Poezia dincolo de libertate - Premiul II - secțiunea eseu

 CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a II-a

de Emilia Aurică

„Omu-i liber în măsura-n care pe-alții-i liberează”. Aceasta este definiția pe care a scris-o și a trăit-o poetul Golgotei, mărturisitorul de după gratii și calfa părintelui Iosif  Trifa, Traian Dorz. Libertatea aceasta este, așadar, definită în raport cu aproapele; numai în plinătatea comuniunii capătă sens. Privind astfel lucrurile, a fi liber este un concept ce poate prinde formă prin mărturisire. Mărturisirea prin cuvânt și faptă. Iar cuvântul are putere să miște inimi numai când se întrupează în trăire. De aceea, puțini oameni sunt cu adevărat liberi.

          Dacă în trecutul ce poartă amprenta comunismului și a reeducării, a fi privat de libertate însemna temniță, bătaie, foame, sete, frig, într-un cuvânt, suferință, astăzi, lipsa libertății se manifestă altfel. Altfel, dar același scop avându-l, acela al înstrăinării, al ruperii legăturii dintre frați, al împătimirii și al depărtării de Hristos. Libertatea în care credem că trăim astăzi ne fură câte puțin dar în mod continuu din bucuria părtășiei și din comuniunea atât de necesară. Izbiți de informații lipsite adesea de consistență, ne vedem a avea libertatea îngrădită în atât de multe sensuri. Suntem liberi, dar cu măsură. Strângerile frățești spre îmbărbătare și slavă a Numelui cel veșnic sfânt sunt condiționate de număr, spațiu și timp. Lipsa libertății se rezumă și astăzi la suferință, dar la o suferință nesimțitoare, ascunsă în confort și nelucrare, în uitarea atingerii harului și a stărilor în care simți prezența Treimii și nu poți decât tăcând, să plângi.

          Dacă de la înaintașii noștri s-a cerut mărturisire a Cuvântului și purtare a crucii după gratii, același lucru se cere și de la noi astăzi în libertate, noi, care ne numim urmași ai lor. Trăitorii Cuvântului L-au avut pe Hristos în inimile lor, ei au avut aprinsă scânteia harului care la noi este încă acoperită de cenușa păcatului. Prin rugăciunea inimii și prin trăire, prin suferință și izbândă în fața înșelătorului diavol, ei s-au făcut vase alese pline cu untdelemnul sfințit prin care ardeau – candele vii- pentru alții și pentru Cer. Iar noi suntem chemați să ne asemănăm lor.

          Prin vremi s-a strecurat printre gratii, pe cioburi, pe sticlă, pe buze, în inimi sau prin adâncimi ale minții spre a se aduce îmbărbătare, atingere a adâncului sufletesc și mărturie că pe măsura suferinței se revarsă și harul: poezia. Poezie izvorâtă din lacrimi și din sânge, din post și rugăciune, din durere și ocară. Din înțelegerea temniței sau a suferinței ca pe o creștere, spre îmbunătățirea relației personale cu Dumnezeu și nu ca scop în sine, înaintașii noștri L-au dobândit înlăuntrul lor pe Acela pe care L-au dorit cu atâta sete. De aceea au și putut să – L împărtășească, prin versuri, și altora. Poezia a devenit mijloc prin care dumnezeirea a fost adusă în fața omenirii. Dar nu orice mijloc, ci unul dintre cele mai pătrunzătoare și mișcătoare, un mijloc prin care inimi înghețate și îngrădite de păcate au fost și încă sunt topite de focul curățitor al suferinței. Prin poezia de după gratii, ființa conștientă de nimicnicia și ticăloșia ei, își astâmpără dorul de Dumnezeu, pătrunsă fiind de iubirea Lui. Căci iubirea Lui transpare din orice silabă stropită de lacrimi, scrijelită cu sânge pe inimi zdrobite și reînnoite prin har, în suferință, din iubire. Dorul după Dumnezeu al celor închiși pentru El s-a transpus în împlinirea poruncilor și a voii Lui, oricare ar fi fost jertfa cerută. O astfel de jertfă a născut poezii cu putere creatoare. Ele creează fii din robi, smulgând din orbia patimilor și din lanțul vrăjmașului pe cei ce și-au întinat haina curată, crezând spuselor lui.

          Poezia de după gratii trezește și astăzi inimile oamenilor din libertate. Ducând din an în an mesajul celor ce s-au făcut nu numai mărturisitori prin jertfa lor, ci și poeți, ele taie și curăță, bandajează și mângâie rănile adânci ale păcatelor din trupul Bisericii luptătoare.

          Cercetând poezia, moștenirea aceasta – adevărată bogăție - să retrăim izbânzile de după gratii, ca prinzând astfel  putere, să ne înmulțim privegherea și postul, să ne trăim libertatea aceasta cu răspundere, în căutarea lui Hristos cel viu, spre dobândire a bucuriei prezenței Lui pentru care să fim gata a ne aduce și noi jertfe, dovedind că suntem fii ai înaintașilor noștri.