Din anul acela crizantemele nu au mai înflorit - Premiul I - secțiunea proză

 CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a II-a

de Dorina Stoica

Cu ochii dornici de somn, mișcându-se ca un robot, femeia a băgat mâna în locul știut pentru a trage cheia, atârnată de un capăt de lanț, pentru familie. O burniță deasă face sfârșitul de toamnă deprimant. Sfidând anotimpul, crizantemele au înflorit mai frumos ca niciodată. Tufele multicolore se află ceva mai departe de poartă. După ce cobori cele patru trepte și intri în curtea acelei case destul de îngrijite, în pofida evidentei modestii, nu se poate să nu te oprești electrizat de florile cu miros ferm, colorate în mov deschis, foarte mari și cu petalele cochet ondulate. Lângă ele o altă tufă de crizanteme albe, iar ceva mai încolo, delicate, florile grena și cele roz au înflorit deodată spre desfătarea privirii. Cele galben-verzui par niște pete de lumină în ziua mohorâtă și umedă din mijlocul lunii noiembrie.

 

Oh, mirosul de crizanteme... E ca o promisiune, o asigurare că frumusețea și iubirea nu pot avea niciodată sfârșit.

 

Tea s-a grăbit să ajungă la casa părinților, deși era duminică, ziua mult așteptată când nu-și dorea altceva decât să doarmă până la ora opt sau chiar nouă. Telefonul a sunat prelung, la ora cinci. Somnul i-a dispărut la auzul vocii mamei:

– Te rog să vii urgent acasă, tatăl tău e pe moarte.

Vestea nu a luat-o prin surprindere. Știa că tatăl bolnav de cancer nu va apuca sfârșitul de an în viață și că de la o zi la alta starea de sănătate se degradează. Semele sfârșitului erau de câteva săptămâni cât se poate de evidente. Îl văzuse duminica trecută și a înțeles că decesul nu putea fi decât o chestiune de zile, dacă nu de ore. Totuși, îi era cumplit de greu să se obișnuiască cu ideea că acel bărbat atât de puternic, de dur, tatăl ei, își trăiește ultimele clipe din viață.

 

Relațiile femeii cu părinții deveneau adeseori tensionate, nemulțumirile de ambele părți nu lipseau niciodată. Cearta izbucnea din te miri ce. Pleca adeseori acasă supărată, uneori plângea. În ultimul timp însă, Timotei scotea arareori câte un cuvânt. Te privea însă ca și cum ți-ar fi citit gândurile. Părea retras în sine, plecat într-o altă lume pe care se străduia să o priceapă ori să se obișnuiască cu ea și despre care nouă nu dorea să ne spună nimic. Ultima convorbire cu noi a fost ocazionată de vizita fiicei celei mari. Venise împreună cu soţul să-l vadă, știind că nu mai are multe zile de trăit. Atunci, după ce oaspeții au stat la masă, bărbatul a ieșit din casă ținându-se de pereți. Nimeni nu se aștepta să-l vadă, deoarece nu se mai putea da jos singur din patul de suferință. Era aproape de nerecunoscut cu barba albă, crescută în ultimele săptămâni, cu buzele vineții, slab, gârbovit. Tremura din toate mădularele. S-a așezat anevoie pe taburetul vechi de lemn, mai bătrân cu mult decât el. S-a sprijinit apoi în bastonul pe care i-l dăruise Tea cu un an în urmă, când împlinise șaptezeci și opt de ani. Privind bastonul, femeia își aminti cu strângere de inimă ce teama i-a fost când i l-a dăruit. Se gândea că o s-o lovească cu lemnul și o va alunga. Dar nu, bărbatul s-a bucurat și i-a mulțumit, înseninat de zâmbetul acela șăgalnic ce-l întinerea:

– Iată, acesta e sprijinul meu la bătrânețe!

Fără nici o introducere, cu teama că nu va reuși să spună tot visul, bătrânul a început precipitat să povestească, cu vocea abia auzită:

– Mă aflam undeva, într-o cameră foarte mare. Încăperea era complet goală. Pe lângă pereți o mulțime de scaune pe care ședeau niște bărboși îmbrăcați cu straie albe. Și pereții acelei camere erau tot albi. Eu stăteam pe un scaun în fața lor. Fiecare îmi punea întrebări despre toate câte am făcut în viață. Nu-mi amintesc nici măcar o singură întrebare, dar tot ce vă pot spune este că eram intimidat, mă sufocam de emoție și îmi era foarte frică. Era un fel de tribunal care mă judeca doar pe mine. Teama pornea din faptul că nu cunoșteam scopul acestui interogatoriu, iar încăperea nu avea nici un fel de ușă ori fereastră. O lumină albă, lăptoasă scălda totul. Părea să izvorască din pereții albi. Mă întrebam în gând dacă se poate ieși de acolo, dar mai ales nu înțelegeam cum am pătruns în acea încăpere. Tot ce-mi doream era să ies, să rezolv niște probleme ce rămăseseră nerezolvate și despre care tocmai fusesem întrebat. Când mi-am dat seama că acest lucru este imposibil, m-am speriat foarte tare. M-am ridicat de pe scaun să plec. În aceeași clipă s-au ridicat și bărbații aceia bărboși. Au venit spre mine. Vream să fug, dar nu aveam unde. M-am trezit transpirat, tremurând. Visez acest vis de trei seri.

 

După efortul ce l-a făcut să povestească visul, a amuțit ori poate a adormit. Era înconjurat de un miros greu, mirosul acela pe care îl au toţi bolnavii de cancer când intră în ultimele luni de viață. E foarte greu să-l uiți. Îl porți cu tine oriunde, stăruie în nări. Pătrunde în toată ființa ta, de parcă însăși moartea ar pătrunde în tine. Aneta, soția, se obișnuise. Aproape nu-l mai simțea. Și apoi, la nenumăratele nopți nedormite, la necazurile avute în ultimul timp, moartea era așteptată ca o eliberare pentru cel bolnav, dar și pentru ea. Venirea ei nu putea fi evitată. Oricât de mult l-ar fi iubit pe cel care suferea de această cumplită boală, chiar dacă nu o spunea cu voce tare, totul se petrecea atât de urât, încât ajunsese să nu-și mai dorească nimic altceva decât să se sfârșească totul mai repede!

 

– Mamă, ai chemat preotul sa-i citească măcar o rugăciune?

– Știi bine că nici nu vrea să audă de așa ceva.

– Da, știu, totuși acum e în comă, nu mai poate spune nimic, puteai să-l aduci.

– Nici nu mai știu pe unde calc, atât sunt de obosită, i-a răspuns Aneta, în timp ce o privea fără s-o vadă.

 

Femeie credincioasă dintotdeauna, îşi crescuse copiii cu frică de Dumnezeu până ce au mers la școala ce i-a învățat că acesta nu există. Pentru Aneta, cuvântul bărbatului era lege, că doar el aducea bani în casă. Teama să nu-l supere era motivul pentru care nu a îndrăznit să aducă un preot să-i citească rugăciuni la căpătâi.

 

Înainte de a intra în camera unde pe dormeza veche își traia ultimele minute Timotei, Tea a privit cu oarecare frică și strângere de inimă pe geamul de la ușa dinspre bucătărie spre casă. Cu fața în jos, așa cum avea obiceiul să stea, bătrânul părea adormit. Nu se simțea încă pregătită să intre la el. Îi era teamă mai ales de mirosul acela morbid.

„O să merg până la poartă să stau câteva minute printre crizanteme și apoi intru“, și-a spus în gând Tea, în timp ce ieșea din bucătărie. Burnița s-a transformat în lapoviță. Crizantemele se puteau vedea prin gardul nu prea înalt, format din zăbrele rare de lemn. Câte un trecător grăbit încetinea pasul când ajungea în dreptul casei, pentru a le privi.

 

În timp ce le admira, amintirile i-au invadat mintea. Cu mulți ani în urmă, când s-au mutat în casă, avea doar unsprezece ani. Locuiseră în centrul orașului. Acolo aveau o mulțime de prieteni. Aici, în cartierul de la marginea orașului, pe strada ce semăna mai degrabă cu o uliță de sat, cu trotuare fără borduri făcute în dreptul fiecărei curți de gospodar din pietre de râu, nu le era permis să iasă în stradă. Stătea ore în șir cățărată pe gard și privea la copiii ce jucau țurca, șotron ori alte jocuri. Le încropise Timotei un scrânciob din două bucăți de lemn și o scândură pusă pe o bară între doi pari. Scrânciobul nu era aproape niciodată liber, din cauza celor două surori cărora le plăcea să citească în timp ce se balansau.

 

Amintirile o legănau în balansoarul atât de râvnit din anii îndepărtatei copilării. În acest timp ninsoarea a pornit de-a binelea. „Până mâine se strică frumusețe de flori. Cred că o să le culeg și le voi pune în camera tatălui meu. Toată casa va mirosi a crizanteme! “. A pus apă în cele două găleți scoase din magazie. Le-a dus pe rând în casă, apoi a cărat cu brațul crizantemele. Ce minunăție! Privindu-le, a uitat pentru ce era ea în acea zi la casa părinților. Mirosul răcoros de flori de toamnă a pus stăpânire pe camera în care Timotei zăcea. Pe masa acoperită cu față de masă albă din etamină, împodobită din belșug de cusături naționale în puncte roșii și negre, candela aprinsă de Aneta ardea cu flacăra mică, cât o gămălie de chibrit. Lângă candela sprijinită de vaza de porțelan se aflau o icoana cu Maica Domnului și cartea de rugăciuni cu scoarțele negre.

 

– Tăticule, uite am cules crizantemele! Sunt atât de frumoase... Le-am adus aici să le vezi și să le simți mirosul.

Bolnavul a deschis puțin ochii. Și-a privit fiica preț de câteva secunde, apoi i-a închis la loc. În colțul ochilor i-a răsărit o lacrimă ce a pornit încet, în jos și s-a pierdut în barba albă.

– Știi ce m-am gândit eu, mămică? O să citesc din cartea asta de rugăciuni, poate adoarme.

 

Tea s-a așezat în genunchi ceva mai departe de pat, aproape de găleata cu flori și a început să citească în gând: „Și acum stăpâne, să mă acopere pe mine mâna Ta că s-a tulburat sufletul meu și amarnic îi este să iasă din netrebnicul și întinatul meu trup“ (Rugăciune pe patul de moarte)

.

Nu era o persoana credincioasă, nu știa aproape nimic despre biserică, rugăciuni, sfinți. Habar nu avea ce ar trebui să facă în astfel de situații. Nu fusese de față la moartea nimănui, nu avea obișnuinţa să se roage. Se pare însă că Dumnezeu nu ține câtuși de puțin seamă de toate acestea. Arată însă unele lucruri celor pe care îi alege să creadă și să se roage pentru sufletul cuiva.

 

În timp ce rostea cuvintele rugăciunii, ridica destul de des ochii din carte. Privea spre bătrânul întins pe pat. Când a început să citească a doua oară rugăciunea și a privit spre trupul întins pe pat, a văzut un lucru ciudat. Era ca și cum ceva închis în acel trup ar fi vrut să iasă și nu putea. Vocea îi tremura de emoție în timp ce citea. Poate acea mișcare era doar tremurul trupului ce-și trăia ultimele clipe de viață. Tea a fost convinsă că era sufletul ce avea nevoie de rugăciuni pentru a se elibera din închisoarea trupului! După a treia lectură a rugăciunii, când s-a uitat spre pat, a văzut cum Timotei și-a așezat laba piciorului peste cealaltă, așa cum făcea când adormea. Trupul a devenit inert.

– Mămică, vino, cred că şi-a dat ultima suflare!

– Aneta s-a apropiat de pat, i-a luat mâna și a constatat că nu mai are puls. I-a închis pleoapele. Tea a ieșit afară. Ninsoarea cădea deasă. Durerea împietrise lacrimile în inimă. Ar fi vrut să plângă. Nu putea. Gândul îi stătea la cele văzute și nu găsea nici o explicație să o mulțumească. Această experiență fusese suficientă pentru a crede că omul nu este alcătuit doar din cele materiale, efemere, iar rugăciunea este o necesitate.

 

Nu știa că viața i se va schimba radical din acea clipă. A intrat în casă. În camera spațioasă unde Timotei își trăise ultimele clipe mirosea frumos, a crizanteme. Mirosul acela morbid dispăruse fără urmă.

 

*

 

De cele mai multe ori, moartea cuiva apropiat aduce schimbări radicale în viața noastră. E ca și cum acea persoană, de acolo din lumea în care nu se poate pătrunde decât prin moarte, te ajută să evoluezi spiritual. Prin cele ce se întâmplă cu tine după moartea cuiva drag, capeți certitudinea că sufletul este nemuritor și că lumea cealaltă e lângă noi, e cu noi, dar nu o putem vedea, iar morții noștri sunt ființe eterice vii, despovărate de greutatea trupului ce este trecător și muritor pe acest pământ.

În primăvara următoare crizantemele nu au mai înverzit. Au dispărut. Timotei le-o fi luat cu el acolo, în lumea aceea unde bărboșii din ultimul său vis îl așteptau să-i dea sentința. Cine știe, poate i-or fi primit plată frumoasele crizanteme, pentru a-i da voie să treacă vreo vamă...