare. Preotul la fel.

- Părinte, dar nu ați plătit autobuzul până în oraș? De ce coborâți?

- Băiatul are nevoie de ajutor. Bradul e prea greu pentru el. Voi merge altădată. Și adăugă încetișor, ca pentru sine: Nici nu mai are rost... Paltonul ăsta mă mai ține până la anul...

Și, înșfăcând bradul, îl luă pe copil de mânuță, coborâră și merseră în tăcere până în fața porții unde locuia băiatul.

-Mulțumesc, părinte!

- Fii sănătos, băiete! Nu uita bradul!

Binecuvântând creștetul bălai, preotul făcu cale întoarsă spre stația care ducea înspre casă, rugându-se să găsească vorbele dulci cu care să îmbuneze asprimea soției care de ani îl tot ruga să-și schimbe paltonul.

-Părinte Alexandru! Părinte Alexandru! rosti entuziasmat bărbatul ajungând lângă părintele Cristian și îmbrățișându-l puternic, dar cu toată căldura adunată an de an în pieptul larg.

Apoi, când s-a desprins din brațele părintentești, cu fața luminată, începu:

-Părinte Alexandru, ce mult îmi doream să vă mai întâlnesc...

- Îmi pare rău, dar nu sunt părintele Alexandru, slujesc la biserica Sfântul Alexandru. Sunt părintele Cristian...

Bărbatul încremeni câteva clipe, scutură capul ca și cum ar fi vrut să alunge frânturile copilăriei din nou în cufărul amintirilor.

- O, iertați-mă, semănați atât de bine, aceeași statură uscățivă, aceiași ochi plini de vioiciune, aceeași barbă, același palton, același brad... Da, anii au trecut... Părinte, vă rog, plătesc eu bradul, uitați aici 500 de lei. Îi întinse preotului banii, apoi se întoarse să plece.

- Mulțumesc, spuneți-mi un nume, să vă pomenesc... 

- Nu e nevoie, mulțumesc... apoi, întorcându-se o clipă înapoi. Pomeniți-l pe robul lui Dumnezeu Alexandru! Părintele Alexandru...