START VOT ONLINE - POEZIE - CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a III-a

 



„Premiul publicului” va fi acordat în urma votului on-line în comentarii la această postare.


Votul publicului va începe și se va desfășura în aceeași perioadă ca și jurizarea, respectiv: 02.11.2021 - 30.11.2021

Este valabil un singur vot (aici la comentarii) de fiecare persoană, numind numărul poeziei preferate. Astfel cea mai votată poezie de către cititori, până pe data de 30.11. 2021, va primi „Premiul publicului”
Vă mulțumim!




Iată mai jos toate poeziile înscrise în concurs:

1.      CEAS DE RUGĂCIUNE

 

În  prag de-amurg,

În ceas de tainică-nchinare,

M-aşez  în faţa vechilor icoane

Şi cu gânduri mute,

Le vorbesc.

 

În această  Noapte  sfântă,

E-atâta frumuseţe-n jur!

Totul e atât de pur…

Tăcerea mă încântă !

 

Ceru-i senin şi noaptea lină,

Doar o şoaptă cristalină,

De clopoţel îndepărtat de drum,

Se mai aude,

Când şi cum…

 

 

Privesc icoanele bătrâne

Şi simt taine-n dosul lor….

Un vag tremur îmi răzbate-n tâmple,

Se pierde lent, uşor

Şi simt atâta dor

În rugăciunile din jurul lor !

 

Lacrimile bunicilor şi a celor dinainte,

Îmi vibrează-n suflet, născând tainice cuvinte...

Amintiri din alte vremuri,

Se-ngrămădesc  tăcute…

 

Afară, omătul străluceşte

Cu sclipiri diamantine….

Este frumos şi bine

Lângă soba duduindă !

 

Dar…ce  zvonuri de colindă….

Mai aproape…tot  mai aproape…

Se-aud şoaptele îngânate,

Apoi vorbele cântate,

Ce Lui Iisus îi aduc slavă !

 

O, minunată  Noapte  Sfântă,

În care oameni şi îngeri cântă,

Unind  spiritul  ceresc

Cu  datul  nostru  pământesc !

 

 

Mulţumesc  pentru  tot,  ce  este,

Nesfârşitei  Puteri celeste !

Cred în iubirea Lui Dumnezeu,

Ce este cu noi, mereu!

 

 

2.      IUBIREA LUI DUMNEZEU

mulțumind Lui Dumnezeu

 

Cât  de frumos se cern luminile din ceruri

Și câtă armonie picură în jur,

Că iubirea, molatec se revarsă

În lacrimi albe de  prea - pur....!

 

Se strecoară lumina-n nimburi  de vibrații,

Semne desenând  în celeste constelații,

Însemnând destine pe răboj de gând,

În roi de vise alunecând !

 

O, Doamne, cât de frumos creata-I  atâtea lumi

Și câtă culoare Ai lăsat să le învie,

Iubirea Ai scris-o ca destin,

În tainică, celestă  armonie !

 

Cum aș putea să-Ți mulțumesc,

Pentru adânca Ta înțelepciune,

Eu, cu învelișul meu lumesc,

De patimi, doruri și aspră glie ?!!!

 

 

                                            

3.      ALBASTRUL..

 

Pe albastrul cerului meu

Sunt mii de versuri,

Desprinse din caierul dorului…

Dorul de Dumnezeu.

 

Lumina, Iubirea și Adevărul laolaltă

Adunate în cea mai înaltă Taină,

Vibrează în ființa mea

În ritmul inimii.

 

Sunetul și cuvântul se cern tainic,

Iar pulsațile sângelui meu,

Amplifică totul ca o orgă…

Răsunând !

 

Învăluită în albastrul visului meu

Contemplu:

Dumnezeu este în inima mea.

Pacea este în mine.

 

 

4.      AURIU ȘI CENUȘIU DE FLORII

 

E vânt și ploaie, acum, de Florii,

Plâng sălciile cu muguri aurii,

Norii sunt grei și cenușii,

Ploia se izbește de vânt și tăblării.

 

E atât de mult plumburiu în atmosferă,

Că soarele s-a sfiit să mai apară,

Speram să văd un asfințit, mai pe seară,

Dar cortina de nori, pe cer s-a opintit...!

 

Șuieră vântul, de parc- ar fi suflu de vifor,

Ploaia cade năvalnic din ceruri.

Privesc cu speranță, scriind zeci de rânduri,

Ofrande de gânduri, pentru amintiri și dor.

 

Îmi reamintesc de zâmbete și soare :

Glasuri de clopote auzindu-se dintre dealuri,

Miros de pământ și iarbă încolțită,

Sălcii înflorite, frumoase domnițe cu plete de aur !

 

Glasul litaniei îmi pătrundea toată ființa,

Și-l duceam departe în gândurile mele,

Călătorind pe potecile de munte,

Sau așternându-l în rugăciuni, sub stele.

 

Acum, au rămas amintiri aurii pentru vremuri cenușii…

De Florii !

 

 

 

 

 

 

5.      IERNILE…

 

Ninge cu fulgi mari, ca în poveștile din copilărie,

Luminițele se leagănă-ntre cetini, blând iluminând.

În zarea încețoșată albastru-fumurie

Colidătorii urcă dealul, voios cântând.

 

Asfințitul  și-a pălit culoarea,

 Pierzând nuanțe între brațe vagi de fum,

Sub umbrela nopții, se cerne-n straturi zarea

Clădind coloane înalte, spre al cerurilor drum.

 

Printre sunete de clopoței  și voci, ce colindă-n ritm străbun

Se-aude vântul șuierând  adânc, păgân

Și-un vaier surd a străbătut pădurea,

Scuturând  atât ceruri, cât și lumea !

 

E plânsul  straniu, fără lacrimi și suspine,

Ce cuprinde pămant, apă, aer și chiar foc...

Înghețând cuvântul  la jumătăți de rime

Și ritmul se împiedică, căzând șchiop !

 

E vocea străbunilor ce cheamă și se aude-n asprul vânt!

Sunt lacrimile lor, ce șiroiesc  în cețuri albe, izbite de pământ.

Sunt  striviți de nepăsare  și  uitarea nepotului de rând,

Ce a negat  chemarea  străbunului,  din gând !

 

Clopoțeii umplu  zarea cu clinchetul lor zglobiu,

Caii bătătoresc cărarea, bătând copita în stratul alb și viu.

Ninge iar, ca și ln poveștile din copilărie, cu fulgi mari și grei

Colindătorii  trecut-au  dealul, ducând colinzile cu ei !

 

 

 

6.      Epistolă

 

 

Doamne, iată,

Te-am uitat printre

neliniștile lumii

căzând nefiresc

din poruncă în poruncă,

am rămas indiferenți,

slăbiți de necredință

și păgubiți

de Tine!

 

Doamne, iată,

Te-am izgonit între

ruinele lumii

și ne-am prefăcut

că zugrăvim

un alt Rai mai frumos

presărând sminteală

peste tot și în toate

asemeni întunericului

înspăimântat dar

împietrit și

fără de lacrimi!

 

Doamne, iată,

Te-am tot pierdut

prin buruieni și

mulțime de

neputințe amare,

eliberați de legile Tale

dar dănțuind a dușmănie

și izbăvire devreme

prin praful de jale

al acestui loc

ce încă oftează la

Pacea cerurilor

Tale!

 

Doamne, iată,

vine vremea când trecem

și marea cea de taină,

poteca dintre malurile

spaimelor noastre,

izvorul ce duce prin inimă

privirea smerită la cer,

ne închidem

prin pocăință trecutul

mărșăluind prin iadul

necredințelor noastre

urcând prin sfârșit

dincolo de Timp

în veșnicie

dintodeauna

întru Tine!

 

 

Doamne, iată-Ți,

creația îngenuncheată,

tâlhărită de sensuri ascunse

și duhuri de demult,

dar cerșind

Raiul săpat

prin lacrimile

rugilor noastre

și ne iartă

nevrednicia și

nelumina din toate,

acum și pururea!

 

 

 

7.      Trăim vremuri aprigi

 

 

Trăim și de atâta vreme

tot greșim, Doamne,

am secătuit Raiul

binecuvântărilor Tale,

culegând de la izgonirea

cea dintâi și până la

judecata apocalipsei

nemaiîntâlnit de multe

pustiuri sufletești de

netrecut nici cu îngerii

cei mai destoinici!

 

Trăim vremuri aprigi

cu clipe sterile,

consumăm frumusețea

adunând risipirea,

tâlhărim bunătatea

prețuind îngrozirea,

răstignim dragostea

adorând nelumina,

înfierăm dreptatea

pătrunzând neîmplinirea,

alungăm blândețea

strălucind încruntarea,

anulăm smerenia

savurând neatenția,

culegem desfătarea

umilind milostenia,

mângâiem egoismul

îndulcind lacrimile,

topim infinitul

plătind lăcomia,

întristăm seninul

îmbrăcând deznădejdea

liniștim pacea,

chemând războiul,

surghiunim mântuirea

stăpânind nevisarea,

părăsim omenia

înstrăinând viața.

 

Trăim și de atâta vreme

tot cerșim, Doamne,

îngăduință și milă

și zbor și visare și dragoste

și toate cele minunate

ce curg și înfloresc din Raiul

binecuvântărilor Tale!

 

 

 

8.      Ectenie

 

 

Doamne, Te rog,

adu-ne aminte că

noi fără de Tine

întuneric suntem

și moarte fără de viață,

că orice candelă

amuțește și

în fiece noapte

Tu aprinzi stelele

să nu ne mai pierdem

pe cărări fără de credință

și să nu cădem în clipe

fără de speranță,

adu-ne aminte

că noi pierduți am fost

în lumea asta

fără de Calea

prin nădejdea

în Lumina Ta!

 

 

9.      Ruga rostului

 

 

Fii smerit, suflete,

din mare taină îți curge

înțelepciunea acestei rugi,

fii smerit din sinceritate

și din patima de a trăi

așa va rămâne cu tine

și adierea

duhului ceresc

și liniștea

și bucuria

rostului de a fi

și viața

și dragostea

și îmbrățișarea

dorului de alb

dimpreună cu

rasăritul multvisat

al raiului nerostit

ce ne așteaptă

la porțile inimii

dintotdeauna

pe fiecare.

 

 

10.  Livada

 

 

Prin livada de suflete,

printre fire de

azur și clipe de aur,

argint tămâiat și

vise fără cusur,

alunecă

îngerii de seară

cu capetele plecate,

mulțime de aripi

îngândurate

cu felinare încremenite

abia licărind a nădejde

plâng cu hohote,

de atâta amar

ochii li se sting,

de atâta risipire

și stelele oftează,

cum

încă o noapte

se lasă grea umbrind

felinarele raiului

ce am fi putut să fim

noi, oamenii fără de rod,

mulți fără de rost

acum și fără de lumină,

doar felinare de îngeri

mai plâng

a neputință stinsă

priveghi tremurător

în livada cu suflete.

 

 

 

11.  Geneza

 

idei concentrice

și cercuri precum Cercul polar de nord,

o inimă din carne a universului,

atinsă de arătător

bătând tot mai repede

și mai repede –

până pocnește

 

e un abur ca un izvor de viață

Dumnezeu e în toate

 

 

12.  Mâini cu zvon de mâine

 

mama himeră suflă,

înfiorând verdele sub spice,

înghesuind în vârful degetelor lungi

rânduri din visul ce-l inundă;

mâinile mele sunt încolăcirile

dintre amiezile noastre și destin,

mâini cu zvon de mâine și de tine;

nu mă deosebesc cu nimic,

căci pășind pe suprafața Domnului –

pe dealuri, mlaștini și creste,

mă simt dator să purced curat

 

iubirea palpită, dar tace,

crescând gentil în adormiri de trupuri,

sunt tot eu în emoții neștiute,

mă simt în vena de la gât,

lumină chioară și tu în ochiul meu

 

 

13.  Izbânda

 

toate trec. se duc promisiuni,

frunze uscate a deșertăciune

mi-ai zis că orice-ar fi,

vei fi prezentă – când voi birui

ți-am căutat privirea nebunește

în locul ei, nimic

mai sterp decât un praf de oase

 

singur, ca o rană în pământ

deschis ca un fruct roșu, am sângerat

 

plecat pe spate, doar Dumnezeu m-a prins

a fost prea mult

 

 

14.  Sfârșitul

 

o prăpastie cu susul în jos

din care se scurg toate deșeurile lumii,

nemerniciile și durerea

în cerul iubirii

căscat pentru a le primi

cerul va birui mereu prăpastia

 

 

 

15.  Semnele lui Dumnezeu

 

Trei semne ne-a trimis Dumnezeu

ca auzindu-le să putem spune că le-am văzut:

 

glasul muzicii

se așază deasupra ordinii cuvintelor,

unde, ascultând, nu credeam că ne-am putea folosi

din nou de cuvinte

 

glasul pădurii

al cărei freamăt

adună spre noi vibrația eternității

 

glasul tăcerii curate

cuibarul creației

și unde este bine primit

gândul trimis lui Dumnezeu.  

 

 

16.  Unde privești, Doamne?

 

 

Lumina dimineții de mai înțeapă norii

și îi alungă spre alte anotimpuri,

mai obosite și mai răbdătoare.

Urgența firelor de iarbă de a străpunge pământul

spre lumină, le face tot mai înalte,

ele se grăbesc cât mai repede să crească

să invite vântul la dans.

De pe acoperișul lumii aud și eu

cum Dumnezeu ascultă Bach,

admir migala furnicilor

construind castele în pământ cu încăperi

pline de munci și ouă,

tresar și nu-nțeleg, când eu văd

clipa cum se desprinde și, ruptă de timp,

coboară mii de oameni în moarte,

 

unde privește Dumnezeu?

 

 

17.  Gânduri la Schitul Bunea

 

Sfinții fac parfum din fânul

de esențe ușor diferite

în funcție de plaiurile pe care a crescut iarba

 

Dumnezeu îi ascultă pe rând

pe toți artiștii muzicii,

dar încheie cu Bach

săptămâna gândurilor despre lume

 

Timpul există,

altfel nu s-ar putea asculta muzica,

dar e un același timp limitat

care parcurge spațiul unui cerc,

revine, se autoproduce

 

Sentimentele îmbibă atmosfera

fac parte din ea

 

Aerul miroase a curat,

e un sentiment de Bine

de neînțeles și de neimitat,

pe pământ.

 

 

18.  Ostroavele

      Între Mănăstirea Govora și Mănăstirea Lainici

 

Mănăstirile sunt ostroavele născute pe lume,

prin ale căror lacrimi, lumea s-a scurs,

lăsând între ziduri doar gândul lor despre lume

care se rostește mereu sub forma rugăciunii

neatinse de tulburarea lumii.

 

 

19.   Între Tine și noi

 

Spațiul dintre Tine și noi

nu este o distanță anume,

crește sau se micșorează

aproape în permanență,

după curgerea iute, ca a izvoarelor de munte,

a gândurilor noastre purtătoare sau nu de iubire,

aducătoare sau nu de iubire,

semănătoare sau nu de iubire,

clăditoare sau neclăditoare.

 

 

20.  Fecioara cu Pruncul

 

În staul, Fecioara plânge, braţele

Strângând la piept pruncul

Iius; ca nişte cristale, sudoarea pe

Frunte curge amestecând pământul şi

Sărătura lacrimilor îi ostoieşte setea...

Căldura trupşorului îi alină durerea –

Scâncetul i-aminteşte de porunca divină:

„în durere vei naşte Cuvântul” Măicuţă şi

„sabie cu două tăişuri” va frânge

Iubirea – noua jertfă de sine...

Fecioara, din peşteră zăreşte cerul

Plin de stele; Iosif, ales să-i fie logodnic

Priveşte cu teamă: „cine eşti tu femeie, îşi zice”,

„de ce-mi fu dat mie să te cunosc, nu ca bărbat?!...”

Magii, toţi trei, cu sfială trec pragul:

Îngenunchind, îşi lasă obolul: aur, tămâie şi smirnă.

Se-nchinară în faţa pruncului şi obrăjorii i se

Luminară; Fecioara alăptându-şi

Pruncul, plânge, Iosif, ocrotindu-i...

 

 

 

21.  În crucea hexagon

 

În Crucea hexagon plătine-vom tributul

Căci noi voirăm sau poate voit-a El,

Destinul, să ne unim în spirit şi inima –

Pustie, s-o tapetăm cu licurici divini…

 

Tăişul crud al sorţii întrepătrunde adânc

Pereţii, din trup curgând cristale reci de sare,

Ce luminează câmpu-mi - acum cimitir,

Şi-n crucea hexagon mai pâlpâie, o

Doamne, dorinţa de-nălţare şi foamea

De sublim…

 

Pământul meu, acum aproape putred

Ici, acolo, lasă urme precum cenuşa

Fetei de-mpărat, din palatul de cleştar

Fugită; vechimea anilor abundă în

Gradina-mi şi roata morii seacă sacii

Cu făină…

 

Un fluture albastru îmi face semn să stau:

Nu-mi veni vremea să-mbrăţişez neantul!...

El ştie bine: antena sa din aur, hexagonal

Coboară; nu-i clovn –

Mărite, Doamne,  îl trimiţi la mine

Să nu-mi sece apa din venele bătrâne…

 

 

 

 

 

 

 

22.  Copacul din palma mea

 

 

După zece ani, copacul din palma mea

A înflorit...

Veţi spune că vara aceasta fierbinte, uşor, ușor, mi-a

Tulburat minea.

Sau singurătatea, în loc să m-adune mai tare

Mă-mprăştie...

După zece ani de creştere în plâns făr’de lacrimi,

 în palme metaforice primite din toate cele patru

puncte cardinale, din declaraţii mai mult sau mai puţin

bizare, am început să culeg - întâi cu grijă, apoi

speriată , puţin din farmecul

florii de mimoză, pudice, feciorelnice - sensibilitatea frunzei

dând sufletului culoare  şi sfială vieții.

O vrăbiuţă, aşezându-se pe-o rămurică, se balansa 

îmbătată fiind de parfumul discret; închizând

ochii  se visa vultur ce ţine precum cloşca la subţioară

mii de păsărele: o adiere de vânt o trezi din visare;

precum  odrasla mamei întinde braţele să fie ridicat

sus, cât mai sus; întind  mâna şi eu să fiu ridicată...

Palma, obosită de greutatea anilor, uşor tremurândă,

lăsă să se aşeze pe degete, o furnică, o albină, o frunză

din  neant căzută; vântul le zboară, în palmă începând a

creşte propriul copac...

 

 

 

23.  PALMA TA

 

Ştiu cine sunt, unde m-am nascut şi din ce

Viţă ma trag. Ştiu că mama mea de trup m-a

Invăţat să iubesc aproapele, să ascult şi să

Te iubesc…

 

Nu ştiam cine Eşti, de unde vii, Necunoscutule...

Am început a paşi – alaturi de mama-pământ -

Casa Ta. Rece, la prima vedere, îmi oferea

Imaginea chipului Tău, blândeţea din privire şi

Palma deschisă…

 

Nu am înteles, copil fiind că eşti

Iubire. Tu Iubind totul, eu iubind-o pe

Mama şi de ce nu, dulciurile. Eram copil…

Şi mama, cu palma ei muncită îmi mângia

24.  Creştetul…

 

Au trecut anii şi, Doamne, am început a

Iubi. Omenescul, fireşte. Lauda de sine, mândria,

EU SUNT STĂPÂNUL, mă umilise dar nu mă

Ingenunchiase… Aşa am început să te caut

Doamne!...

 

După ce sărisem gardul vieţii acesteia, de teamă să

Nu fiu ucisă, am îngenuncheat în plin câmp strigând

NU MA LASA, DOAMNE! …

Şi cerul s-a umplut de Lumină… Te-ai

Aplecat asupra-mi, ca pe o insectă, m-ai luat în

Palma TA. In palma Ta…

 

Sunt un vierme unde mai ieri mişunau păcatele.

Sunt un pumn de pământ care, arat la vreme, s-a

Trezit, Doamne! Sunt ceea ce sunt, dar haina-mi

Este curată cu tine şi prin Tine…

 

 

25.  Crucea suntem noi

 

Crucile, ca niște mucenici

Stau ș i privesc zarea înverzită

Și ieri și azi și mâine cum altădată

Cei patruzeci de mucenici aruncați în

Apa înghețată, Crucile – mărturie vie

Sub greaua lespede de piatră ne

păzesc străbunii…

 

Îngerii de dincolo, în cerurile nalte, sunt

Morții vii de azi – urmașii vostri…

Un sat pustiu cu răstignite

Cruci unde nici cucul și nici mierla nu mai cântă…

Arareori o ”mâță”, sălbăticită parcă, miaună întruna

Și-n loc de apă sau mâncare caută în zare

Mirosind…

 

O fi vreun crematoriu al vechilor timpuri…

Oasele din cuptorul încins, de apa vieții stinse cum

Altădată, în loc de vaiete și sfârâit de carne crudă -

Trei sfinți din cuptorul morții ieșit-au vii…

Așa vrut-a Stăpânul acelor timpuri.

Îngerii de dincolo, în cerurile înalte, sunt

Morții vii de azi, urmașii voștri…

 

Vântul, sălbatec, bate în neștire;

Clopotele bat a adunare și

nu le trage nimeni…

Sunt morți

i ce așteaptă-n cimitire să

Mergem să aprindem lumânare iar

Îngerii de dincolo, în cerurile înalte, sunt

Morții vii de azi – urmașii voștri…

 

 

26.  Noi nu trăim

(Fratelui Vasile Chindea)

 

Noi nu trăim credința,

Așa cum au trăit,

Înaintași noștri,

Purtându-o cu tărie.

Ne îndoim în multe,

Nu vedem și nu știm,

Ajută-ne te rog Doamne,

Credința ne-o învie.

 

Noi nu avem nădejdea,

Așa cum au avut,

Cei ce în încercare,

Tăcut au mers înainte,

Ci ne-am făcut nădejde,

Din omul cel pierdut,

Ajută-ne te rog Doamne,

Să crească nădejdea-n Tine.

 

Noi nu trăim iubirea,

Așa cum au trăit-o,

Cei ce au trecut,

Prin multe greutăți și suferințe,

Noi așteptăm doar bine,

Nu greul să-l primim,

O, iartă-ne Te rog Doamne,

Iubirea ne-o reânvie.

 

Tu frate drag ce astăzi,

La Domnul ai plecat,

Și care-n lupta sfântă,

Viața Ta ți-ai pus,

Poartă  sus spre ceruri,

Și al nostru nume slab,

Cum ai purtat în lume,

Pe al Domnului Iisus.

 

 

27.  Motto Catren

 

Ce trece  tot trecut rămâne

Ce vine noi să căutăm

Să fie bine ,mult mai bine

Ca viaţa să ne-o îmbelşugăm .

 

 

28.  Răspuns

 

Răspuns, răspuns aștept,

De la Tine Doamne,

Sunt călător neînțelept,

Nu am un țel,

Nici strâmb, nici drept,

Ci sunt în căutare.

 

Mi-ai arătat atât de mult,

Lumină și iubire,

Am cercetat dar n-am crezut,

Am prea lăsat,

Și tot s-a dus,

Din mine în neștire.

 

Odată un om înțelept,

A spus o vorbă mare,

Creștinul cel mai bun și drept,

Ce e în luptă neîndoios,

Neobosit, stăruitor,

Va merge c-o întrebare

 

Ajută mă Doamne,

Te rog, să fiu,

În viața aceasta cruntă,

Un ostaș biruitor,

Și să câștig în veșnicii,

Cununa Ta cea sfântă.

 

 

 

 

29.  Când două inimi se unesc

(La căsătorie)

 

Când două inimi se unesc,

Spre veșnicie să fie una,

Când două suflete doresc,

Viața împreună.

 

Când două glasuri una sunt,

In cuget și-n simțire,

Și unde glasul lui Hristos,

E prima lor dorire.

 

Acolo este pacea Lui,

Și dragostea neântinată,

Acolo este somnul lin,

Și ziua dulce toată.

 

Călătoriți voi cu Hristos,

Pe calea cea spinoasă,

Dragostea și lumina Lui,

Pe voi să vă -nsoțească.

 

Căminul vostru, casă și Lui

Prin tot ce faceți să fie,

În lumea cea fără de rost,

Sfințenia s-o învie.

 

 

30.  Ce zi..

 

Mi- am umplut veșnicia cu frunze

Aștept de o viață să devin copac

Încă nu s- a întâmplat nimic.

Doar că,

Din când în când mi se pune o pasăre pe suflet.

 

 

31.  Fă-mi loc în Tinda Ta

 

Fă-mi loc în Tinda Ta, Doamne

Am să urc pe o sfoară spre seară,

De-afară mă-mping cu duiumul

Ostașii, și pruncii și drumul

Îți las moșternire Cuvântul

Pentru o zi cu soare și două dimineți,

Când nimic nu mai sunt

Și doar Tu mai ești

Zăvor de lumină umplut cu povești,

 

Fă-mi loc în Tinda Ta, Doamne

Să stau olecuță

Să plâng încă o noapte,

Promit că în lumină

Voi fi mai departe,

Mai lasă-mă Doamne

Să strig catalogul,

Să-mi număr strămoșii

 să văd unde iau locul.

 

 

32.  Anima

 

Picură în vene destul noroi

Ca să fac din el un castel

Peste care am să pun la bătrânețe

Un ștergar cusut de bunica,

Un moft din care a coborât bucuria

Cu nemiluita,

Nu mă pot eutanasia de la stele

Ce ar mai fi atunci de cerul meu

Dacă sting lumina,

Nici Dumnezeu drăguțul

Nu mi-ar da loc de azil în Rai,

Așa mai bine pun ferestre la castel

Să cadă câte o picătură  de lumină

Pe pervaz

Peste mușcate ,

Peste umbra mea,

Peste icoane,

Peste zilele cu harți

În care mănânc  frumos o amandină,

 

Ce știi tu

Cel de la capătul lumii

Cum sunt eu duminica ,

Ca o păpădie îndoită în iarbă

De unde ochii mei s-au vopsit

De la o margine la alta a lumii

Peste care Dumnezeu a pus o dungă de-a curmezișul..

 

 

33.  Bună-Vestire

 

Motto :

Şi răspunzând, îngerul i-a zis : Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri ; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.(Luca 1,35)

« Maica Domnului este începutul bătăilor inimii lui Hristos-Omul>>-cugetare proprie.

 

Sfânta Treime-ndrăgi

Pruncă binecuvântată:

Rod cerut în taina rugii

Cât de mamă, și de tată!

 

Urmașă de arhierei era

Din ale Anei sângiuri Sfinte,

Vlăstar din David se-arăta—

Proroc de-mpărăteasc’ sorginte!

 

În Nazaret, în Galileea,

Gavril de Domnul fu trimis,

La o Fecioară, la aceea

De care prorocii-o zis.

 

Sfios, cu crin strălucitor,

 I se-aplecă înger supus

Cu glas adevărat, convingător

Bună-Vestire i-a adus:

 

-Bucură-te, plin’ de har!

Cu tine este Domnul slavei!

Tu ai să curmi lumii amar

Și ai să ștergi păcatul Evei! (Geneza 3,15)

 

Dintre femei tu ești aleasă,

Din veci, spre-a răului pieire!

De-a dreapta-I ești Împărăteasă,

Rug minunat făr’ mistuire!

 

-Mă uit la tine, îngere,

Și nu mă prea pot dumiri:

Ce vor să fie-a ta grăire

Și ceste feluri de numiri?

 

-Dragă Marie, nu te teme!

Belșug de har tu ai aflat!

Voit-a El ca să te cheme

Maicuță Marelui ‘Mpărat!

 

Și pântecele tău curat

Un Rai de taină s-a aflat

Pentru Hristos cel întrupat:

Ce se va zămisli de-ndat!

 

Deci, pe Dumnezeu vei naște—

Întreaga Iubire-a lumii

În pântece mic va crește

Spre mântuirea-omenirii!

 

Dar Femeia cea aleasă,

Către Gavril  a strigat:

-Cum voi fi Domnului casă

Când eu nu știu de bărbat?>>

 

-Peste tine pogorât

Se va afla Duhul Sfânt!

Puterea Celui Înalt

Umbri-te-va de îndat!

 

Sfântul Ce tu Îl vei naște

Fiul Tatălui va fi.

Pe popor El îl va paște,

Pe Cruce se va jertfi.

 

-Iată roaba Domnului.

Faca-mi-se cum va vrea:

Maică fiu Hristosului

Ce va mântui lumea!

 

Îngerul plecă grăbit,

Singură ea rămâind.

Iar în pântece, smerit

Creștea Pruncușorul mic!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

34.  Preotul

 

Motto :

« Inima preotului este o inimă deosebită, care trebuie să strălucească mereu de credinţa în Iisus Hristos. Inima preotului trebuie să ardă ca un foc, să strălucească de la lumina Evangheliei, de la iubirea crucii lui Iisus Hristos. »-Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

 

Printr-un preot ai întrat

La Hristos prunc nou, curat !

Mir pe frunte scris în Cruce,

Apoi Trup și Sânge dulce !

 

După Botez străluceai

Lumină și har din Rai ;

Tot prin preotul curat,

Dumnezeu te-a cununat !

 

Și păcatul ți-a iertat !

Apoi și la-nmormântare

El mijlocește iertare,

De la Hristos îndurare !

 

Preotul e miel de jertfă.

Din inima -și face-o harfă

Care cântă-nencetat

Laudă Celui Înalt.

 

Preotul e-o taină mare,

Haruri peste haruri are!

Și pe îngeri i-a-ntrecut:

Prin haina ce-a învăscut!

 

Preotul e o minune subtilă,

Mirosind a rugăciune febrilă,

Răspândind tămâie și miruri de nard;

Inima-i un cuptor în care patimi ard.

 

Ard și se fac scrum, iar scrumul

Se metamorfozează-n aurul

Care va trage talerul în jos

La Marea Judecat-a lui Hristos!

 

Preotul e-o lumânare roșie

Ținută de Hristos ; se sfâșie

Pe sine-n mii bucăți, pentru

Ca toți să aibă – n Rai măcar un milimetru.

 

Iar mintea lui e-o Evanghelie

Scrisă cu sânge, lacrimi și smerenie!

Iar gura lui e poartă către Rai

Și inima – i odihnă pentru Adonai!

 

E pod întins cu mâinile spre cer,

E și fum slab și negru, efemer.

E primăvar’ a bucuriei sfinte,

E-al miilor de oameni drag părinte!

 

El e și mamă blândă, și tată auster,

Citești în ochii lui Apostolii din cer.

El e-un Adam primar, cu mâini de Rai,

Îngeri îl înconjoară în alai.

 

Preotul e hristofor; mereu

Supus mărețului Arhiereu!

Și la chemarea lui de nepătruns

Are loc Jertfa de nespus!

 

El e conducător de oști nenumărate:

Hoardele le va birui îndat’ pe toate!

Că al său Cap este Hristosul Viu

Al Tatălui, Atotputernic Fiu!

 

E Cuvios, Ierarh și mucenic

În Calea-adevărată mult statornic!

Cu Crucea ca Altar de Jertfă,

Își țese pânza sa de nimfă.

 

El poartă-n suflet a sa glie,

O mântuie prin rugăciune,

Iubind adânc al său popor:

Pentru Hristos și țară mor!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

35.  Mama Românie

 

Motto-uri :

”Frumoasă țară pe care am vazut-o întregită, a carei soartă mi-a fost îngaduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. Dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvantez cu ultima mea suflare". -Regina Maria a Romaniei

 

”Fii pribegi ai ţării mele

Necăjiţi între străini,

Nu uitaţi menirea voastră

De Români şi de Creştini.” -Sf Ioan Iacob Românul

 

Iar m-au uitat crinii mei dulci…

S-au dezrădăcinat de-aici !

Visând că se vor face-n iasomii,

S-au ofilit în loc străin, mii, mii ! 

 

Lacrimă rece-mi curge pe obraz

Căci sufletul mi se sufocă de jelire.

Copiii mei dintre străini, am mar’ necaz !

Că-s și eu mama voastră și mă doare !

 

Mereu m-au sfârtecat alte popoare.

Dar nicio suliță de-a lor

Nu m-a distrus așa de tare

Cum voi m-ați răstignit prin dor…

 

Când  toată vlaga-n mine piere,

Eu m-am gândit să vă dau carte,

Să amintesc domniei voastre

 

Ce zace-n voi : inimi curate !

 

                   ***

 

<<Iubesc  poporul meu destoinic,

Stăpân eu l-am ales să-mi fie

Și-l ocrotesc sub brațul meu puternic,

Iar ei îmi spun : «Te iubim, glie ! »

 

Pământul meu, al vechii Dacii,

E îmbibat cu sânge de creștin ;

Și-și amintește clipele când tracii,

Cu lup  zdrobeau orice popor hain. 

 

Și m-a-ndrăgit un împărat din Roma :

Cu zâmbet, mâna eu i-am dat;

Pe tavă el și-a pus inima ,

Suav, inel pe degetu - mi a așezat...

 

Eu i-am născut lui dulci odoare,

Pe nume i-am strigat :români.

În cuget pusu-le-am iubire

De Dumnezeu, de frați și de străbuni! 

 

Le-am arătat să se jertfească cu iubire :

Se oglindea-n ale lor inimi Raiul!

Andrei si Filip  adusu-le-au Bună-Vestire

Și au sădit în a lor suflet harul. 

 

Dar într-o zi cu ceas de moarte,

Al meu  soț grandios muri,

Lăsând în grija-mi mii de soarte:

Mii de români: sărmanii mei copii... 

 

Iar când familia zdrobită s-a făcut,

Străini mi-au cotropit înalții fii,

Iar eu, Dacia-mamă-n trei m-am rupt !

Dar mi-am iubit și-mi voi iubi stăpânii!

 

 Eu le-am șoptit mereu pe românește:

În graiu-n care i-am crescut!

Privighetoarea ciripește-

Dar pe români n-a întrecut...

 

Crișana lui Menumorut am dat;

Gelou în Transilvania a stăpânit ;

Iar Glad - duce peste Banat:

Trei voievozi jertfelnic au domnit. 

 

Tatos cu Gheorghe și Dimitrie ,

‘Nalți crai ai Dobrogei străbune,

Purtat-au cu mândrie ie

Iubit-au a lor națiune!

 

Ș pi Moldova am dat-o lu' Bogdan ,

Brav voievod di Maramureș.

Din iel ieșât-a graiu' moldovan,

Cu uomu' bun, îmbujorat, oleac' cam gureș .

 

Iar cel muntean înflori tot curat,

Din Litovoi și Seneslau , ca o comoară;

La nunți "nuneasca"  s-a dansat,

Iară bătrânii la macat  cusură.

 

Eu am născut fii Viteji, Mari, de vază:

Ștefan cel Sfânt, domnul Mihai ,

"Junctis viribus"  fost-a lor deviză

Ce-a mântuit al României plai !

 

Prin ruji din inima-i smeritî,

Ștefan  o ridicat zăși di bisăriși,

O-mbogățât Moldova toatî

Cu iz di miruri, cu Liturghii ș cleriși! 

 

Ș Crușea di la Putna  o țânut

Poporu' ist' român cu fruntia sus.

Ruga pi mulț români sfinț i-o făcut :

 Ii milî di la Priacurata o adus. 

 

Ioi!!  Că aste trei provincii românești -

Inima mare-a vechii Dacii-

Viteazul le uni cât doar clipești;

Încredință întreaga țară Maicii. 

 

Apoi, cu sânge rece mi-au răpit

Frumoasa adormită dintre munți…

Cu-amar în suflet, o am jeluit-

Din Apuseni mi se plângeau copiii mulți! 

 

Și-au rupt din mine fără milă

Pe fii mei români din răsărit ...

Dar eu mereu am fost umilă:

Când  m-au rănit, eu nu i-am răsplătit. 

 

Așa cum cloșca își adună puii,

Așa și eu  pe românașii mei:

Se iau de mână-n pasul horii ,

Și cântă cântec veseliei.

 

Iară Moldova cu Valahia

S-au făcut una mai curând

Că Vodă Cuza, Patria

Mereu avut-o-a în gând.

 

Dar într-o clipă cu surâs ,

În preajma Sfântului Andrei ,

Sfârșitu-s-a cu totul al meu plâns,

Văzând, la Alba-n Catedrală , frații trei.

 

Trei petici de pământ smerit, 

Crezul și graiul românesc,

Trei uriași, cu Crucea au înfrânt !

Ș-au amuțit urletul păgânesc !

 

Scut al creștinătății ați fost voi, 

Avându-L pe Hristos în inimi !

Și-așa-n al Dunării noroi,

Împiedicat-ați toți barbarii !

 

Se termină și-al Doilea Război -

Întreabă-ți buna  să îți povestească ...

Dar m-am făcut acum băboi :

Nu-s moldovenii să mă-ntinerească!

 

                     *

 

“-Moldova mea, o, fiică rară!

Dă-mi mâna ta plăpândă, de fecioară,

Să simt cum curge-n ale tale vene

Sânge de dac, și de Traian si de durere! 

 

-Ți - aș oferi, mamică, și chiar buchet de nalbe!

Ți-aș  împleti din nou în pletele-ți flori albe

Dintr-un imens întins de iasomie!

Să fim din nou un singur suflet și o ie! 

 

Pe mine plânsul pus-a stăpânire;

Cu doina  sufletu -mi îngân...

Și n-am găsit la plânsu - mi lecuire

Decât inima de român!  ” 

 

                     *

Și de ce scriu aceste slove ?

(Cu sânge, de-aș putea, le-aș scrie !)

Le scriu ca-n veci copiii mei să știe

Că au o mamă Românie !

 

Le scriu și pentru moldoveni

Și pentru vlahi, transilvăneni,

Voivodeni și timoceni !

De-acum n-o să mai răbdați ierni !

 

Că shi pre arumânii njei

Io îi numiru hiljiorui njei

Istroromâni : måi̭e, țåțe, fečor, veri !

Mǫnă cu Meglenul să voi prindeți ! 

 

Eu, România…

În al meu trup trudit de muncă, 

Primit-am trup de curajoși eroi 

C-așa-i a Domnului poruncă:

"Sa te întorci, om, înapoi!" 

 

Și în adâncul inimii de mamă,

Îmi curge sângele de-naintași ;

Cascadele mi-s toate-o  lacrimă

Ce susură smerite rugi pentru ostași. 

 

Am înghițit lacrimi de sfinți–

Pământul tremuratu-mi-a atunci.

Eu clocotesc de rugaciuni fierbinți,

De dor și râsete de prunci. 

 

Eu sunt Potir bătrânii Europe! 

 Sunt pește cu dublon în piept…

Buchet din flori celeste, scumpe:

A Maicii Domnului Grădină sunt. 

 

Mereu pe-acest ținut vor fi

Oase smerite , Cruci ș-Icoane.

Și în Altare-n veci se va sluji

Căci ortodocși români sunt milioane. 

 

O! Împărate-al îndurarii,

De-Ți va fi sfânta voie-a Ta,

Rănește-ne deplin cu mila Ta

Și pune pecete în veci unirii

Dintre Moldova si România! >>

 

Și în final...

«Nu v-adormiți, fiii mei bravi

De-a-austrului “dulce-adiere” !

Nici păcăliți nu vă lăsați

De-a modernismului plăcere.

 

Fiți înțelepți, vlăstarii mei

Și nu uitați Ortodoxia!

E curăția inimei

Ce ține vie România!»

 

                 ***

 

Vă rog, scrisoarea-mi s-ascultați,

Ultim cuvânt , pe pat de moarte…

Strigăt amar răsun-acu-n Carpați !

Veniți și nu mai stați de(o)parte!

 

De veacuri multe fruntea-mi stă în crețe

De o întrebare; mă macină mereu:

Ce v-am făcut poporul meu

De m-ați lăsat la bătrânețe?

 

Oare-ați uitat cin’ v-a-ngrijit la tinerețe?

Acum nici nu mai dați măcar binețe...

Semnat, cu dor, române, mama ta,

Bătrână și umilă : România...

 

 

36.  Răstignire

 

Motto :

« Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Duhul Sfânt este puterea biruitoare a Crucii. »—Sfântul Filaret al Moscovei

 

Și Te-am trântit tot la pământ

Și primul cui Ți l-am înfipt.

Mana-Ți ze zbate tremurând

În piept, cu inimi reci, Te-am fript.

 

Și tot așa până la patru,

Au răsunat bătăile în codri,

Care plângeau poporul idolatru,

Și ar fi vrut să n-aibă arbori.

 

Păliră flori, secară râuri

Când spânzurat pe cruce-a fost.

Plângeau și drepți proroci și îngeri

Privind la Jertfa dinspre ost!

 

                     *

 

Părinte, iartă-le lor

Că-s popor neștiutor

Nu știu ei pe cine-omor’:

P-Ăl de Viață dătător!

 

Uite și Eu am iertat

Pe tâlharul vinovat!

Pe loc Raiul i l-am dat

Când păcatu-a lepădat!

 

Inima – ți, Măicuța mea

Degrab îți voi mângâia!

Pe creștini Eu ți-i voi da

Fiii tăi de-a pururea! 

 

Nu mai plânge cu amar

Lăcrămioare de cleștar!

Pe creștini ți-i dau în dar,

Maica Mea plină de har!

 

Ah! Ce sete Mi-e de voi!

V-aș trage pe toți la Noi!

Dor Ne mai este de voi,

Când de păcat erați goi!

 

Doamne, Dumnezeul Meu,

De ce M-ai lăsat la greu?

Sângele-Mi curge mereu

Și respir mai greu, mai greu…

 

Săvârșitu-s-a  acum

Al răscumpărării drum.

Am făcut așa precum

Zis-am la-nceput de drum.

 

În mâinile-Ți milostive

Îți dau duhul Meu, Părinte !

Să-l trimiți după trei zile

Trupul ca să Mi-l învie!

 

                   *

 

Și ruptu-s-a în două inima

Celei alese-ntre femei.

Iar de rușine pentru oameni

Natura își ascunse fața ei.

 

Stă mort spre răsărit Hristos,

Singur și părăsit de  toți.

Nicodim vine și-L dă jos

Maica jelește pe-ai Lui piepți…

 

 

37.  Rugăminte                                                                             

 

Deschid ochii trupului meu

și ochii firii mele

în fiecare dimineaţă;

 

toate gândurile mele,

cuvintele mele,

poftele mele,

toate lucrurile mele -

așteaptă voia mea;

 

această voie a mea

aș vrea să fie voia Ta,

de acum;

 

în timpul pe care,

încă,

mi-l dăruiești;

 

te rog, ajuta-mă

ca gândul, cuvintele,

fapta aceasta -

mica pagină de aici,

să rămână în mine;

 

 

38.  Sonet despre noi în august

                                 

Vara asta a ieșit din timp,

ne trimite într-o lume nouă,

vă spun ochii inimii și vouă

că există un alt fel de ghimp;

 

vârful bunătăţilor e-n floare,

suspendate, gândurile toate

cheamă oamenii să se adape

din a Ei smerită cugetare;

 

hărţuite-s gleznele de rouă,

Maica ne închide-n bunătate

trup și timp, acestea amândouă

 

niciodată n-or să ne mai scape

deși peste noi o să mai plouă,

până sufletul va mai încape;

 

 

39.   Sonetul altui început                                                

 

Se aude foșnetul merilor din cer,

raiul se vestește tainic, de departe,

trupurile noastre se ascund, deoparte,

cine să le fie, astăzi, grănicer?

 

îngerul doar strigă, că tu o să arzi,

chip tăiat de lacrimi e a sa figură,

ostenitul cântec a tăcut din gură,

plin acum e locul cu mulţimi de barzi;

 

smuls din rugăciune e Cuvântul care

spune despre mine că viu încă aș fi

de-aș trăi în cine știe de ce moare;

 

greu este Cuvântul, dar nu-l poţi zări,

așa cum și drumul se tot pierde-n zare,

o să poţi să-l afli, când vei adormi…

 

                  

40.  Poarta dinspre cer                                                                 

                                                           

Acolo Ana

construiește,

în interiorul zidului,

pe feţele acestuia

timpul stă închis

în visatele scene biblice;

 

o perpetuare a vieţii

lumea aceasta a sfinţilor,

luminând din pereţi,

în timp ce întunericul

tulburat de umbre

este alungat afară, de icoane,

 

aici va rămâne

depozitul de răbdare

și iertări,

cu ajutorul căruia

fiecare poate continua

să existe;

 

de jur împrejur,

pe zidul

în interiorul căruia Ana

construiește,

iubitul de praf

continuă să se depună;

 

 

41.   O privire de înger spre mănăstire                            

        măicuţelor de la Mănăstirea Robaia

           

Gândurile stau strânse înlăuntru,

nu mai unduie,

odată cu mișcarea;

 

ca niște stâlpi ei, ele,

în trupurile lor

timpul se adună altfel;

 

formele acestora sunt acoperite

de negrul ce alungă mângâierile,

parc-ar fi daruri ce se desfac

singure, căutând iubirea,

cu părul lung,

în el se ascund lacrimile,

nestemate;

 

pun lumină în cuvintele citite,

învaţă mereu să se roage,

uită lumea de azi -

doar așa se pot apropia

de jertfa dragostei,

ei, fraţii mei mici,

din ai căror umeri

cresc braţe, nu aripi;

 

 

 

 

 

 

 

42.  A FOST UN TIMP

 

A fost un timp când Te-am rănit Iisuse

Cu vorbe şi-ndoieli ce dor cumplit,

Şi m-am târât prin pribegii nespuse,

Cu suflet ars, ca fiul rătăcit.

 

A fost un timp când Ţi-ai întors privirea

Indurerat de slăbiciunea mea,

Să nu mai văd in ei dezamăgirea

Şi lacrima ce inima-Ţi ardea.

 

Am pribegit prin goluri de cuvinte,

Prin lungi pustiuri de-ntrebări şi jar,

Sub soarele acestei lumi ce minte

Şi-nalţă numai omului altar.

 

Dar, Te-am chemat să fii din nou cu mine,

Să mergem împreună prin pustiu,

Iertarea Ţi-o ceream printre suspine

Căci fără Tine să trăiesc nu ştiu.

 

Au răsărit safire şi topaze

Pe ceru-albastru fără pic de nor,

Şi-n mijlocul atâtor mii de raze

Văzut-am chipul Tău strălucitor.

 

Duioasă, vocea Ta, atât de blândă,

Ca-n cel mai dulce cântec m-a chemat...

Cu inima de dragoste arzândă,

Eu am ştiut atunci că M-ai iertat.

 

Şi-apoi, având în suflet primăvară,

Cu-ntregul dor puternic, neînvins,

Am aruncat în praf a mea povară

Şi mâinile spre Tine mi-am întins.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

43.  RUGĂCIUNE

 

Ridică-mă Iisuse pe braţe de iubire,

Şi du-mă mai spre ceruri, departe de pământ.

Aripile-amorţite se zbat a prăbuşire,

Şi zborul meu spre Tine pe jumătate-i frânt.

 

Coboară ca un murmur petala de lumină,

Sărut de primăvară cu soarele plăcut,

Şi spală-mi Tu aripa de patimi şi de tină,

Ce inima şi viersul mi-l oglindesc durut.

 

Adânci pustiuri negre străbat mergând prin lume,

Cu vuiet şi cu larma de-adânci necurăţii,

Rostesc cu buze arse de dor slăvitu-Ţi nume,

Străină printre toate, eu te aştept să vii.

 

E mult de când spre ceruri mă poticnesc în stele,

Aripa-i obosită, mi-e zborul tot mai greu,

E tot mai grea povara şi lacrimile mele,

Iar lumea-i fără milă şi fără Dumnezeu.

 

Iertare-Ţi cer, iertare, cu lacrimă amară

Că-n zborul meu bezmetic aripile îmi frâng.

Că prea ades păcatul în suflet se strecoară,

Şi nu-l alung Iisuse, şi-adesea nu mi-l plâng.

 

Iertare-Ţi cer când vorba mi-e aspră şi tăioasă,

Privirea prea-ngheţată şi-n suflet e prea frig.

Iertare pentru pilda ce nu-i mereu frumoasă,

Şi pentru nerăbdarea ce prea ades mi-o strig.

 

Iertare-Ţi cer de toate şi rogu-Te fierbinte,

Priveşte spre altarul pe care ochii ard,

Căci pentru Tine Doamne, chiar fără de cuvinte

Cântările căinţei sunt lacrime de nard.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

44.  POEME-NTEMNIŢATE

 

Poeme-ntemniţate ce-mi picuraţi cântând

Ca mana în pustie pe sufletul flămând.

Poeme care-nchideţi în voi dureri de-abis,

Vi-e mâna în cătuşe, dar cerul vi-e deschis.

 

Poeme-ntemniţate în hrubele pustii,

Voi aţi trezit la viaţă atâtea mii şi mii.

Şi-aţi biruit prin vremuri cătuşele de fier,

Cântări Nemuritoare, pentru pământ şi cer!

 

Când ţara era plină de beznă şi păcat

Voi aţi aprins lumina să ardă mai curat,

Desţelenind ogoare şi inimi şi păduri

Cu "sabia şi harfa" curatelor Scripturi.

 

Nici chinuri, nici durere, nici lanţuri nu v-au frânt,

Aţi biruit prin toate chemând la Legământ,

Şi-aţi abătut din cale ai neştiinţei munţi,

Poeme-ntemniţate, ce-aţi liberat pe mulţi!

 

Poeme-nlănţuite ce-aţi plâns în adunări,

Cum vă sărut pe lacrimi, pe lanţuri şi dureri,

Şi cum privesc sămânţa ce-aţi semănat durut

Rodind în mii de inimi, un rod adânc cerut!

 

Din jertfa de iubire a Păsării Măiestre,

Voi ningeţi înspre ceruri cu sufletele noastre,

Ca să le-aşterneţi dulce, ca flori de legăminte,

Aici şi-n veşnicie la poala Crucii sfinte.

 

Zburaţi în tot pământul, eterne armonii,

Spre slava Celui Care, ne-aşteaptă-n veşnicii.

Şi-ajunşi la Sărbătoare, în Raiul preafrumos,

Schimbaţi-vă-n cunună pe fruntea Lui Hristos!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

45.  Trăind între pământ și cer

 

În vuietul serii, pe străzile pline

Se-nghesuie oameni și vieți și destine,

Iar toți poartă-n suflet și tină și stele

Cu fețe tot triste și gânduri mai grele.

 

Amestec de bine și rău printre toate

Cu vise și doruri ce-s tot mai departe,

Cu griji și probleme ce-apasă în suflet

Atât de aproape-n a zărilor umblet.

 

Sunt singur în zvonul de oameni și gânduri

Purtat sunt adesea de griji și de vânturi,

Robit de poveri, de trecut și durere –

Tânjesc de a dragostei Tale putere.

 

E lupta-ncleștată și bezna cumplită,

O, vino, Iisuse, Lumină dorită,

Alină durerea și dorul și gândul

Lumină-mi tot cerul și-ascunde-mi pământul.

 

 

46.  Mă strâng de Crucea-Ți dulce

 

Mă strâng de Crucea-Ți dulce, Mântuitor Slăvit

 Să nu mă smulgă valul păcatului de Tine,

 Cu cât mai mult acuma când vanturi bat din greu

 Să smulgă pe atâția, să-i ducă în ruine.

 

Mă leg de Tine rază din Soarele divin

Ce-mi luminează calea prin orișice umbrișuri

C-atâția pier, Iisuse, că n-au luptat de-ajuns,

Și n-au știu să-nfrunte a luptelor suișuri.

 

Te vreau mai cu ardoare să vii să-mi umplii tot,

Tot ce-ar putea să-mi fie luat de-nșelătorul.

Te chem în orice clipă, cu cât mai mult mă tem

Să nu-mi pierd veșnicia, să nu-mi frâng viitorul.

 

 

 

 

 

                                                                          

 

47.    Dă, Doamne, iarnă blândă...

 

Dă, Doamne, iarnă blândă lumii oarbe

Ferește-ne de frigul fără glas,

Nu ne lăsa pustiei care soarbe

Fărâma de iubire ce-a rămas.

 

Te uită cum se stinge omenirea,

Și porțile se-nchid în urma sa.

Văd ziduri înălțate spre iubirea

Din care a purces și ea cândva.

 

Mă uit în gol, căci nu-mi găsesc ocheanul,

N-am loc de umbre, aripile dor,

În fața mea vuiește crunt oceanul;

M-aș înălța, dar nu mai știu să zbor

 

Și se aude-n lume tristă veste

Că vine iarna lumii cea mai grea,

Chiar zânele vor îngheța-n poveste

Și focul fără foc va îngheța

 

Și n-am de-un ceai - o lingură de miere,

Să-înec amarul zilelor în el,

Să capăt sens, lumină și putere,

Să-mi scot la luptă sufletul rebel

 

Spre-a rupe hâda mască de pe chipuri,

Lumina să o scot de sub oborc,

Căci, prea ne-am transformat în prototipuri

Duse de val, de soartă, de noroc...

 

 

48.  Dacă Tu ai pleca…

 

Dacă Tu ai pleca într-o noapte adâncă,

Nu știu cine-ar culca glasul ploii pe stâncă

Și nici cum ar străbate copacii prin frunze,

Stropi de aur și mir presărându-mi pe buze,

 

Răzbătând cerul tot dinspre zorii din Tine,

Stelele ar cădea toate-n suflet la mine,

Soarele dogorind peste ochi mi s-ar pune,

Și în serile lungi după munți n-ar apune,

 

Mi-ar fi rugul mai crud, mai aprins decât iadul,

Apele ar seca, aș rămâne cu vadul,

Nici pădurea n-ar sta pe pământ în picioare,

S-ar culca de urât, așteptând un alt soare,

 

Dacă Tu ai pleca dintre ultime gânduri,

Mi-ar fi versul ucis de tăceri printre rânduri,

Și de golul din Cer, Universul s-ar rupe,

Revărsând pe pământ ale iadului trupe.

 

 

49.  Nimeni n-a slujit iubirii

 

Orișicâte s-ar fi spus

Despre patima jertfirii,

Nimeni n-a slujit iubirii

Ca și Domnul meu Iisus.

 

Orişicâte s-ar fi scris,

Câte-au îndurat martirii,

Nimeni n-a slujit iubirii

Ca şi Fiul cel promis.

 

Orişicâte jertfe ştiu

Scrise-n cartea omenirii,

Nimeni n-a slujit iubirii

Ca şi-al îndurării Fiu.

 

Orişicâte-am îndruga

Despre taine-ascunse firii,

Nimeni n-a slujit iubirii

Ca Hristos prin jertfa Sa.

 

50.  Îndemnuri

 

Când inima zdrobită în piept îţi sângerează

Și te apasă sarcini prea grele de purtat,

Când pe această lume nimic nu mai contează,

Te-ndemn să stai de vorbă cu Cel ce te-a creat!

 

Când vrei s-arunci în marea uitării tot ce doare,

Sub talpa ta simți focul pământului arid

Sau când îți fuge calea-napoi, de sub picioare,

Și te-mpresoară gânduri, tristeți care ucid,

 

Când simți că universul deodată te respinge

Și valurile vieții urlând se năpustesc,

Când eşti ocean de lacrimi, dar nu mai poți nici plânge,

Te-ndemn să-ți plângi durerea la tronul Lui, ceresc!

 

Când deznădejdea vine și sufletu-l sfâșie,

Când părăsit de toate și toți pe lume ești,

Când singur cauți drumul ieșirii din pustie,

Mă rog din suflet Calea cea Sfântă s-o găsești!

 

Când peste tot în suflet mulțimi de răni deschise

Îți adâncesc amarul din fiecare gând,

Și parcă orișiunde ți-s ușile închise,

Iisus Hristos deschide și Cerul prin Cuvânt!

 

Când inima zdrobită caută vindecare

Și ai dori de chinuri să fii pe veci scăpat,

Dă-i Domnului povara și orișice te doare,

Căci mii și mii de inimi Iisus a vindecat!

 

 

51.  Întoarce-te

 

Când seceta usucă și ploaia nu mai cade,

Când în fântână apa e tulbure și scade,

Când simți că n-ai putere și visele îți mor,

Întoarce-te acasă și du-te la Izvor!

 

Când pasul nu ți-e sigur și-ți fug de sub picioare

Cărările ce-odată păreau așa ușoare,

Când nu mai vezi lumină, e totu-ntunecat,

Întoarce-te-în Lumina din care ai plecat!

 

Când vorba nu se leagă și doar venin îți iese

Din gura ce odată spunea cuvinte-alese,

Când gândurile rele lovesc în tine greu

Întoarce-te din cale și mergi spre Dumnezeu!

 

Când nu mai ai iubire de dat aproapelui

Și plin de răutate privești la viața lui,

Când mâinile la fapte urâte sunt dedate,

Întoarce-te la Sursa trăirilor curate!

 

Când nu ai mângâiere și simți ca ești uitat

Când lacrimile tale demult nu s-au uscat,

Când crezi că se sfârșește și bine nu mai vine

Iar viața ta-i o mare adâncă de suspine,

 

Când teama te cuprinde și pace nu găsești,

Când e prea grea povara trăirilor lumești,

Când totul se dărâmă și toate merg în jos,

Întoarce-te! Te-așteaptă, cu drag, Iisus Hristos!

 

 

 

52.  Meditație

 

Peste-un cimitir crescut din taine,                                                   

Stelele se-nchină-n pragul serii,                                              

Luna pare candela-Învierii.

Peste lumea rătăcind prin Viață,                                          

Nori pufoși, cusuți pe-un cer albastru                                

Parcă-s moaște sfinte de sihastru.

Peste ceasul viselor hoinare,                                            

Crezul nostru-i pâinea ce se coace                                              

În cuptorul gândului de pace.

 

 

53.  Lut

 

În care poartă de lumină bate                                           

O inimă ce jalea nu-și mai poate?                                          

Din care lut își împrumută viață                                               

Un ceas ce nu mai are dimineață?                                          

Care izvor mai pune o fântână,                                                 

Ca să ne ia cărările de mână?                                            

Ce soare blând tăcerea ne-o ascultă?                                          

Ce frunză, din speranța-i, ne-mprumută?                                

Ce anotimp cu aripi de april                                       

Îmbobocește-n râsul de copil?

                                                      

Ce ochi frumos mai crește-acum cuminte                                 

În rugăciunea maicilor cernite!

 

 

 

 

      

 

 

54.  Bucură-te

 

 Bucură-te, Raza soarelui fierbinte,

 Bucură-te, Paza pruncului cuminte!

 Bucură-te, Sarea pâinii care-o frâng, 

 Bucură-te, Lampa maicilor ce plâng!

 

 Bucură-te, Ploaia lanului în floare,

 Bucură-te, Cârja zilelor amare!

 Bucură-te, Pacea nopților cu stele,

 Bucură-te, Cârma vremurilor grele!

 

 Bucură-te, Țărmul meu pe-ntinsa mare,

 Bucură-te, Maică, Sfântă Născătoare!

 Bucură-te, Apa noastră în pustie,

 Bucură-te, Maică Pururea Marie!

 

 

55.  Fie-Ți dată

 

 

Doamne, fie-Ți dată slava,

Căci Tu smulgi din minți bolnave

Și minciuna, și otrava!

 

Doamne, fie-Ți dată viața:

Tu pui mamelor, sub pernă,

După lacrimi, și dulceața!

 

Doamne, fie-Ți dată-o lume!

Tu ne-nveți, cum, sub luceferi,

Se trăiește o minune!

 

 

56.  Rugăciune

 

 

Fă-mă, Doamne, fă-mă dor,

să-mi desfac aripile

sub amurguri împletite-n șase.

Fă-mă inimă de jar,

când

Viața trece pe drum pe la noi,

cu traista plină și grea.

Fă-mă ochi izbăvitor

când

liniștea din mine umblă beată.

Fă-mă fluture de-argint,

să mă prind în joc

cu norii care zburdă veseli

printre dulci ecouri.

Doamne,

ce mare e Pământul

când îl văd de pe pământ!

Simt hotarele-albastre bătându-mi în tâmple,

și văd că nu zadarnic

mă brăzdează dimineața.

Mi-e pieptul plin

de pacea trandafirilor.

Fă-mă, Doamne, fă-mă dor!

 

 

57.  TU AI NEVOIE DOAMNE DE IUBIRE

 

Nu laude-ți aduc, ar fi ușor

Să-nșirui sclipitoarele cuvinte,

Să-mi pun ca-n sărbători alte veșminte

Și să mă pierd, trufaș, în umbra lor.

 

Nu de cuvântul meu îți este dor,

Îi știi măsura din ruga-mi fierbinte,

Dar și el, câteodată, te mai minte

Când e mușcat de nu știu ce fior.

 

Nu imnuri fără de acoperire

Îți scrie-n Slava-Ți mâna-mi luminoasă

Ca pe-un altar pe foaia cea curată.

 

Tu ai nevoie Doamne de iubire

Mai presus de-o spunere frumoasă,

Iar viața mea îți aparține, Tată.

 

 

58.  TU AI VENIT LA CUMPĂNA DURERII

 

Tu ai venit să ne aduci lumină

Din duhul sfânt prin Sfânta Ta fiire,

Să iei din noi ce-a fost nelegiuire,

Dar te-am batjocorit fără rușine.

 

Tu ai venit să ne aduci iubire

Din Verbul Tău, din Inima Ta plină,

Să porți pe umăr sfânt a noastră vină,

Iar noi te-am huiduit cu nesimțire.

 

Tu ai venit la cumpăna durerii

Să ne așezi sfințenie-n ființă

Și noi te-am judecat în mare grabă.

 

Ne-ai dăruit speranțele visării

Și când a fost să-ți dăm recunoștință

Noi l-am ales, vai nouă, pe Barabas.

 

 

59.  TE-NTÂMPIN CU UN RAM DE BUCURIE

 

Te-ntâmpin cu o creangă de iubire

Smulsă din mine-n ziua de Florii.

Te-am așteptat, știam că o să vii,

Venirea ta e leac și mântuire.

 

Te- ntâmpin c-un poem în înflorire

Născut sub frigul de zăpezi târzii,

Știam, știam, știam că ai să vii,

În sânge mi-au strigat mieii de vestire.

 

Te-ntâmpin cu un ram de bucurie

Rupt din zbătaia inimii curate

Care-a răbdat și-a plâns în tăcere.

 

Tu vii, lumină necăzută, vie,

Să porți povara noastră de păcate

Pe drumul către cruce și-nviere.

 

 

 

60.  PE DRUMUL SPRE GOLGOTA SUI

 

Plânge lumina în măslini

Suită-n pârga de amiază

Cu hohote, lângă creștini.

Și ce de lacrimi are-o rază.

 

Christoase, o haită de străini

Te biciuie și îți îndeasă

Pe creștet coroană de spini.

Frunta Ta Sfântă sângerează.

 

Pe drumul spre Golgota sui

În huiduiala lor zurlie

Și Maica Preacurată plânge.

 

Te-or țintui cu câte-un cui,

Dar vor striga peste vecie

Pe cruce urmele de sânge.

 

 

61.  LA TINE VIN CU INIMA-N GENUNȚI

 

La Tine vin și nu să-ți cer să-mi dai,

Căci Tu îmi dai atâta cât socoți.

Iubirea necuprinsă ce o ai

Tu o împarți, asemenea, la toți.

 

La tine vin că știu că sunt al Tău,

Întru voirea Ta eu m-am întors,

Am fost rătăcitor pe drumul rău

De patimă și îndoială stors.

 

La tine vin cu inima-n genunți,

Ți-o dăruiesc cu mare bucurie,

Privighetoare înviată-n munți,

Departe de orice zădărnicie.

Din când în când câte o poezie

Eu îți mai spun de-ai vrea să o asculți.

 

 

62.  România

 

Nu e continent, nici regiune.

Nu e metropolă, nici imperiu.

E un loc, un spaţiu unde,

Şi în pământ vezi o comoară.

 

E ţara în care ne-am născut,

Şi am păşit cu paşi greoi.

E ţara în care am crescut,

Cu amintirile din noi.

 

România în spate poartă,

Bogaţii nemăsurate.

Nevăzute sau văzute,

România le străbate.

 

Avem mânăstiri voievodale,

Suntem creştinaţi din vremuri.

Iată două mari motive,

Ce te fac să te cutremuri.

 

Sfinţi a dat acest popor,

Şi ştiuţi şi neştiuţi.

A dat buchete de flori,

Oameni buni, bine crescuţi.

 

Trece timpu, vremea vine,

Ţara mea, tară de dor,

Este ţara ce mă duce,

Şi mă poartă printre flori.

 

 

63.  Ştefan cel Mare şi Sfânt

 

Aburii pământului ies la suprafaţă,

Iar razele soarelui par roşii maronii.

Omul pe o parte în toiag se reazemă ,

Înconjurat de păsări cu pene aurii.

 

Departe de el spre zările întinse,

Zguduie pământul copitele de cai.

O oaste neînfricată, de curând purcese,

Să-şi apere ţinutul de turci şi de tătari.

 

Cu steaguri ridicate şi cu Hristos în inimi,

Ştefan Voievod având armata în urmă,

La luptă dârz porneşte spre a răspândi păgânii,

Să-şi apere credinţa şi a lui Moldova.

 

Oastea cealaltă ai noştri o întâlnesc.

Cel din neamul Muşatinilor, şoim apare-n lupte.

Caii albi nechează, cei negri se fălesc,

Iar Ştefan pe tătari la Orbic îi învinge.

 

Om al Lui Hristos, exemplu pentru noi,

De a ne apăra credinţa şi neamul românesc...

Înfiptă-i stă azi crucea undeva la Putna,

Iar sufletu-i la Domnul în corul îngeresc

 

 

 

 

64.  Îngerul

 

Un nor alburiu, o poartă spre cer.

Un câmp zâmbeşte de dragostea lor,

A florilor pestriţe cu suflu eter,

Ce mângâie petala lipsind-o de dor.

 

Un sunet străbate plaiul vărgat,

Adesea ştiubeiul surâde,

Departe se vede cum mânzul cel alb,

Priveşte lumina din unde.

 

Un înger coboară cu trâmbita sa,

Cu aripa ca o făclie,

Iar sunetul începe a transforma,

Cântecul în melodie.

 

Lanul de grâu se lasă pe o parte.

Primeşte cu drag heruvimul,

Un stol de păsări cu aripi unite,

Rând pe rând îşi pregătesc imnul.

 

Ecouri venite de nu ştiu unde,

Abia străbat atmosfera,

Doi cerbi cu coarne unite,

Se îndreaptă unde-i lumina.

 

Creaţia începe a se ruga,

Şi totu-i tăcut împrejur.

Iar îngerul pare-se a se înălţa,

Plutind uşor în văzduh.

 

 

 

65.  Acelaşi

 

Acelaşi miros îl simt şi acum,

De flori înmiresmate.

Acelaşi sat, acelaşi drum,

Străbat de ani de zile.

 

Acelaşi văzduh acum e plin,

De praf şi de cuvinte.

Doar cerul sus este senin,

Şi-o lacrimă cuminte.

 

Acelaşi fir de fir se leagă,

Şi se formează o aţă,

Cum din vremi, ani după ani,

Formează o întreagă viaţă.

 

Acelaşi pom de altădată,

S-a scuturat de frunze.

Acelaşi băiat, aceiaşi fată,

Mă privesc din unde.

 

Acelaşi Tată avem cu toţii,

Acelaşi din vechime.

Şi toţi noi suntem ca şi fraţii,

Purtăm acelaşi nume.

 

 

 

66.  Ordinea originară

 

Atât de ritmic inima își are pulsul ei

Și nimic din noi nu este hazard.

Nu suntem decât carne și piei,

Avem și un suflet în trup păstrat

 

Nu suntem de noi înșine

Fără nimic în jur.

Nu este doar imagine palpabilă.

 Ci și povestea adevărată…

 

Un pământ cu condiții de a fi,

Un soare, o stea, o lună

Ce își au aportul perfect…

Pentru ce?

Pentru a deschide ochii,

Pentru a clipii și ai închide

Până când noi, voi, frații, copii, părinții ,cunoscuții noștrii

Vor putea cu alți ochii vedea această ordine milenară.

 

 

 

 

 

 

 

 

                       

67.  Toamna

 

Se leagănă frunza ca ruptă din soare

Și galbenul ei îmbracă un ram,

Așterne covor arămiu pe cărare

Și picuri de ploaie se-aud pe la geam.

 

Sunt zile ce trec mohorâte și triste

Ca gândurile unui bolnav,

Și vuietul vântului pătrunde în minte

Și leagă cu lanțuri tăcerea de prag.

 

O lampă ce arde, veghează-n perete

Și străjuie umbrele reci pretutindeni,

Hârtia-ntinată absoarbe din lacrimi,

În suflet e zbucium și strigăt și patimi.

 

Curg lacrimi șiroaie și plouă șiroaie,

Spălând un trecut prea negru și trist,

Când frunzele cad, tresare un gând

Păcate rămase pe ramuri în vânt.

 

 

68.  De m-ar chema pădurea

 

De m-ar chema pădurea-nmugurită,

De dorul foșnetelor voi veni

Să cânte cucul, să-mi cânte numai mie

Că de-alt timp, nu-l voi mai auzi.

 

Să nu mă plângeți frunze-ngălbenite,

Nici voi ciripitori de primăveri,

Să-mi lăsați sufletul să se-odihnească

Lângă izvor, la fel ca-n alte seri.

 

Să mă mutați la umbra de stejar,

La marginea pădurii înfrunzite

S-adie vântul și să mă îmbie

Cu flori de tămâioară, salcâm și iasomie.

 

Să-mi împletiți și mândre coronițe

Din flori de tei și frunze de trifoi,

C-au adunat în ele, sute de dorințe

Vise și tinereți, trecute peste noi.

 

 

69.  În vârf de deal

 

În vârf de deal, șezut pe spate,

Privesc la luna cea înaltă

De ți-aș vedea și chipul tău

Ar fi o noapte minunată!

 

De m-aș întoarce-n sat acum

Și tu m-ai aștepta cu dor,

Să vezi cum inima-mi tresaltă

Și simt că sunt nemuritor!

 

Foșnește codrul și îmi pare,

Că te aud pășind în grabă,

Iar vălul tău îl simt pe față

Și îți cuprind mâna firavă.

 

E o noapte tristă, de coșmar,

Lumină luna pe cărare,

Nu văd venind nici pașii tăi

Nici tu nu ești nemuritoare!

 

 

70.  Mama

 

Floare, mamă, primăvară

Cu ochi senini și chip blajin,

Icoana mea de pus în ramă

Să te sărut, să mă închin.

 

Purtată ești de vremuri reci și grele

În astă lume trecătoare,

Dar până-n ultima secundă

Pe chip ți-e zâmbetul parfum de floare.

 

Nici norii cei mai negri nu se-ndură

Să-mi facă umbră atunci când tu veghezi,

C-așa a fost lăsat de la natură

Să vindeci tot, nimic să nu rănești.

 

Și vei pleca și tu în neființă

Dar nu vei lua cu tine ce-i al meu

Un chip blajin și o privire caldă,

Duioasa mângâiere de-altădată.

 

 

71.  Trecut-au anii peste noi

 

Trecut-au anii peste noi

Ca neaua cea topită,

Răsare suflet nou din ploi

Și viață asfințită.

 

În altă lume ne-au chemat

Și ne-au cerut răsplată,

Vom merge noi, vor merge ei

Nu mergem toți deodată.

 

Bătrâne timpuri au apus

Iar noi, statui de gheață,

Lăsăm în urmă muguri noi

Și rădăcini de viață.

 

Tot ce-am trăit în infinit

S-a stins într-o secundă,

În altă lume ne-au chemat

O lume care-i mută.

 

 

 

72.  ADAM ȘI EVA

 

Adam când o primi pe Eva

În sânul Raiului ferice,

În oase, clocotindu-i seva,

Nici n-o atinse "să n-o strice".

 

Atâta farmec, chiar și-n Rai,

Adam nici nu visa să vadă,

Și brusc, un rost, eternu-i trai

A prins, nemaifiind corvoadă.

 

Ca Eva lui, nu mai găsea

În toate patru zări de lume,

Iar datului de-a fi cu ea

El căuta să-i dea un nume.

 

Iubirea, știa foarte bine,

Era ce-l învățase Domnul,

Dar, totuși, mai simțea în sine

Că parcă altfel iubești omul.

 

Jucându-și rolul lui galant,

Părea c-o soarbe din privire,

Ea pășea lin și elegant

Ce-i rămânea lui: S-o admire!

 

Și-ntâii oameni, prea iubiții,

Trăiau fără-a cunoaște ura,

Fără secrete, ori ambiții,

Doar ei, și-n fața lor - natura.

 

N-aveau nici haine, însă ei

Nici nu știau că erau goi,

Căci nu era pe-atunci crâmpei

De rușinare-ntre cei doi.

 

Dar într-o zi, Evei, ce-i vine,

Nu-și mai ascultă Creatorul

Și vrând să-i fie chiar mai bine,

Ireversibil, gustă mărul...

 

Adam, puțin suspicios,

Tăgăduiește pentru-o clipă

Dar Eva-i spune că-i gustos,

Iar șarpele, să n-aibă frică.

 

De-atunci și până azi plătim

Păcatul primilor părinți

Și ne-am deprins să osândim

Și crucea s-o purtăm smeriți.

 

Speranța întru mântuire

Ne ține tari precum o stâncă,

Și cugetăm la nemurire

Aprinși în ruga noastră-adâncă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

73.  ÎNTÂLNIRE CU DUMNEZEU

 

Sub zarzăr roșu înflorit

Văzut-am o bătrână scundă,

Cu-un trup anemic, gârbovit

Și-o față radiant de blândă.

 

Eram în treacăt, m-a oprit,

Și c-o privire-ntrebătoare

Mi-a zis domol și liniștit:

"-Parcă te știu! Să fii tu oare...?!"

 

Și-a continuat în ritmul său,

Cu-n ton plăcut, liniștitor:

"-Te rog, nu îți mai face rău,

De dragul lumii, în voia lor.

 

Știu că mulți inima ți-au frânt,

Mi-e cu mirare că mai poți

Să le grăiești mieros cuvânt

Chiar de-ai bătut la-nchise porți.

 

Tu iartă-i, nu c-ar merita,

Ci iartă-i să te ierți pe tine,

Fă-o doar pentru tihna ta,

Ca mâine tu să fii mai bine."

 

I-am mulțumit pentru povețe

Și-am salutat spre a pleca,

"-Dar cine este să mă-nvețe?!"

Mi-am zis deodată-n sinea mea.

 

După un pas sau poate doi,

Mă-ntorc s-o-ntreb de viața sa,

Când sucesc capul înapoi,

Constat că...brusc...nu mai era.

...

Sub zarzăr roșu înflorit

Nu era nici picior de om,

Și credeam c-am înnebunit...

Doar ce-o lăsasem stând sub pom.

 

Nimeni nu a știut să-mi spună

Cine ar fi putut a fi

Necunoscuta mea bătrână,

Și de ce mie mi-ar vorbi?!

 

Când a plecat, nu îmi explic,

Cu toate-acestea cred că eu,

Într-un răstimp atât de mic,

Am vorbit chiar cu Dumneze

 

 

74.  Românie Creștină, Românie Ortodoxă

 

Când Hristos a înviat…

Întregul pământ s-a luminat!

Când Hristos s-a înălțat…

Deschis a fost cerul încuiat.

Și la ziua Cinzecimii…

,,Sfântul Duh s-a arătat

Și-au înțelepțit creștinii”,

Ce slăveau pe dreptul Împărat.

Și-au plecat apostolii-n lume,

Să predice într-un Sfânt Nume,

Întreit, nume preasfânt,

Treimea cea de legământ.

Și-un apostol, cu Petru frate,

Cel ce toată Dacia străbate;

Încreștina și predica

Ceea ce Tatăl Sfânt îi poruncea…

Un sfânt popor încreștinat

Sfântul Andrei moștenire ne-a lăsat,

O națiune cu crucea-n frunte,

Ce poate valuri să înfrunte;

O corabie a credinței,

O sămânță a nădejdii,

O fărâmă a creștineștii dragoste.

Credința noastră ne unește,

Ortodoxia-n suflet, trup, ne definește,

Preaslăvim pe Tatăl Sfânt!

Pe Fiul și pe Duhul Sfânt!

Pentru tot ce El ne-a dat,

C-o țară frumoasă ne-a binecuvântat.

Pământul românesc din vatră

Înmuiat în sânge, sub o piatră,

Sângele martiriu creștinesc,

Sămânță de neam românesc

Din care a răsărit o floare,

Scumpă, ruptă ca din soare:

O țară mândră-ntre popoare,

Pe-al ei steag frumos răsare

Crucea Sfântă-a lui Hristos

Și candela ce arde în prinos

Și bisericile Sfinte,

Înconjurate de-ale eroilor morminte.

Iar, de atunci clopotele bat adânc…

Ne trimit și nouă-un gând:

Să nu uităm până-n mormânt

De chemarea lui Hristos,

Dar nici de cinstea de a fi ortodox!

 

 

75.  O privire asupra lumii...

 

 I.

 

Tu crezi? sau poate eu nu cred...

Că lumea-i exact cum pare,

De multe ori mă tot întreb,

Dar nimic nu-mi dă mirare.

 

Sunt un om, umplut de taine...

Omul ține pe sub haine

Bucurii sau mici secrete,

Urme, inimii amprente.

 

Eu cred că lumea e un nor

Purtat de vânt, suflat de dor.

Eu cred că lumea-i un mister,

Un set de legi, dar efemer.

 

Lumea trece, dar revine,

Mâine nu uita de mine!

 

 

 II.

 

Eu cred că, ieri, totul s-a schimbat,

Ceva cu lumea, azi, s-a-ntâmplat;

Soarta, din nou, acum se schimbă

Dar unde-o văd? Și-n ce oglindă?

 

Lume, greu de înțeles clișeu,

Cum, oare, să te-nțeleg și eu?

Lume, atât de schimbătoare,

Cum să ghicesc noile tipare?

 

Din nou, misterul se-adâncește,

Poet, în lumea ce-o citește.

Să te-nțeleg, poate-aș reuși,

Dar, în suflet, eu așa voi ști:

 

„ Lumea-i trecut, totu-i efemer,

Veșnic e doar Însuși Dumnezeu”.

 

 

76.  Războiul lui Set și Zeus

 

O lume mare se înalţă

Dar nu se vede o faţă,

Un trecut şi un prezent

Toate astea sunt un sfert…

În cuvinte se-narmează,

Dar de fapte se scurtează…

 

Pân-n cer şi pân' la Set,

E un drum de clarinet,

Clarinetul e pământul

Cine suflă-n el, e vântul.

Zeus i-a creat pe ei,

Set se transforma în lei.

 

Şi-a-nceput războiul mare,

Set credea că-i cel mai tare,

La clarinet el mai cânta

După plac, dorinţa sa,

A căzut apoi de sus,

Clarinetul s-a suspus.

 

Zeus a distrus răul făcut,

Clarinetul a tăcut,

Iar pământul se-mpărţea

După cum Zeus dorea:

,,Cine l-a slujit pe El”

Şi cine l-a slujit pe Set

 

 

 

 

 

 

 

 

77.   Rugăciune

 

Fă-mă pom în primăvară,

Lasă-mă să înfloresc,

Ca prin viață și culoare

Să învăț să Te iubesc.

 

Fă-mă iar copil ce râde

Și iubește ne-ntinat

Cânt de păsări la răscruce,

Cânt de greieri pe-nserat.

 

Fă-mă pasăre să zbor,

Ca să-mi văd nimicnicia,

Fă-mă lacrimă de nor,

Dă-mi să-nvăț ce-i veșnicia.

 

Fă-mă curcubeu în ploaie

Să aduc pe cer speranță,

Bucuria din necazuri,

Să pun doruri în balanță;

 

Fă-mă binecuvântare,

Drum pentru rătăcitori,

Să iubesc, chiar de mă doare,

Zbor și lacrimă și nori.

 

 

 

78.  Vinerea Patimilor

 

Azi se pune în mormânt

Cel ce Însuși este Viață,

Făcând veșnic legământ,

Dăruind lumii speranță.

 

Se coboară-n iad, la moarte,

Ca să-i rupă-n veci puterea,

Binele de rău desparte

Și ne-aduce Învierea.

 

Însă, pentru-acestea toate,

Suferă chinuri amare,

Răstignire și-apoi moarte,

Ca-n mormânt să se pogoare

 

Și sfințește cu-al Său Sânge

Tot pământul, toată firea;

Maica Lui cumplit Îl plânge

Și cu Ea, toată-omenirea.

 

Iar pe când Hristos se stinge,

Dându-și ultima suflare,

Templul prin mijloc se frânge,

Pornindu-se cutremur mare.

 

Se rup pietrele în două,

Se înfricoșează-oștirea;

Cu-ntuneric din cer plouă,

Stelele-și ascund lucirea.

 

Iar „poporul cel ales”

Își alege-n veci menirea;

Ei nici azi n-au înțeles:

S-a-mplinit proorocirea.

 

 

Dăruind lumii speranță,

Făcând veșnic legământ,

Cel ce Însuși este Viață

Azi se pune în mormânt.

 

 

79.  Speranță

 

Nu vreau să fiu măreț în căutările-mi deșarte,

Nici să câștig încrederea celor păgâni,

Dar am speranța, iubitul meu Părinte,

Că vei veni odată, durerea să-mi alini.

 

Să-mi oblojești cu glasul Tău cel dulce

Tainicele răni și amintiri ce dor,

Căci strig mereu, purtându-mi a mea Cruce:

Doamne, fă-mi sufletul nemuritor!

 

 

 

 

 

 

 

80.  Cheamă- Mă...,

 

Cheamă- Mă ! ...Și voi veni.

Te-oi atinge...Și vei ști...

Golul inimii-ți voi umple,

Liniștea te va găsi.

 

Stau deoparte,te privesc ,

Urmărindu-ți jocul vieții,

Cum te zbați și-apoi oftezi...

Când te faci că uiți de Mine.

 

Și va ninge cu suspine

Și cu lacrimi va ploua.

Răul va domni în lume...

De mă chemi, vei rezista.

 

Am să-ți iau poveri de suflet.

Ușurare vei simți.

De mă chemi, îți voi fi alături,

Pas cu pas, de vei voi.

 

Și gusta-vei bucuria

Și izbândă vei afla,

Cu recunoștință vie...

Cheamă-Mă ...Și voi veni.

 

 

81.  MĂCAR ACUM

 

Măcar acum de-om învață

Ce trecătoare-i viața,

Te culci,dar nu mai știi de-ajungi

Să vezi și dimineața.

 

Măcar acum de-om învăța

Că-n suflet e comoara,

Ce-i trup e lut și muritor

Iar tu,îi porți povara.

 

O, poat-om ști măcar de-acum

Cât face-o rugăciune,

Să stai o clipă pe genunchi

Nu doar când vrei  ,,Minune"...

 

Să știm că-n zi de Sărbători

Biserica ne cheamă,

Atunci când clopotele bat

La Sânul  Ei de Mamă.

 

Măcar  de-acum să ne iubim

Mai plini de bunătate,

Să dăm și celor ce nu au

Din masa de bucate.

                  *

...Măcar de astăzi poate-om ști

Iisus pe-o Cruce-n cuie,

Ne-a dat pe veci iertarea Lui

Și ție ca și mie

 

Dar dacă tot păcatuim

Nu știm ce-i Libertatea,

Iar mâine,o să ne trezim

Că bate-n poartă  moartea.

 

Și-atunci de ești un ,,Liberat"

De nici un rău nu-ți pasă,

Că-n Cer nu ești un condamnat

Ci  ,,Slugă Credincioasă "...Amin.

 

 

82.  CREDINŢĂ,TĂCERE,RĂBDARE,IUBIRE.

 

Credinţă,credinţă,credinţă

La cine găseşti azi tu loc,

Când unii te iau ca sentinţă

Când alţii vor doar biruinţă

Tu,vii la umila fiinţă

Ce crede cu teamă şi foc!

 

Tăcere,tăcere,tăcere

Ce tristă tu urci drumul greu,

Când lumea-nvăţată să zbiere

Când totu-i doar zbucium şi fiere

Tu,vii la cel care-n durere

Se roagă şi rabdă mereu!

 

Răbdare,răbdare,răbdare

Străină de toţi eşti şi az,

Prin lume străbaţi călătoare

Dar toţi te aruncă-n uitare

Şi vii la cel care-n cântare

Te cheamă,şi plânge-n necaz!

 

Iubire,iubire,iubire

De nume şi formă-ai rămas,

În predici fără trăire

În inimi fără simţire

Tu stai şi aştepţi în neştire

O inimă,un suflet,un glas!

 

Izbândă,izbândă,izbândă

Dorită de mulţi în vre-un fel,

De lumea mizeră,flămândă

De alţii ce stau doar la pândă

Să fure,să rupă,să vândă

Pe toţi cei ce au sfântu-ţi ţel!

 

Cunună,cunună,cunună

Ce mulţi te vor vrea la sfârşit,

Dar...Domnul Iisus o s-o pună

Cu dragoste chiar cu-a Lui Mână

Acelor ce viaţa lor bună

Răbdând prin Credinţă-au sfârşit...Amin

 

 

83.  TU PLÂNGI  ȘI  AZI IISUS...

 

TU stai și  azi  și plângi, Iisus, privind mereu în zare

Spre-acest pământ de rele plin și ură tot mai mare,

Când necredinta-și face loc în fiecare casă

Păcate și nelegiuiri puhoi, spre noi se lasă.

 

Azi, nu mai este nici Pilat, nici Iuda să te vândă

Dar, trădători și mincinoși cu miile-s la pândă,

Sunt mii de lupi în piei de oi, ce-i pregătiți să-Ți  puie,

O altă cruce azi,  Iisus,oțet și spini și cuie.

 

O...vai satan cum ne-a mințit  și-întunecat privirea

Că-n mreaja lui se-îneacă azi întreaga omenirea,

În patimi rele și-n urgii, tot omul se distrează

Și vin pedepse peste noi și tot ne-înștiințează

 

Cutremure, cu vânt și foc, război și nimicire

Ne-arata cât de-aproape ești,  Iisus, cu-a Ta venire,

De-aici de pe pământ să-Ți iei Mireasa Credincioasă

Și sa-Ți  ridici pe veșnicii, Biserica Acasă.

 

O...dă-ne Doamne macar azi o minte înțeleaptă

Să ne ferim de tot ce-i rău pe calea Ta cea Dreaptă

Cu pocăință s-alergăm la Sfintele-Ți picioare

Și să primim cât nu-i târziu o veșnică iertare.

Amin

 

 

84.  DAC-AR FI...

 

Dac-ar fi mereu tot ziuă

N-am şti noaptea când apare,

Dac-ar fi mereu tot bine

N-am şti când e Sărbătoare!

 

Dacă n-ar fi suferinţa

N-am mai alerga sub Cruce,

Dacă n-ar fi Biruinţa

N-am şti ce-i clipita dulce!

 

Dacă n-ar fi rugăciunea

N-am şti ce e alinarea,

Dacă n-ar fi părtăşia

N-am şti cum e Adunarea!

 

Dacă nu ar fi cântarea

N-am şti ce e mângâierea,

Dacă n-ar fi despărţirea

N-am şti cum e revederea!

 

Dacă n-ar veni durerea

Ochii n-ar mai şti să plângă,

Lângă Cruce împreună

Să ne-adune, să ne strângă!

 

Dacă n-ar veni minunea

N-am cunoaşte îndurarea,

Dacă n-ai recunoştinţă

Ce-ar fi binecuvântarea?

 

De n-ar fi cu tine Domnul,

N-ai  putea să-ţi duci necazul,

Dacă n-ar fi Mâna-i dulce

Cin' ţi-ar mângâia obrazul?

 

Doamne...dă-ne-nţelepciune

Şi din toate-ntotdeauna,

Cu credinţă,cu răbdare

Să ne împletim CUNUNA!...Amin

 

 

85.  PRIN VALEA UMBREI MORȚII

 

Prin valea umbrei morții noi azi călătorim

Cu pașii tot mai repezi sfârșitul ne grăbim,

Uitând de tot cei veșnic,uitând de ce-i frumos

Uitând de-al nostru suflet de darul Lui Hristos.

 

Ne-am depărtat de taina și crezul nostru sfânt

Luând ce ne-au dat alții, spurcând acest pământ,

Păcate ca'n Sodoma ne-atrag cantr-un șuvoi

Și ne mai plângem astăzi că Domnul nu-i cu noi.

 

La orice pas e unul ce bleastămă mereu

De parc-ar fi de vină în toate Dumnezeu,

Bărbați, femei și tineri,copii ce te-ngrozesc

De felul lor de viață satanic și grotesc.

 

Arar mai vezi grămadă bunicii cei bătrâni

Nedumeriți se-ntreabă de mai suntem români,

Când nu ai rădăcină,trecut și viitor

Și n-ai credință-n suflet...

E vai de-acel popor!!!

 

Nu vă-ngroziți că vine urgia peste noi

,,Creștini" suntem de nume,

,,Păgâni " suntem eroi,

Treziți-vă cât încă nu-i ceasul ,,prea târziu"

Nu'L supărați pe Domnul Cel Sfânt și veșnic  Viu.

                                       *

O, TU cel care astăzi porți nume de român

Ești mamă sau ești tată, ești tânăr sau bătrân,

Te-apleacă'n fața Crucii și-a Cerului Curat

Și strigă printr-e lacrimi...

-O Doamne-s VINOVAT!!!

 

 

 

 

 

 

 

 

86.  CÂNTĂRI NEMURITOARE

CÂNTĂRI NĂSCUTE-N LANŢURI.

 

Cântări Nemuritoare,cântări născute-nlanţuri

Scăldate-n mii de lacrimi,de sânge şi suspin,

Pe ciob de sticlă scrise şi pe pereţi de gheaţă

De-o mână tremurândă de foame şi de chin.

 

Vers după vers acolo şi strofă după strofă

Apoi numerotate în minte şi în gând,

Păstrate în tăcere,sfinţite-n suferinţă

Voi azi în lumea-ntreagă cutreeraţi zburând.

 

Aşa a fost dorinţa Psalmistului Golgotei

Apostol al iubirii cuprins de Duhul Sfânt,

În orice vers să pună o rază de iubire

Şi-un strop de mângâiere în orişice cuvânt.

 

A zugrăvit în ele doar Jertfa de pe Cruce

A semănat în toate doar Chinul Lui Iisus,

De marea Lui iertare a spus plângând prin gratii

Şi-n toate mulţumire de jos şi până sus.

 

Vă vom păstra deapururi în inimile noastre

Vă vom cânta cu frică,cu teamă şi fior,

Cântări Nemuritoare,Cântări născute-n lanţuri

Şi-n ranele ce încă şi astăzi vă mai dor...

 

 

87.  ODĂIŢĂ SFÂNTĂ...

 

O,sfinte amintiri cereşti

Betanie frumoasă,

O,loc sfinţit de Dumnezeu

O,dulcea ta Acasă.

 

Aici,în odăiţa ta

Din grija-ţi arzătoare,

Ai ars pe-al dragostei altar

Cum arde-o lumânare.

 

Pe patu-acesta rareori

Te mai găsea şi somnul,

Când grija ce-o aveai de dus

Era doar pentru Domnul.

 

Pe Domnul ce l-ai zugrăvit

Ca pe-o comoară vie,

Nemuritoare ţi-au rămas

În cânt şi-n poezie.

 

Şi au zburat cum ai avut

Dorinţa arzătoare,

Mesajul tău,cântarea ta

Să n-aibă-n veci hotare.

 

Apostol vrednic de urmat

Azi...ai o altă CASĂ,

Şi lângă Cel ce l-ai iubit

Vei sta pe veci la masă...Amin.

 

 

88.  PRIN VALEA UMBREI MORȚII

 

Prin valea umbrei morții noi azi călătorim

Cu pașii tot mai repezi sfârșitul ne grăbim,

Uitând de tot cei veșnic,uitând de ce-i frumos

Uitând de-al nostru suflet de darul Lui Hristos.

 

Ne-am depărtat de taina și crezul nostru sfânt

Luând ce ne-au dat alții, spurcând acest pământ,

Păcate ca'n Sodoma ne-atrag cantr-un șuvoi

Și ne mai plângem astăzi că Domnul nu-i cu noi.

 

La orice pas e unul ce bleastămă mereu

De parc-ar fi de vină în toate Dumnezeu,

Bărbați, femei și tineri,copii ce te-ngrozesc

De felul lor de viață satanic și grotesc.

 

Arar mai vezi grămadă bunicii cei bătrâni

Nedumeriți se-ntreabă de mai suntem români,

Când nu ai rădăcină,trecut și viitor

Și n-ai credință-n suflet...

E vai de-acel popor!!!

 

Nu vă-ngroziți că vine urgia peste noi

,,Creștini" suntem de nume,

,,Păgâni " suntem eroi,

Treziți-vă cât încă nu-i ceasul ,,prea târziu"

Nu'L supărați pe Domnul Cel Sfânt și veșnic  Viu.

                                       *

O, TU cel care astăzi porți nume de român

Ești mamă sau ești tată, ești tânăr sau bătrân,

Te-apleacă'n fața Crucii și-a Cerului Curat

Și strigă printr-e lacrimi...

-O Doamne-s VINOVAT!!!

 

 

89.  NU VĂ-NTRISTAȚI...

 

Nu vă-ntristați căci a venit o vreme

De ne-au închis Bisericile-n șir,

Tu, poți să treci și dincolo de ziduri...

...fă-i inima ta azi un ,,SFÂNT POTIR".

 

Dă-i viața ta și inima din tine

Și sufletul ți-l fă un ,,SFÂNT ALTAR",

O, lasă  Duhul Sfânt să te lumine

Și pe Iisus, primește-L azi în dar.

 

Să strălucească-n viața ta schimbată

Nu doar de datini sau de Sărbători,

Prin,,Nașterea din nou" adevărată

Să plângi,să te căiești, să te-nfiori.

 

De tot ce-ai tot făcut de-o viață-ntreagă

Că minți,că furi,că bei,că preacurvești,

Cu post și rugăciune ne-ncetată

De toate-acestea tu să te ferești.

 

Iisus, e-așa de mare că încape

O lume-ntreagă jos sub Crucea Lui,

Și-așa de mic încât să intre astăzi

Cu bucurie-n inima oricui.

 

Nu vă mai plângeți că s-anchis o ușă

Că nu-i a voastră grija ce-o purtați,

Biserica cea ,,Sfântă și Măreață "

E cea a ochilor înlăcrimați.

 

Deci...

Ia-L de azi și-L du la tine-n casă

Și spune-i că de-acum vrei să-i slujești,

Că vrei să  fii nedespărțit de Domnul

Și pe pământ, și-n Slăvile Cerești...

Amin

 

                                  

90.  MI-E DOR,MI-E DOR,MI-E DOR.

 

Mi-e dor de-o adunare sfântă

Mi-e dor de ,,Oastea din trecut"

Când părtășiile frumoase

N-aveau sfârșit..doar început.

 

Când rugăciunea era lungă

Dar nimeni nu se plictisea,

Cântările stropite-n lacrimi

Cu mic ,cu mare le cânta.

 

Cei ce mărturisea Cuvântul

Aveau și-o viață,,de model",

Nu predicau de ce fac alții

Ci-ntâi se predica pe el.

 

În tinerii din adunare

Vedeai un falnic viitor,

Smerenie și ascultare

Ei semănau în urmă lor.

                     *

Da astăzi...

Veacul cel din urmă

Se pare că-l trăim și noi,

Nimic din ce era odată

No să se-ntoarcă înapoi.

 

Copii astăzi nu ascultă

Soți cu soții nu se iubesc,

Frați cu surori pe-o moștenire

De ani întregi se dușmănesc.

 

Și așteptăm ca'n adunarea

Să se coboare Duhul Sfânt,

Vrem mângâiere din cântare

Și vrem putere în Cuvânt.

 

Din ochi de mult nu mai curg lacrimi

Din piept,fiori nu mai trăim,

Iar inima e prea de piatră

Pe cineva să mai iubim.

 

În adunare toți par îngeri

Cu duh ascuns,măgulitor,

Dar când te uiți la fapte-n viață

Vezi doar noroi în urma lor.

 

Dar..Nu uitați ce Domnul spune

Că,, doi sau trei" oriunde sunt,

Voi fi cu ei în părtășie

De vor păstra al Meu Cuvânt.

 

De-aceea,ca Iosua strigă

În ce privește casa mea,

În slujba Domnului m-oi pune

Să-i împlinesc doar voia Sa..

Amin...

 

 

91.   Nu Ți-am cerut

 

 

Nu Ți-am cerut pe lume, să vin, Doamne

Sau să mă nasc vreodat' pe-acest pământ

S-alerg prin veri și să m-ascund prin toamne

Să văd cum mor părinții rând pe rând...

 

Nu Ți-am cerut să fiu copil cuminte

Un prunc firav cu brațe să-l aștepte

Să mă învețe taina celor sfinte

Bunicul, așezat pe trepte...

 

Nu Ți-am cerut nici liniștite, nici pace

O palmă să mă mângâie vreodată

Bunica blândă lână care toarce

Sau mama așteptându-mă în poartă...

 

Nu Ți-am cerut mai mult decât pot duce

Poveri ușoare nu există-n dar.

Mi-ai dat lumina plânsă de la cruce

Și umbrele din colțuri de altar.

 

N-am vrut nimic din ce mi-ai dat, Părinte...

N-am vrut, dar tu oricum m-ai răsplătit,

Cu dragostea-Ți cea fără cuvinte,

Cu Trupul tău, pe cruce, răstignit.

 

N-am vrut nici milă, nici sărut pe frunte

Dar am primit doar binecuvântare

Căci Tu mi-ai dăruit spre Ceruri punte

Fără să-mi pui la colț de Rai hotare.

92.   Iar am căzut

 

Iar am căzut și iar sunt singur, Doamne,

Trec zile după zile și vin ploi.

Si veri rodesc cuminți în taină, toamne,

Și pruncii de-adineauri suntem noi.

 

Iar am căzut și iarăși caut pace

Mi-au ostenit picioarele de dor

Și fiare-aleargă crude si rapace

Și toate sufletul în palmă-l vor...

 

Iar am căzut, fiindc-am ales pe cale

Păcatul să-l urmez și să-l slujesc.

M-am dăruit, puțin, la fiecare

Și Te-am uitat, Părinte bun, ceresc.

 

Iar am căzut, și-n toamna vieții mele

Te caut Doamne, liniștea din veci

Întinde-Ți mâna neputinței mele

Rămâi aici, Te rog să nu mai pleci.

 

Iar am căzut și iar sunt singur, Doamne,

Trec anii mei, străini și călători.

Tu smulge-mă din ale vieții, toamne

Și pune-n suflet, coardă de viori.

 

 

93.   Te caut, Doamne

 

Din marginea de răsărit a lumii

De mult, plecat-am, ca să te găsesc.

Mi-am întrebat și țara și străbunii

Dar n-am găsit căminul Tău, ceresc...

 

De aici, din țara plină de icoane

Când la tot pasul zeii îmi zâmbesc

M-au năpădit în ceafă ploi profane

Dar nicăieri, surâsul Tău, ceresc...

 

Dintr-un popor cu capete pioase

În care sfinții ocrotesc "preasfinți"

Nu văd decât imagini generoase

Nu simt evlavie-ntr-atâția dinți...

Din marginea de răsărit a lumii

De aici din țara plină de credință

N-am Întâlnit decât "păcat în funii"

Fățărnicie-n strai de umilință.

 

Încă mai caut, Doamne, prin hrisoave

Cuvintele ce pacea pot picta

În suflete sătule azi de snoave

"Eu stau și bat și azi, la ușa Ta!"

 

 

94.  Încă un ceas…

 

Ne stingem molatic, ce toamnă!

Ne cheamă eternul 'napoi,

Ca spicele-n vânt secerate,

Plecăm câte unul și noi.

 

Vădit când murirea ț-i-aproape,

E greu să îți iei bun rămas;

Gândești cu regret și dorință,

Un ceas să mai stai, înc-un ceas...

 

Ce-o zace dincolo de stele,

Curând ca să vezi n-ai mai vrea,

Măcar că dorit-ai o viață,

Cândva să fii și tu o stea.

 

Nu știm să murim, nici ni-e vrerea,

Dar cum e de Sus rânduit,

Când încă ne pare devreme,

Ce-am fost, n-om mai fi... și-am murit.

 

Să plângă de jale tot codrul

Și-un dangăt de clopot în zori,

Un viers va rămâne în urmă,

Și-un muc de lumină-ntre flori.

 

Ce mare e omul, cât face!

Porunci și averi, măreții;

Ce mic e, sărmanul, când zace

În brațe de lut arămii.

 

O, om al înaltelor slave,

Tu casnic al Domnului Sfânt,

Iubește și nu pierde vreme,

Cât încă mai ești pe pământ.

 

Și fii cu luare aminte,

Că nu este moartea sfârșit,

Ea-i viață ce-aduce răsplată,

Iubirii ce ai dăruit!

 

 

95.  Minunile vieții

 

M-am așezat lângă un lac

Să-mi scriu pe-un nufăr fericirea,

O lebădă s-a'apropiat,

Pe pene-i strălucea iubirea.

 

M-am vrut suit într-un copac

Să-mi cânt spre Ceruri bucuria,

Văzduhul s-a umplut de-ndat',

De rândurele, crengăria.

 

M-am dus aproape de izvor

Să-mi cânt duios credincioșia,

Din apa vie-un peștișor

Primise darul, feeria.

 

Am adormit pe-un sfânt ogor

Că să visez Împărăția,

Doi îngerași în zbor ușor,

Pe pleoape-mi puse măreția.

 

...

 

M-am rătăcit în lumi de dor

Să-mi caut singur împlinirea,

Și am găsit că n-am să mor,

Când țelu-mi este nemurirea.

 

 

96.  Hristos a înviat!

Păstrați bucuria

 

Cât Te-am dorit să înviezi, Părinte,

Să ne transformi în vase de lumină,

Iar bucuria-n suflete să vină,

Să le înalțe, să le facă sfinte.

 

Cu toții am văzut cam cât de goi

Și de orfani putem fi fără Tine,

O știm cu toții și o știm preabine

Că Tu nu minți nicicând; ne vrei eroi!

 

Eroii nu au temeri și nici frici;

Să te-ntrebăm cum e să fii erou?

Ar trebui ca Tu să mori din nou,

Să-ncerci din nou la cer să ne ridici.

 

Dar știm că îi iubești pe cei orfani

Și te asemeni cu cei oropsiți;

În lecția iubirii-ncremeniți,

Iubirea-ți o dorim, cât mai sunt ani.

 

...

 

Îți mulțumim, Părinte, pentru viață!

Îngăduie-ne ca la sfânt altar,

Pentru-nvierea ce ne-o dai în dar,

Să-Ți ștergem umilința de pe față.

 

 

97.   Sărmane om, sărmane geniu

 

Ascultă liniștea,

Ce-ți spune?

Că nu vei fi, de nu iubești,

Că nu-ți va fi mai dulce somnul

De cugeți cele pământești.

 

Șoptește-i liniștii,

Ce murmuri?

Ești praf de stele sclipitoare,

Luceafăr ești pe cerul nopții,

O, om, sau e aievea oare?

 

Întreabă-ți inima

Cât poate?

Eternele iubiri trecute,

Și sângele pulsându-i ritmul,

Ar vrea pe toate să le uite.

 

Atinge cerul,

E aproape?

Grăbește-apucă-l de o stea!

Ți-s palmele prea reci și ude...

A plâns zadarnic steaua ta.

 

Invocă sfinții,

Ori poți toate?

Să crești în spirit și în gând;

Când tu ești mic și prea subțire

Să faci o umbră pe pământ...

 

Sărmane, om,

Sărmane geniu!

Măcar o dată să zâmbești,

Când Creatoru-ți va deschide

Cu dragoste, Uși părintești.

 

 

98.  Pe Argeș în jos

 

Podoabă pe Argeș,

Cu sfinți și cu regi,

Cu jertfe 'nălțată,

Cu meșteri și vieți

 

Zidite în pietrele-ți vii

Chiar și azi,

Cu stiluri domneștilor

Cinstiți Basarabi,

 

Cu o Sfântuliță

Ce-atrage alai,

E chiar Filofteia,

Fetița din Rai.

 

Minuni zugrăvești

În nuanțe și-acum,

Cu fum de tămâie

Învălui om bun;

 

Să strige de frică

Dar cel mânios,

Cât și cârtitorul,

Și cel urâcios,

 

Căci Domnul Zidirii,

Îți place sau nu,

El fi-va de-a pururi,

Crezi ori nu crezi tu.

 

Se mânie Cerul

Când ceri socoteli,

În vremuri în care

Tu suflet nu-ți speli,

 

Nici mâinile tale

Ajută săraci,

Nici dragoste vie

Nu ai pentru frați.

 

Nu-i vremea pierdută,

În inima ta

Fă loc bunătății

Și nu judeca.

 

Cât apă va curge

Pe Argeș în jos,

Fii tu un Manole,

S-ajungi la Hristos!

 

 

99.  DOAMNE...

 

Doamne Sfinte,

Bun Părinte,

Candelă sufletului meu –

Mă apără şi mă păzeşte

De tot ce-n lume este rău.

Dă-mi putere să mă bucur

Şi putere dă-mi să iert;

La amărăciune, ură

Fă-mi caldă inima în piept.

 

Cugetu-mi spală

Cu roua dimineţii,

Aprinde-n ochi lumina

Şi podoaba vieţii.

Ajută-mă în drumul

Cu trei braţe de cruce

Să găsesc steaua

Ce-nspre bine duce.

 

Să nu uit Legea –

Cuvântul de alin –

Doamne, mă ajută

Acum şi-n veci... AMIN.

100.                      MINUNEA

 

Noi credem în Dumnezeu,

Iar Dumnezeu – în oameni buni;

Capabil e Domnul de credință

Și noi, capabili, de minuni.

 

 

101.                      COLINDĂ, TU COLINJOARĂ

 

Colindă, tu colinjoară,

Crescută din dor de țară,

Ne urează doar de bine

Către Anul care vine.

Urează de sănătate,

De noroc și spor în toate.

Urează de omenie

La copii – copilărie.

Urează cu o acasă,

Cu o viață-n ea frumoasă;

Mai urează – de se poate -

Cu semințe de dreptate.

Și din al tău cânt de dor

Mai ureazu-n viitor;

În viitor – de nu e mult

Să fim buni ca în trecut.

 

 

102.                      LEMNE

 

Lemnul, întâi, mocnește

Flacăra – apoi apare:

Pune deci în sobă

Lemne de răbdare.

 

E frig, flacăra piere

Când lemnu-n sobă tace -

Ce repede-n cenușă

Ura se preface.

 

Arde până la ceruri

Scânteiază oglinzi,

De-n inimi caldul foc

Al Dragostei aprinzi.

 

Nicicând visul se stinge

Minuni prind flori prin gheață

De aprins ții bine

Lemnul de speranță.

 

Cărbuni se pun sub lemne

Și cald țin înserării

De sub cărbuni stau puse

Lemnele iertării.

 

 

103.                      EVADAREA DIN PĂCAT

 

Doamne, a Ta a pacea, lumina,

Bunătatea și înțelepciunea.

Umbrele mereu vin să schimonosească armonia,

Pe care ai pus-o în natură.

Întunericul mușcă din inima mea

Și gura sa de șarpe mare și neagră cât o lume

Îmi umple cu venin carnea și oasele,

vrând să le transforme-n umbră.

Mi-a rămas doar sufletul curat,

Pentru că sufletul, se vede, e făcut din

materie de îngeri și îngerul, se vede, e opusul umbrei.

 

Zilnic alerg, încerc să scap din întuneric,

Dar când pare că sunt la porțile, unde se

termină noaptea

Pașii devin grei,

Întunericul m-ajunge,

Mă-nfășoară ca o fiară sălbatică,

Înfometată de sânge

Și porțile, de parcă nici n-au fost, se pierd

în ceață.

 

Doamne, pune zbor în aripile mele,

Pune bunătate în faptele mele,

Înțelepciune în gândurile mele

Și veghează-mi zborul spre lumea,

Care se scaldă mereu în lumină.

 

 

 

 

 

 

 

104.                      Prefă-te ,iubito...       

 

Prefă-te,intr-un tablou,

cu culori simple,

cu șevalet,inima mea,

răsuflarea ta,

pensulă,

ce vestește peisajul,

cu cer

și

 o singură  stea...

 

Prefă-te-ntr-un vers,

cu rime,

sculptate-n  gând

și titlul-banal univers,

în care ochii tăi,

plângând,

sunt azurul 

și chipul

ce reprezintă

visul neșters...

 

 

Prefă-te-ntr-o lacrimă,

ce doare....sărată

și alunecă

pe pieptul meu

si-l udă,

ca pe o floare,

cu sânge,

sub un soare,

ce ne mângâie

mereu...

 

Prefă-te-n mine,

să te simt că esti

dublura vietii mele,

rătăcită-n cer

printre stele...

iar dacă eu

nu voi fi

decât plecat,

te voi iubi

mereu

cu ultim păcat...

 

Prefă-te-n orice,

dar ,nu uita

sa-mi uzi

cu lacrima,

lespedea rece

măcar

câteodată...

 

 

105.                      Bei liniştea din gânduri

 

                    „Când ți-e cuvântul tău ca roua,

                      Când ești ca ploaia așteptat,

                      Nimic nu-i mai frumos ca urma

                     Ce-o lasă pasul tău curat.” Traian Dorz

 

Te-a înfiat natura şi Cerul, în veghere,

Ţi-a botezat voinţa în setea rugăciunii;

A-ncredinţat uitării povara slăbiciunii,

Ţi-a dăruit iubirea din luminate sfere.   

 

Te-a îndrăgit şi piscul! Nu-ți uită iarba pasul     

Şi apa vălureşte sub cântec ce alină;

Se înfioară munţii şi brazii se înclină,

Vibrează-n flori culoarea, iar vulturii-ţi ştiu glasul.            

 

În ridurile vieţii pătrunde sevă sfântă,

Dospită-n tihna slovei și-n suflul poeziei.

Se-nseninează visul sub pleoapa străvezie

Şi-n breşele nocturne doar îngerii cuvântă.

 

Apun trăiri mărunte, născute într-o doară,

Mor gânduri străbătute de îndoieli şi teamă;            

Blândeţea din credință spre împlinire cheamă

Şi fericeşte trupul ce uită să mai doară.                  

 

Bei liniştea din gânduri şi,-n castă veșnicie,

Asculţi curgând simţirea scăpată de robie.   

 

 

 

 

   

 

 

106.                      Ridicaţi pe cel ce cade!

 

Nu iluzie-n credinţă, doar fior ce arde-n suflet

Ar putea strivi durerea, ar putea sădi speranţă,

Ar aprinde adevărul, întărind voinţa-n umblet,

Răsădind lumini in inimi ce-s lipsite de culanţă.

 

Nu tăcerea poate stinge rătăcirile imune,

Frământările sterile din cotloane urgisite.

Căutaţi în voi Cuvântul, limpeziţi în rugăciune

Vâlvătăi în tânguire printre ruguri asfinţite.

 

Străbătând apuse luturi către-altarul nefiinţei,

Încercaţi în noapte zborul, renăscând în voi iubirea!

Coborâţi cât se mai poate de pe soclul neputinţei

Şi-n firească regăsire şti-veţi zborului menirea!

 

Preschimbaţi pârloaga-n floare, tina-n rouă de camelii,

Ningeţi cu iubire-n oameni, dăruiţi fără crispare!

Curăţaţi de patimi clipa şi de truda îndoielii

Şi-n blândeţea cugetării veţi urca fără-ncetare.

 

Nu ranchiuna mulţumeşte, nu venalu’ naşte pace,

Peste gândurile sterpe aşezaţi rodire dreaptă!

Ridicaţi pe cel ce cade - chiar de-ncearcă să atace -

Şi, urcând înspre lumină, câştigaţi doar câte-o treaptă.

 

 

 

107.                      Clipa tace ţintuită…       

 

Roşie hlamidă cade, biciul sfarmă carne sfântă,

Pângărita mână, crudă, fierul rece îl împlântă.

Freamătă mulţimea toată, cu smerenie sau ură,

Unii strigă bucuria, alţii plâng neagra tortură.                   

 

Ţipă-n temniţă izvorul, se despică piatra-n lacrimi,

Lunecând cu-nfiorare peste clipa grea de patimi.

Se frământă Universul, deschizându-se morminte,

Necredinţa-n spini se frânge peste albe oseminte.

 

Truda veacului se-aprinde şi păcatul îl despică,

Arde mâna morţii care peste cruce se ridică.

În pocalul biruinţei, plânsu-nsângerat coboară

Şi în ceasul nemuririi, grija lumii se strecoară.

 

Ţipă fieru-ncins în rană… clipa tace ţintuită,   

Duh desculţ încet se cerne peste lumea împietrită;       

Se cutremură Golgota, piatra murmură o rugă,

Iar durerea ce tot urcă norii răzvrătiţi subjugă.     

 

De cruzime ne-nţeleasă şi tâlharul se-nspăimântă,

Ridicând privirea-n ceruri, vede îngerii cum cântă…   

Şi sub zarea sfârtecată, sub privire pironită,  

Lancea tremură în sânge lângă crucea istovită.

 

 

108.                      Strângi la piept durerea lumii

 

Către Tine, Sfântă Maică, de e soare, de sunt ploi,

Înălțând cu inimi ruga, stingem patima-șuvoi.

În genunchi de stă simțirea când ispite dau ocol,

Naști speranța în cei care simt al sufletelor gol.

 

Stingi furtunile haine și-al păcatelor convoi,           

Cu aleasă dăruire vindeci rănile din noi.        

Ne îndepărtezi cu grijă de pe marginea de hău

Și pe toți, cu bucurie, ne primești la Sânul Tău.                                   

 

Culegând priviri din neguri și gândirea din abis,

Ștergi amarul de pe buze cu sărutul unui vis.

În oceanul de suspine lași Lumina, fir cu fir,

Strângi la piept durerea lumii și-o-mblânzești cu strop de mir.          

 

 

109.                      Sub pavăza voinței

 

Las tocul în cerneală și-ntrezăresc în pagini 

Vâslind idei cărunte pe râul de imagini,    

Iar flacăra dulceagă, în tresăriri blajine,

Îmi amintește drumul parcurs până la Tine...

 

Am străbătut deșertul, banalități străine,    

Pădurea mult prea deasă și plină de jivine. 

Pe cripta îndoielii însămânțam uitare

Și-n drumul izbăvirii nutream a mea schimbare.      

     

Am subjugat durerea, tristețile perene,              

Am spulberat furtuna ce clocotea în vene;  

Am îmblânzit neșanse în focul biruinței   

Și am trecut trăirea sub pavăza voinței.  

 

Pe nuferi de speranță ce-am adunat din soare

Am stins zădărnicia și-am înfrunzit culoare,

Am dăruit trecutul tăcerilor din vină

Și am visat întruna spre ploaia de lumină.

 

Zăpezi îndoliate cernut-au peste mine  

Când străbăteam rutina ca să ajung la Tine, 

Dar n-aș fi-ajuns niciunde, în vechile veșminte,

De n-ar fi fost credința ce-o înfloreai, Părinte!

 

 

110.                      Dor  de “dincolo”

              

Mi  se lipește inima de cer,

Mai  mult, tot mai  real și mai  aproape,

De  dincolo, de  necuprins  mister,

De  infinit, de dragostea  agapae.

           

Bucăți de  suflet se  unesc  la  loc,

Se vindecă  lumina  de-ntuneric,

Se-aprind  pe rând cu pâlpâiri de foc

Vii rugăciuni  către  Atotputernic.

 

Mă ‘ nalț din praful  oaselor ce-a fost

Străvechiul “eu” –ruine de  mândrie.

Pășesc  pe-un drum ce-l  știe  pe de  rost

Scânteia  din  divin  ce mă rescrie.

 

Ca un viking ce  pleacă  la  război

Îmi  pun  armura  și  pornesc  spre  mâine.

Mi-s  arse  podurile  înapoi

Iar  Dumnezeu  mi-e apă și mi-e pâine.

 

La capăt mă așteaptă un răspuns

Pentru  atâtea  semne  de-ntrebare…

M-așteaptă-un alt “a fi” în  Nepătruns,

Într-un  etern  de  dincolo  de zare.

 

 

111.                      Singurul marș al iubirii

 

Nu-ncercați, orbiți de moarte să furați azi libertatea,

Nu pretindeți legi ce-aplică numai pentru voi dreptatea!

Lăsați sfânt cuvântul "mama" -gânguritul unui prunc!

N-auziți vaietu-acesta, al planetei plâns prelung?

 

Nu-ntinați copiii noștri cu păreri, idei bolnave,

Aducând din noaptea minții ideologii mârșave!

"Tata" să rămână tată, "mamă" fie însăși mama,

Curcubeul, arc pe ceruri, cum a fost lăsat de Tata!

 

Nu ne ponegriți credința, Dumnezeul, crucea, neamul,

Când, deși-aclamați iubirea, curge ura cu toptanul!

Nu intrați acum prin forță pângărind acest pământ,

Încercând să vă impuneți făr'delegea peste...sfânt!

 

Lăsați școala să educe, să-și păstreze azi decența

Și  lăsați-ne copiii să-și trăiască inocența!

Nu v-ascundeți după steaguri, nu pretindeți că iubiți,

Sunteți liberi să alegeți cine sunteți, cum trăiți...

 

Singurul marș al iubirii: când Isus, luând crucea-n spate,

Ne-a purtat cu drag povara și-o mulțime de păcate!

Tot ce astăzi Îl reneagă, Îl respinge, e ...blestem!

Plânge încă pentru lume, plânge jertfa Lui pe lemn!...

 

 

112.                      Perla din Calvar

 

Nu a fost la voia întâmplării

Nicio clipă-n viața pe pământ,

Niciun fir de nor din largul zării,

Nicio pasăre și niciun cânt.

 

Nu a fost și nu e o-ntâmplare

Niciun răsărit, niciun apus,

Nicio noapte albă din uitare,

Nicio zi din fumul ce s-a dus.

 

Nu-i zadarnică nicio-ntâlnire,

Niciun om ce-n cale ți-a ieșit,

Nicio vorbă și nicio privire,

Nicio lecție din ce-ai primit.

 

Nu e o-ntâmplare viața-ntreagă!

Nu dintr-o greșeală-ai apărut!

Ieri și Azi cu Mâine se încheagă

Într-un ”tot” de Dumnezeu știut.

 

Nicio rugăciune nu se pierde...

Cineva te-aude, în ascuns,

Fiecare lacrimă o vede

Cel ce-n Ghetsimani, cândva  a plâns.

 

Perlele se nasc prin suferință,

Din calvarul scoicii, dureros,

Tot așa-i întreaga ta ființă

Șlefuită-n rana lui Hristos!

 

 

113.                      Steaua

 

Steaua cea mai luminată,

Sus, pe bolta înstelată,

A trimis pe raza sa,

O lumină-n casa ta,

În astă seară de Ajun.

Și acea lumină blândă,

Ce in suflet îți pătrunde,

O lucire-ți dă -n privire

Căci îți simți alături ție,

Pe cei dragi !

Ca și Fiul ce se naște,

Simți că inima-ți renaște,

Un alt Eu, un Eu divin,

Împăcat, cu suflet plin,

În seara asta, de Crăciun.

Recunoscător în lume,

Că primești astăzi în dar,

Cu speranță, bucuria,

Pacea inimii, cu har.

La multi ani !

 

 

114.                      Lumina

 

Cerul negru se revarsă,

În noaptea sfântă de Ajun.

Nici Lumina Marii Stele,

Nu o poti vedea acum.

Vrei Lumina unor becuri ,

În ghirlandă adunate,

Să-ți aducă bucuria

Cea pierdută, de altă dată.

Speri ca pacea, cea pierdută,

Să reînvie c-un colind

Și să simți Lumina sfântă,

Coborâtă pe pământ.

Vezi tu, inimă slăbită,

Nu mai plânge, nu ofta...

Căci Lumina ta, e-n suflet,

Dacă crezi și vei spera.

Ca și Fiul , ce se naște

În astă seară, de Ajun,

Lasă grijile deoparte,

Fii copil, cum știi doar tu...

 

 

115.                      Ruga mamei

 

Maică Sfântă, luminată,

Rogu-Te, privirea-ţi poartă,

Spre ai noştrii, dragi copii,

Ai milă de noi - părinţi.

 

Ai pe fiii noştrii-n pază,

Fii-le alăturea, veghează-i,

Dă-le har şi Duhul Sfânt,

Fericind acest Pământ.

 

Dă-le bucurie-n suflet,

Pacea minţii, inimii,

Sănătate, gânduri bune,

Fă ,, Lumea “, un loc mai bun !

 

 

116.                      Este o răscruce

 

Este o răscruce

în fiecare clipă:

să rămâi pe cruce

sau cobori o clipă.

 

Este o răscruce

în fiecare ceas:

starea ta să-ți urce

sau mai cade-un pas.

 

Este o răscruce

în fiecare zi:

s-o închei prin cruce

sau ne-nchinat te-așezi.

 

 

Este o răscruce

într-o săptămână:

în templu te poți duce

sau în cale păgână.

 

Este o răscruce

în fiecare lună:

zilele-ți strâng pace

sau goana le-ncunună.

 

Este o răscruce

în fiecare an:

ai rod adus la cruce

sau este prea sărman.

 

Însă e-o răscruce

doar o dată-n viață:

moartea, – ce-ți aduce

rai sau iad în față.

 

Și-atunci vezi ce mare preț

are-o clipă pentru veci.

Dar ce multe-s fără preț,

iar puține-s pentru veci.

 

...O, Iisuse, Te rugăm,

trai cu rod bogat s-avem,

pentru Tine să lucrăm,

ca-n rai Fața să-Ți vedem.

 

 

117.                      O, Inspirație Divină

 

O, Inspirație Divină,

venită-n ceasul neașteptat,

mi-ai răsărit ca o lumină

pe scrisul meu nemaiuitat.

 

Ce-adâncă mulțumire sufăr

pe veci pentru-ajutorul dat...

Cum să cobori din slăvi de nufăr

ca să-mi faci scrisu-nmiresmat?

 

Cu ce privire, ce-ndrăzneală

să am în Ochi a Te privi,

când viața-mi toată e-o spoială,

topită, de Raza-Ți S-ar ivi?

 

O, Inspirație Divină,

Te laud și mă minunez,

pe mine, făptură din tină,

dorești să mă îmbrățișezi...

 

 

118.                      Se lasă noaptea…

 

Când noaptea iar se lasă peste tăcerea-ntreagă,

Pornesc alene, m-așez lângă fereastră,

Prin minte-mi trec o mie unu gânduri

Și rătăcesc hoinară pe neștiute drumuri.

 

E noaptea amintirii, e noaptea cea dintâi

Când clipele se adună, când tu nu o să vii,

Și timpul pare același, e el, cel din vechime,

E amorțit în vise și nemurirea o ține.

 

Captivă în tăcere, e lesne de înțeles

Că ce a fost în lume nu are nici un sens:

Nici răsăritul nu e cum va fi fost cândva,

Nici revărsarea blândă a zilei ce urma.

 

Pierdutele-mi vremuri, sta-vor legământ

Între trecutul pașnic și clipele din gând,

Între suflarea nopții și alaiul ei de vise,

Cu depărtarea toată, cu veșnicii apuse.

 

Lăsa-voi tot în urmă, cu tot cu nemurire.

Cu aducerea aminte și-o dulce tresărire,

Cutreiera-voi tainic întinderea pustie

A dulcii reverii ce nici c-o să mai vie.

 

 

119.                      Timpul

 

Se adunară zile, se adunară ani,

Peste căsuța veche, pe chipul de la geam,

Și, iată, cum se adună clipele-n șirag,

Lăsând tăcerea văl pe chipul cel mai drag!

 

Rămâi povestea blândă a unui suflet drag,

Ce s-abătut din cale-i visând la mine-n prag,

Cătând duioase șoapte și gânduri de-mplinire,

Asemenea unui cântec ce-n zori îmi stă să învie…

 

Cu tine, noaptea pare îndată să-nflorească,

Sub revărsarea lunii ce-mi bate la fereastră

Și țese din marama-i o fragedă lumină,

Din ceasurile noastre ce stau acum să vină.

 

 

120.                      Dans

 

Același dans nebun ne prinse pe amândoi,

Înlănțuiți în pași, pe acorduri de vioară,

De clipe și secunde aprinse iar în noi,

Când patimi multe în valuri se lăsară.

 

Și ritmul fu același, cu pași tăcuți și repezi,

Cu brațele mișcând spre necuprinsul dor,

Cu-ntinderea de gânduri, cu ochii noștri limpezi,

Cu fruntea ce se-nalță în nemărginitul cer.

 

Surâsul tău mă poartă cu fiecare pas

Spre noi și noi acorduri, cu fiecare ceas,

Iar mâna-mi mișcă alene, asemenea unui fulg,

Purtată-ncet spre tine, din largul meu văzduh.

 

 

 

121.                      DOAMNE...

 

Doamne, Sfinte Împărat

Iubește-ți muritorii vii

Tu pe moarte ai călcat

Pentru iubiții tăi copii

 

Ruga-nalță-se la Tine

Lacrima stinge lumânarea

Sărutându-ți Sfânta Pâine

Înstrăinează supărarea

 

Crucea vieții o închinăm

Te purtăm în gândul sumbru

Versuri triste îți cântăm

La umbra veșnicului zâmbru...

 

 

 

122.                      RUGA

 

Roagă-te copile cu rugă de mulțumire

Îmbracă în vis a Domnului haină

Varsă lacrimă, iar peste icoana Sfântă pornește grăire

Roagă-te în taină

 

Privește Cerul cu Soarele arzător

Simte vântul ce adie prin pletele-ți aurite

Iar noaptea adună-ți trăirile și spune-le Stelelor

De legătura ta cu El, de rugile împletite

 

Nu uita că în spatele tău mereu sunt niște mâini Sfinte

Niște tălpi bătătorite care te-nsoțesc mereu

Și un spirit plin de har ce-ți pătrunde iar în minte

În spate se află Dumnezeu...

 

 

123.                      BUCURIE

 

Dintr-o noapte făr' de glas

Luna îmi zâmbește

Când timpul nu mai are ceas

Lacrima-mi încetinește

 

Înalț privirea către Cer

Un vis tainic zburdă-n Rai

Gându-mi rămas stingher

Și sufletul fără de grai

 

Perseida nu-mi vorbește

Cerul râde și îngână

Cuvântul ce-mi izvorăște

Dintr-a viselor cunună

 

Inima murmură subit

Speranța ce din Cer coboară

Dintr-un trup ce a murit

Dintr-un suflet ce-agale zboară

 

Ochii-mi se minunează

Mâna Sfântă ce m-atinge

Lacrima mi-o înstrăinează

Povara din suflet stinge

 

 

Visul tainic se înfăptuiește

Dintr-o rugă timpurie

Steaua veșnic mă iubește

Așa numesc eu...bucurie...

 

 

124.                      CU LACRIMI RUGÂNDU-TE

 

În casă șade lumânarea

Icoana Sfântă te privește

Iar în vază șade floarea

A icoanei, dar lipsește

 

Ruga stă în cartea veche

Lacrimile n-o pătrund

Candela rămas’ de veghe

În al glasului profund

 

Dumnezeu încă așteaptă

Un cuvânt din suflet spus

Rugăciunea înțeleaptă

Dintr-o viață ce s-a scurs

 

Doar mulțimea de păcate

Te-au cuprins în crudă spaimă

Printre vise întunecate

Nu mai izbutești în taină

 

Bătrânețea îți poartă pasul

Gândurile-ți zburdă-agale

Dumnezeu ți-oferă ceasul

Să te pierzi pe Sfânta-I cale

 

Ceasul veșnic te asteaptă

În veșnicie purtându-te

Bătrâne, mintea-ți deșteaptă

Cu lacrimi rugându-te...

 

 

125.                      PRIVEȘTE, LUME

 

Of, lume

Cerul câte nu ne-ar spune

Dar n-avem timp să-L mai privim

N-avem suflet să-L mai găsim

 

Doar o secundă de-am rătăci

Printre Stele puzderii

Am afla să ai speranță

Am mai știi ce înseamnă viață

 

De-am avea inima Sus

Dumnezeu ne-ar fi răspuns

Dumnezeu ne-ar fi călăuzit

Fără am mai fi pătimit

 

De-am asculta măcar o rugă

Cuvântul Lui la noi s-ajungă

Și minunile să ne-amuțească

Nu boala, să ne trezească

 

 

126.                      Ruga ce alină

 

Astăzi înalț o rugă către Tine

În sfântă zi de sărbătoare

Căci lacrima din ochii tăi

E izvorâtă din icoane

Pentru că eu sunt fiica ta

Așa cum suntem toți copii tăi

Tu ești balsam pe rana grea

Cu care sufletul mi-e uns

Iar eu doar patimă și plâns

Cu adierea sfântă din privirea Ta

Durerea se preschimbă-n bucurie

Iar fiecare zi ce va urma

Va înălța o rugă către Tine

 

 

127.                      Prezență divină

 

Te-ai îmbrăcat în raze de lună

Pe cap ți-ai așezat coroană de flori

Spre casa mea întinzi mereu o mână

Și somnul mi-l veghezi de atâtea ori

 

Prin roua dimineții îți plimbi pașii

Raze de soare lucesc în păru-ți moale

Iar ochii tăi gingași sclipesc precum aștrii

Când mă ajuți să merg pe a mea cale

 

Cu ochii Tăi mari privești către mine

Fiecare privire durerea-mi alină

Pe drumul de patimi zâmbesc și mi-e bine 

Căci mereu te simt... prezență divină

 

 

128.                      Un alt răsărit

 

Când țărmurile

vor lega visele de mal

Iar pescărușii

își vor întinde aripile deasupra pietrelor

Ultima dorință

se va preface în spumă de mare

Iar o muzică delicată

va răsuna dintre stâncile lovite de valuri

Atunci doar atunci în pragul uni răsărit

Voi știi că așteptarea a luat sfârșit

Iar lacrimile transformate în perle

Se vor cuibări în scoici de aur

Ce le vor purta pănă dincolo de durere

La începutul  unui alt răsărit

Născut din credință

și rugi aruncate peste ape

 

 

129.                      Păstrează candela nestinsă

 

Deschideți poarta inimilor ce așteaptă

Lumina sfântă s-o primiți zâmbind

Căci înspre noi o mână se îndreaptă

Lumină din lumină dăruind

 

Lumină din lumina de pe tărâmul sfânt

Lumină din lumina din Rai către pământ

În vorbe și în fapte lumina s-o purtăm

Iar flacăra din candelă  nestinsă s-o pastrăm

 

În astă noapte suflete vibrează

La unison cu îngerii din cor

Și flacăra din candele valsează

În cel mai minunat decor

 

Hristos a Inviat din morți!

Lumini aprinse se zăresc la porți

Lumină din lumină în candele aprinse

Rostiți o rugăciune păstrați-le nestinse...

130.                      Sfântă Treime

 

            Esență....., Prezență......,Spirit......,

Sfântă Treime sau lespede de marmură pe spatele neputinței noastre,

Cuvinte aruncate dintr-o greblă a amintirilor

Cu care cernem nisipul ce curge în clepsidra timpului netrăit.

 

Patimile se vor stinge precum se va stinge și lumina din ochii noștri

Primii care vor ieși în zăpada vremi vor fi ghioceii gândurilor pure.

            Șoapte contemplate de aripa îngerilor,

Sinergia care ne leagă de astre, pe tărâmul stelelor

        Simboluri..., Carul Mare.., Carul Mic...,

Nebuni după aforisme, ne-am golit de patos.

 

Scriem ce șterg năluci în noapte,

Luna a dat sărutul în apus,

Pământului fugit sub vraja mută a albastrului .

Noapte și toate stelele strălucesc

        Luna caută de care stea să se atârne în balanța vieții

                          Și cântecul de greieri este mut.

 

Nicicând nu a fost atâta desfătare în această nemaivăzută fierbere

Nicicând nu a fost un timp de iarnă precum mărgăritarele gândurilor.

                                                                       

 

131.                      CREATORULE

 

Tată Suprem al Universului,

Ai arătat mila ta și ai lăsat-o să se reverse asupra noastră,

Miracolul tău a fost aceea răsuflare plină de Iubire prin care ai adus Lumina

Gongul a fost minunatul Sunet al Creației tale

Și a fost prelung și dulce....

 

Ai aliniat astrele și planetele și ai suflat praf de stele

Zidurile pe care le-ai așezat apoi au fost doar pentru noi

Le-ai făcut ca să putem să vedem dincolo de ele

Nu există nimic ce nu ai creat și de care să nu ne bucurăm

În Marea Tăcere....

 

CREATORULE

TATĂ CERESC TOT CE FACI ,

FACI CU O DULCE DURERE.....

 

 

 

 

132.                      Pastila de trait

 

Când frig, când cald în inimi și afară

Când soare sau când ploaie fremătând

Pășind ades pe un covor de inimi

Ne întărim arzând durerea din cuvânt.

 

Când freamăt înăuntrul nostru, când haos fără noimă

Totul e așezat, dar totul n-are un rost

Fascicul de lumină , dar de rouă

Trăim o viață fără căpătâi.

 

Și chiar de-așternem cu îndrumare pasul

Și credem că e liniște acum în gând

Noi căutăm cu înfrigurare glasul

Cu Dumnezeu să nu ne pierdem din cuvânt.

 

 

133.                      Post de neființă

 

Este post deja dacă te întrebai

Dojană măiastră pe genele unui înger venit din rai

Cântecul cerurilor ce ascund

Declinul din sufletul tău fără grai

 

S-au deschis ferestrele spre ființă

Schimbăm atitudini cu măști fără chip

Degeaba ții post tu unică ființă

Degeaba dacă nu crezi la superlativ

 

Ești trup și desprins dintr-o amară dorință

Ești spirit și fugi către cerul cernit

Suntem cu toți în post de neființă

Și gustul este amar și fără de sfârșit.

 

 

134.                      Himere

 

Mi-am împodobit chipul cu un zâmbet

Și sufletul cu bucăți de soare

Căutând fără încetare să mă apropii

De un nou Univers...

 

Căutând cu înfrigurare imaginea

Iubirii și penelul dumnezeirii

Pe harta cerului și pe peretele

Nemurii m-am stors de  vers...

 

Am lăsat să fiu pătrunsă de lumină

Culoare, vânt, fluturi și constelații

Transformându-mă în Calea Lactee

Și am spus stop unei noi creații

Ce îmi părea că se aproprie de himere

 

 

135.                      Traian Dorz

 

Născutus-a într-o Livadă,

În iarna grea, înzăpezită

Însă-n el mereu se-arată

O viață pururi înverzită

Adusune-a, O, multe roade

Gustoase și de mare preț

Ce au ajuns și la noroade

Îns-adunata și dispreț

Prin proză și prin poezie

Multe viați a mângâiat

Însă avea apoi să știe

Durerea unui blestemat

Chinuit-a-n închisoare

Prin lanțuri grele și durere

Totuși harul său răsare

Fără  pic de temere

Crezut-au mulți în acea vreme

Că astfel se va veșteji

Îns-a născut mai des poeme

Cu ele astfel se hrăni

Adus-a roade ne-ncetate

Ca din izvorul fără fund

Fiindu-i toate insuflate

De Dumnezeul său în gând

Când terminat-a a sa umblare

Și Domnul îl chemă la El

Pentru-ai primi a sa suflare

Și darul ce l-a pus în el

Avut-a Dorz, O, tolba plină

Roade alese, fel de fel

În lume el a fost lumină

Să fim și noi la fel ca el!

 

 

 

136.                      Rugă

 

De-ar fi s-aleg în astă viață numărul din anii mei

Oricât de grei ar fi Stăpâne, aleg să fii doar Tu în ei

De-ar fi să-mi dea satan o mie,

Iar Domnul meu doar doi sau trei

Eu te aleg pe Tine, Doamne, Să stăpânești doar Tu în ei

Și dacă a mea umblare Tată, ar fi pe pofta-mi dar greșită

De-aș rătăci cărarea Ta și de m-ar duce în ispită

Eu te aleg în orice clipă, în pururea și-n veșnicii

Să-mi faci o cale prea-curată, așa cum doar Tu, Doamne știi

Eu nu știu Doamne câtă viață, aș avea pe-acest pământ

Dar îmi rămâne o speranță în veșnicie doar crezând

Că vine clipa revederii, și ne vei lua la Tine-n cer

La timpu-Ți cunoscut de Tine, eu până-atunci Doamne doar sper,

Să mă găsești în curăție, să fiu supusă și smerită

Căci ce-aștepți Tată de la mine, decât să fiu neprihănită

Dincolo de-a mea speranță, pune-n mine o pocăință

Să aleg dincolo de toate, Doamne doar a Ta credință

În orice circumstanță Tată, să te aleg numai pe Tine

Căci timpul iată s-a scurtat și Domnul nostru iarăși vine!

 

 

137.                      Privește spre Dumnezeu

 

Mă aflam în valea morții

Și pe drum vedeam agale

Un răvaș cu-al vieții sorții

Ce se îndrepta spre vale

Am crezut că este singur

După-i mersul legănat

Dar când m-am uitat mai sigur

Răvașul era legat

De o cruce din suspine

Ce-ncerca din răsputeri

Să-l oprească a se duce

Înspre marile căderi

Se făcea că nu o vede

Nici măcar n-o asculta

Îi spunea că nu o crede

Însă ea tot îl ierta,

Îi curgeau lacrimi de sânge

Încercând să îl oprească

El nu vedea că ea plânge

Și cât poate să-l iubească

M-am gândit să-l las să cadă

Valea morții i-așa grea...

Măcar atunci o să vadă

Cât de mult crucea-l iubea

Ploaia se-țeși deodată

Vântul nu mai adia

Mintea lui încețoșată

Cu minciuni îl amăgea

Atins de durerea crucii

Am început a striga

Atunci răsunară munții

Glasul crucii ce-l lega

Se-auzi până la mine

-"Strigă tu mai cu putere

Căci e scris chiar despre tine"

M-am gândit că de durere

Nu mai știe ea ce zice

Dar mi-am amintit că ieri

A-ncercat să mă ridice

Spunându-mi: "nu vreau să pieri..."

-"Haide strigă tot mai tare!"

Spuse crucea către mine

-"Nu-l lăsa să cadă-n vale"

-"Crezi c-ascultă el de mine?"

-"De te-ai ridica nițel

Ai vedea chiar deslușit

Numele ce-i scris în el"

Pân-la urmă am privit

Și atunci am înțeles

Că depinde și de mine

Dacă vreau de-aici să ies...

Agățată-m-am de cruce

Și îndată am fost sus

Am văzut cum mi se duce

Și răvașul la Iisus

 

 

138.                      Decizii în zona gri

 

Când ești zdrobit de încercare

Și nu știi calea s-o alegi

Iisus să fie a ta scăpare

Pe urma Lui în veci să mergi

Decizia sa-ti fie una

Aceea de-al urma pe El

Căci vei primi în cer cununa

De-ai îndura aici nițel

Sa lupți cu firea, cu păcatul

Pân-ai ieși din zona gri

Să poți s-ajuți chiar și pe altul

Când în necaz îl vei zări

 

 

139.                      Înaintând cu Dumnezeu

 

Pe drum cu Tine noi pornim

Pe acest drum al vieții

Cu Tine noi călătorim

Pân’  la sfârșitul vieții

Nori negrii de ne stau în față

Cu Tine nu ne temem

Tu-i risipești pân’dimineață

Astfel putem ca să vedem

Lucrarea Ta măreață

Căci fără Tine noi suntem

Lipsiți de orice viață

De aceea în Tine ne-ncredem

Având mare speranță

Că niciodată nu te pierdem

Orice ne-ar sta în față

Chiar dacă nu mereu vedem

Înaintăm prin ceață

Un loc în cer ca să prindem

Ne închinăm cu reverență

Întreaga noastră viață

 

 

140.                      chemare

 

solar glasul mă cheamă

ziditor și înalt

 

fiecare părticică din mine

e un deșert arzând

fără cuvânt

sunt ce-a mai rămas

flacără

piatră febrilă

cu voia Ta  fir de nisip

adiere de vânt 

arc de triumf

sap, sap adânc în cotloanele ființei...

alb de netemut

sentimente albe torente

și sap

raze de soare pe ape

sângele meu învolburat

se întoarce în mine mai curat

prin gratii de noapte

solar un glas mă ridică

suspinat.

 

 

141.                      a vorbi. a tăcea

 

într-o pasăre de tăcere

preschimb numele Tău

la izvoarele duminicii

nopți albe

le deschid ușa într-o

inconștientă așteptare

prin geamuri de sticlă răsare chipul

precum mănunchiul de raze

 

 în răsuflarea tăcerii e odihnă

 nici teama , teama nu mai e vie

 patimi aruncate ca niște haine prea grele

 

popasul lacrimei pe obraz

șterge visul urât al nopții înăbușitoare

 

câtă înverzire mă dogoară...

 

fără să știu mi-am dezlegat grădina din amintiri

și pacea inundă asfaltul

mă inundă de peste tot de nicăieri

 

răspunsul își așteaptă întrebarea

de această dată

cu voce tare.

 

 

142.                      rugă

 

ceața în falduri se lasă

peste pietre înecate de plâns

orbecăind

drumul s-a rătăcit în noi

se-nalță în îngenunchieri de lacrimi

rugă   la cer

petală cu petală

corola sufletului urcă la cer

șerpi de foc-cuvintele-ard  ispitele

și-n larg cântec

înmulțindu-se din tăceri, taina crește.

 

o, nevinovată  zidire

împărtășită din Dumnezeire

cu Lumina vei stinge

nimicnicia.

 

 

143.                      rugă

 

Pioasă , fruntea se-nclină la pământ

Când șoapta serii zarea o sărută

O rugă caldă îmbrățișează lutul

Înveselindu-l ca pe un copil.

 

În căutarea izbăvirii

Secătuit de lupte , trupul se mai zbate

Dar sufletul se-nalță din cădere

Pe-o scară nevăzută a durerii.

 

Deși-n genunchi, drept în simțire să rămâi

Cu zbucium de Sisif și lacrimi în privire

Încet-încet ai să devii

rug aprins de Dumnezeiasca iubire.

 

 

144.                      Copilul meu

 

Copilul meu din asta lume,

De ce te temi de valul greu,

Ce este astăzi el în lume,

Nu sunt Eu oare Dumnezeu?

 

Nu Eu te voi păzi de toate?,

De ce tu azi te-ngrijorezi,

De ziua cea care sosește,

De ce în Mine nu te-ncrezi.

 

Nu sunt Eu oare cel ce ție,

De grijă-ntruna-ți voi purta?,

Tu doar încrede-te în Mine,

Încrede-te-n puterea Mea.

 

Te-am scos biruitor din toate,

Și mângâierea ta am fost,

Ți-am dat copile-atâtea daruri,

Și vieții tale azi un rost.

 

Ți-am fost întruna mângâiere,

Și alinare in ziua grea,

Privește-n sus și înțelege,

Că sunt mereu de partea ta.

 

Nu-ți fie frica nici de vremea,

În fața ta ce va veni,

Doar crede că-i aproape ziua,

În care mă vei întâlni.

 

Amin

 

 

145.                      Prietenia adevărată

 

Prietenia adevărată,

Ce de Domnul e lăsată,

Este astăzi tot mai rară,

Căci iubim azi ca afară.

 

De o ai tu prețuiește,

Și în viața ta iubește,

Pe-a ta soră, pe-al tău frate,

Mereu să le fii aproape.

 

Să le fii o mângâiere,

Când suspină de durere,

Când le-o fi lor cel mai greu,

Să le fii sprijin mereu.

 

Să le fii un ajutor,

Când tu urci și ei cobor,

Și atunci cand sunt căzuți,

Frate de ei să nu uiți.

 

Fii acel ce îl ajută,

Gura să nu-ți fie mută,

Prin vorbire să zidești,

Ca răsplată să primești.

 

Fii o mân-ajutătoare,

Să-ți dea răsplătire mare,

Strânge doar comori cerești,

Pe pământ cât mai trăiești.

 

Amin

 

146.                      Am ajuns în vremea-n care

 

Am ajuns în vremea-n care,

Pe Isus puțini l-aleg,

Și pe-un drum ce-i spre pierzare,

Multe rele ei culeg.

 

Am ajuns în vremea-n care,

Tot mai rar sunt azi creștini,

Goi să fie de păcate,

De neprihănire plini.

 

Am ajuns în vremea-n care,

Biblia este uitată,

Pentru lucrurile lumii,

Este la o parte dată.

 

Am ajuns în vremea-n care,

Mulți că sunt ei pocăiți,

Azi ascund că să nu fie,

Umiliți sau prigoniți.

 

Am ajuns în vremea-n care,

Tinerii la părtășie,

Nu mai vin căci păcătoasa,

Lume le-a dat bucurie.

 

Am ajuns în vremea-n care,

Fusta este îmbrăcată,

Și baticu-n adunare,

Căci afară-i aruncată.

 

Am ajuns în vremea-n care

Când ești într-o suferință

Pentru mulți nu mai există

Pe pământ a ta ființă

 

Am ajuns în vremea-n care

Multe inimi sau răcit

Îl lăsăm mereu în urma

Pe acel cei prigonit

 

Am ajuns în vremea-n care

Astăzi sau modernizat

Pocăința și-adunarea

Nu pășim pe un drum curat

 

Facă Domnul o trezire

Să fim după placul Său

Să fugim toți de păcate

Să nu fim prinși de cel rău

 

Amin

 

147.                      Ce folos

 

Ce folos să ai în viață, un prieten ce-i bogat,

Când în ea întâmpini greul, tu de el vei fi uitat,

Cel mai bun Prieten este, Domnul... ce-i mereu cu tine,

El pe tine nu te lasă, nici la rău și nici la bine.

 

Ce folos că la amvoane predici haina lui Hristos,

Cand a ta este-mbrăcată azi ca lumea... e pe dos,

Arătând întotdeauna că tu ai înțelepciune,

Când acei ce-s triști așteaptă, ca să vadă ei minunea.

 

Ce folos să fii pe placul, oamenilor pe pământ,

Și apreciat de-aceia, ce nu-l știu pe Domnul sfânt,

Ce folos de tu păcatul, îl îmbrățișezi mereu,

Ești plăcut... dar niciodată, nu ești după placul Său.

 

Ești un cântăreț destoinic, care cânți aplaudat,

Firea căre-i pământească o atingi... nu pe-Mpărat,

Glasul tău mereu răsună, dar el cerul nu-l străbate,

Căci tu cânți doar pentru-aceia, ce îți spun că-ți sunt aproape.

 

Ce folos ca-n adunare, să te vadă toți un sfânt,

Dar ei nu cunosc că lumea, e mereu la tine-n gând,

Vrei ca toți să vadă în tine, o lumină ce-i cerească,

Să fii prețuit în viața, ce o ai tu pământească.

 

Ce folos are baticul ce îl porți... și fuste lungi,

Dacă ieși din adunare, și în grabă tu le-arunci,

Uiți că Domnul e și-afară, cand te prinde lumea rea,

Porți o haină destrămată, ce nu-i după voia Sa.

 

Ce folos de-o lumea-ntreagă, astăzi tu sa fii iubit,

Ridicat în înălțime, daca Domnul preamărit,

Niciodată nu-și găsește, El plăcerea Lui în tine,

La ce azi îți folosește, faima... spune tu creștine.

 

Amin

 

 

148.                      Ajută-mă tu Sfânt Părinte

 

Ajută-mă tu Sfânt Părinte

Pân-la sfârșit sa îți slujesc,

Când luptele vor fi mai grele,

Să-mi dai puteri când obosesc.

 

Ajută-mă tu Sfânt Părinte,

Ca eu să te mărturisesc,

Chiar de-oi fi acuzat pe cale,

Eu vreau mereu să te vestesc.

 

De Tine nu mă las vreodată,

Ajută-mă să pot călca,

Pe urma ce-ai lăsat-o Doamne,

Tu astăzi chiar în fața mea.

 

Ajută-mă tu Sfânt Părinte,

Să stau de veghe-n orice ceas,

Să n-ascult șoaptele din noapte,

Ci să urmez doar al Tău glas.

 

Ajută-mă când răul Doamne,

Se năpustește-asupra mea,

Să nu ma tem căci știu că viața,

Ea este doar în mana Ta.

 

Ajută-mă Tu sfânt Părinte,

Ca să-mi trăiesc eu viața mea,

Curată pe pământ Isuse,

Cum este după voia Ta.

 

Ajută-mă tu Sfânt Părinte

Să nu cârtesc când mi-este greu,

În orice suferință vine,

Să pot să-ți mulțumesc mereu.

 

Ajută-mă Tu sfânt Părinte,

Ca voia Ta s-o împlinesc,

La un sfârșit de cale Doamne,

Pe Tine aș vrea să te-ntâlnesc.

 

Amin

 

 

149.                      S-a răcit astăzi iubirea

 

S-a răcit astăzi iubirea, nu mai fierbe cum fierbea,

În a sfinților ce-odată, pocăință ce era.

 

Nu e astăzi ea nici rece, nici fierbinte nu-i iubirea,

Este ea doar căldicică, hrană-i este amăgirea.

 

S-au rărit și-acele fapte, ce-n ascuns erau făcute,

Cele ce-s neexistente, astăzi sunt de toți știute.

 

Căci mereu se trâmbițează, ce ar trebui făcut,

Însă nimenea nu face, cum făceau cei din trecut.

 

S-a scurtat astăzi și vremea, ce era în rugăciune,

Căci grăbiți suntem cu toții, să petrecem vremea-n lume.

 

Este greu în adunare, pe genunchi astăzi să stăm,

Căci mai mult ne place-afară, vremea-n lume...o răbdăm.

 

Nu mai sunt astăzi nici lacrimi, când cântarea e cântată,

Căci aleasă-ntotdeauna, este o tonalitate.

 

Dacă nu se-aude bine, nu mai cântă niciodată,

Cel ce-i frate el cu Iona, cu o fire supărată.

 

S-au rărit evangheliștiii, cei ce-odată parcurgeau,

Cale lungă pe picioare, pentru Domnul ei lucrau.

 

Astăzi nu mai merge nimeni, de nu au mașini cu nume,

De în ele nu-i răcoare, când e arșiță în lume.

 

Predicatori cu hârtia-n buzunar s-au înmulțit,

Ce întreabă cât timp astăzi, li se dă pentru vorbit.

 

Nu se-aude aleluia, nu se-aude vre-un amin,

Astăzi fără vre-o prezență, l-adunare toți venim.

 

Inima și gândul nostru, stau afară...în ascuns,

Până facem noi prezența-n fața celor ce-s mai sus.

 

Când ieșim...ieșim cu toții, doar de bucurie plini,

Astăzi noi din adunare, căci în lume...iar pășim.

 

Ooo...Tu Tată drag Parinte, câtă Tu răbdare ai,

De un timp...o lungă vreme, să ne pocăim ne dai.

 

Mare-ți este bunătatea, Doamne și iubirea Ta,

De venim azi pe picioare, pentru a ne închina.

 

Mare este și-a Ta milă, Doamne Dumnezeul meu,

Că ne mai numim și astăzi fii născuți din Dumnezeu.

 

Fă te rog azi o trezire, căci pe cale-am ațipit,

Pune-ne din nou Tu pasul care este rătăcit.

 

Și venim cu-o mulțumire, Doamne una foarte mare,

Pentru bunătate, milă...și pentru a ta răbdare.

 

 

150.                      Bat la ușa ta copile

 

Bat la ușa ta copile, de o vreme-ndelungată,

Zi și noapte-ți spun întruna, Eu îți sunt cerescul Tată,

Bat și vreau ca tu îndată, să-mi deschizi azi ușa Mie,

Căci nu vreau sa guști copile, tu din iad...ci veșnicie.

 

Bat o zi...mai bat o noapte, și o iau de la-nceput,

Decând bat...mai multă vreme, drag copile a trecut,

Dar aștept căci poate vine, ziua când tu vei deschide,

Căruia Stăpân în viață, să-i slujești tu vei decide.

 

Dar Eu vreau să-ți spun azi ție, că deja tu ești robit,

De-un stăpân care pe tine, drag copile te-a orbit,

Tu ești dus în întuneric, dar nu știi...și nici nu vrei,

Să deschizi...să vezi lumina-n care sunt azi cei ai Mei.

 

Tu ești robul ce în lanțuri, celui rău azi îi slujești,

Îngropat tu ești în patimi, în plăcerile lumești,

Scufundat până în creștet, în mocirlă și noroi,

Dar nu vezi copile dragă, căci cuprins ești de nevoi.

 

De nevoi care pe tine, te-au legat în lăcomie,

În invidie...în ură, dar și multă vrăjmășie,

Ești legat în legătura, morții fără de sfârșit,

Dar de vei deschide ușa, vei vedea un infinit.

 

Infinit...asta înseamnă, lucruri ce au început,

Dar vre-o dată n-au copile vre-un sfârșit sau un trecut,

Sunt acele ce-s prezente, ce sunt vii...adevărate,

Care astăzi bat la ușă,  ele-ți sunt atât de-aproape.

 

Bate astăzi și iubirea, să-i deschizi ea mult ar vrea,

Ca să locuiască-ntruna, numai în inima ta,

Ca să vezi adevărata, tu valoare ce o ai,

Chiar în fața Celui care, e Stăpân în cer...în Rai.

 

Tu grăbește-te...deschide, azi pe El să îl primești,

Și doar Lui în astă viață, pământească să-i slujești,

Numai El ție să-ți fie, un  Stăpân pe-acest pământ,

Tu deschide-i și primește-l, azi în inimă și-n gând.

 

Nu lăsa să te-amăgească, cel ce-ți spune...nu deschide,

Ușa inimii copile, o-mpietrește...o închide,

Vreau să intru azi la tine, să salvez inima ta,

Las-o ca de azi să fie-n întregime doar a Mea.

 

 

 

151.                      Pe un deal cândva odată

 

Pe un deal...cândva odată,

Cu o cruce grea în spate,

Judecat fără de milă,

Dar și fără de dreptate,

Pe un drum plin doar de pietre,

Ce-nspre El s-au aruncat,

A urcat Acel ce nouă,

Mântuire azi ne-a dat.

 

El era desculț...și haina,

Zdrențuită ea era,

De la bici...fără-ncetare,

Ce pe El îl tot lovea,

Ochii Lui priveau spre culmea,

Unde mult l-au chinuit,

Pironit pe cruce-n cuie,

Când a fost El răstignit.

 

Fața Lui era ea plină,

De-acel sânge ce a curs,

Căci pe cap i-au pus coroana,

Cea de spini ce i-au străpuns,

Fruntea Lui care coroana,

A purtat-o pe-acel drum,

Dar nu s-a oprit vre-o dată,

Domnul nostru sfânt și bun.

 

Fața Lui era ea tristă,

Dar în ochi i se vedea,

Acea dragoste ce-ntruna,

Pentru noi El o purta,

Erau plini de bunătate,

Erau plini ei și de milă,

Chiar de-avea privirea tristă,

Era blândă...și umilă.

 

Ajungând El sus pe culme,

Mâinile și le-a întins,

A răbdat până la capăt,

A luptat pân-a învins,

Să ne-aducă tuturora-,

Acea iertare de păcat,

Pentru noi acele chinuri,

El pe cruce le-a răbdat.

 

Pentru noi de bunăvoie,

S-a lăsat El răstignit,

Și de nimeni niciodată,

Nu a fost pe ea silit,

Pe-acea cruce ca să urce,

Dar vre-o dată n-a gândit,

Să se-ntoarcă, căci Stăpânul,

Mult prea mult El ne-a iubit.

 

Cum și azi...pe nimeni Domnul,

Nu silește El vre-odat,

Cineva ca să-l urmeze,

Pe-acest drum îndurerat,

El pe toți îi cheam-acasă,

Dar alegerea-i la noi,

Vrem sau nu această cale,

Care-i plină de nevoi.

 

Plină e de suferință,

Cum a fost și-a Lui cândva,

Plină este de durere,

De suspin...de luptă grea,

Dar cu cei care-l urmează,

Oricât lor le-ar fi de greu,

Nu vor fi vre-o dată singuri,

Cu ei este Dumnezeu.

 

Ia-ți creștine astăzi crucea,

Urcă dealul ca Isus,

Fără murmur sau cârtire,

Du-o cum și El a dus,

Vei ajunge unde Domnul,

Astăzi El împărățește,

Căci acolo pentru tine,

El un loc îți pregătește.

 

Rabdă cum atunci pe cruce,

Pentru tine a răbdat,

Ca să fii de focul veșnic,

Tu creștine azi savat,

Chiar de-ți este greu pe cale,

Nu uita că Dumnezeu,

E cu tine...căci iubește,

Mult prea mult sufletul tău.

 

 

152.                      Pocăința

 

Trăim astăzi pocăința, vremurilor ce-au venit,

Timpul care îl parcurgem, el a fost cândva vestit,

Ura ce-i la suprafață, și invidia...mândria,

Care singură n-o lasă, pe-a ei soră...lăcomia.

 

Frate cu frate se luptă, în averi fără valoare,

Ce se vor topi odată, căci nu sunt nemuritoare,

Fug ca să cuprindă lumea, cei ce amăgiți ei sunt,

Că ei sunt acei ce-s singuri, Doamne sfinte pe pământ.

 

În biserici e tăcere, a pătruns o oboseală,

A pătruns și nepăsarea, ce aduce ea o boală,

Boala are și un nume, se numește lepădare,

Lepădare de credință, lepădare de chemare.

 

Lepădare de slujire, nu e cea ce-i de păcat,

Căci păcatul este astăzi, un normal ce a intrat,

A intrat în adunare, este....merge și așa,

Merge și cu fusta scurtă, pantalon fără curea.

 

Fără de curea el este, dar nu cade jos nicicum,

Căci a lui strâmtețe-l ține pe al mântuirii drum,

Asta cel ce-l poartă crede, dar el bietul obosit,

Cel cu moda după sine, merge-n iadul chinuit.

 

Este pocăința care, este ea înspre sfârșit,

Căci o soră-n adunare, ce-i cu părul dezvelit,

Ea afară este goală, dar spune că-i pocăită,

Ea nu vede...nu doar părul, ea de toate-i dezvelită.

 

Când apare-n fața noastră, astăzi o nerușinare,

Este-o stare otravită, este ea o nepăsare,

Este-o stare ce ne-mparte...și cu El...și cu cel rău,

Dar e doar părerea noastră, nu-i voia lui Dumnezeu.

 

Căci Isus vrea inimi calde, nu le vrea pe jumătate,

Cum o binecuvântare, o dorim întreagă frate,

Cum noi vrem a Sa-ngrijire, ea să fie peste noi,

Și El vrea de dăruire să fim când e lupta-n toi.

 

Dar ce vede...ce aude, nu e azi deloc plăcut,

Cum se zbat azi lucrătorii, într-un greu necunoscut,

După locul cel din frunte, unde vor urmașii lor,

Să le ia astăzi ei locul, să lucreze în ogor.

 

Oo...Tu Doamne Tată sfinte, Lucrătorule divin,

Cel care cunoști și graiul, ce-i strigat într-un suspin,

Cu iubirea care-ntrun-ai arărat-o pentru noi,

Tu mai dă-ne azi o șansă, să ne-ntoarcem înapoi.

 

Să ne-ntoarcem iar pe calea, cei doar una înspre cer,

Pe care pășim noi astăzi, e a celor care pier,

Nu te mânia și dă-ne, te rugăm...iertarea Ta,

Luminează-ne cărarea, ce-i spre Tine...chiar de-i grea.

 

 

153.                      Ai dat totul

 

Ai dat totul pentru lumea, ce pe cruce te-a urcat,

Fiu de Dumnezeu în vremea, când păgânii te-au scuipat,

Ai dat totul când în cuie, fără milă te-au bătut,

Fiu de Dumnezeu...vre-o vină în ceva să fi avut.

 

Ai dat totul pentru omul, ce-a fost cel mai păcătos,

Pentru el în urmă slava, ai lăsat sfinte Hristos,

Ți-ai dat viața pentru viață, Doamne totul tu ai dat,

Ca pământul el să fie, un pământ răscumpărat.

 

Ai dat dragoste cerească, celor ce-au fost împietriți,

Și lumină celor care, de cel rău au fost orbiți,

Ai dat totul pentru lumea, ce și astăzi ea mereu,

Numele îți prigonește, Fiule de Dumnezeu.

 

Ți-ai dat trupul spre durere, când era el biciuit,

Inima ți-ai oferit-o, Dumnezeule iubit,

Să cunoască suferința, gustul cel de-amărăciune,

Tu ai vrut ca să se vadă, jertfa Ta-n întreaga lume.

 

Ai dat totul...nimic Doamne, să mai dai nu ai avut,

O întreagă omenire cum te-ai stins...ea a văzut,

Jertfa Ta...a fost prea mare, ne-ai iubit neâncetat,

Când pe Golgota în chinuri, pentru noi viața ți-ai dat.

 

Ne-ai dat viață, ne-ai dat Doamne Tu un cer și un pământ,

Vise multe împlinite, loc de-odihnă pentru gând,

L-al Tău piept unde întruna, adăpostul îl găsim,

Doamne Tată sfânt din ceruri, mult pe tine te iubim.

 

Nu avem ce îți mai cere, nu mai ai ce să ne dai,

Căci ne-ai dat și-un mare nume, și un loc în cer...în Rai,

Toate sunt doar de la Tine, toate doar Tu ni le-ai dat,

Fii mereu din veșnicie-n veșnicii azi lăudat.

 

 

154.                      Lasă-mi-Te împărtășit

 

Impact al ursuzei mele orbecăiri

Cu gheața Celui de dincolo

Prin care se desfac straturi tainele

Și rămân singur despuiat de crengi

 

Sunt pentru a te râde de mine

Marele neînsemnat care te-a lovit

Peste geana ce ți-a punctat existența

În timpul căutării Tale prin sertarul

Nevăzutelor mele

 

Hai! Îmi zici ridică iar potirul

Să ți se oglindească lacrima în sângele

Ce aștepta mereu strânsul buzelor

La împărtășirea de nestrămutatul balans

 

Al unui impact ce aștepta sa Te înmoi

De milostivire

 

 

155.                      Cât poate Domnul să-mi cânte din țambal

 

Cât poate Domnul să-mi cânte din țambal?

Jocul absurd de banal, jocul morbid de carnal

Cât sare sufletul

Atât fuge trupul

Cât zbiară fericirea

Atât dorește firea

 

Cât poate Domnul să-mi cânte din țambal?

Jocul alert din adânc, jocul stârpit de cuvânt

Cât izbăvește ochiul

Atât încântă destinul

Cât lăcrimează mintea

Atât străluce inima

 

Cât poate Domnul să-mi cânte din țambal?

Jocul nebun de fraged, jocul pustiu de ager

Cât viforează dorul

Atât se distruge zborul

Cât țopăie clipita

Atât se oprește lumina

 

 

156.                      Infinit

 

E înălțătoare distanța Ta în mine

Saltul pe care nu e necesar să-l faci

Dar e util pentru a mă găsi

(Tot e bine pentru conștiința mea

Că nu trebuie să dau raportul inimii)

 

Rămâne să analizez chipul neștiut

E suficient să desfac haina franjuri

Pentru a-Ți vedea asemănarea chinuită

Remodelează-mă din stâlp de sare

În ceea ce nu Te aștepți, Doamne

 

Cioc cioc e ora opt ai zice Tu

Sunt prezent la infinitul ușii închise

Dincolo de geam sunt ochii creatori

Reducerea distanței Te cheamă în freamăt

Să-Ți joci degetele prin nisipul minții mele

 

 

157.                      Anaforá

 

Să mă iei din neexistență

Cu trei degete ale crucii

Să mă pui pe Discul plat al pătimirii

Unde să scrijelesc

Cârduri de sânge

Rumori de tristeți

Și umbre pe pereți

 

De acolo să fac un salt etern în Potir

Cu esență de mir

Să mă-mbăt veșnic de a Ta frumusețe

Cum am suferit

Și am murit

De o splendidă tristețe

 

Și când Te prefaci

Să mă îmbraci

Cu sfinte gaci

Cu un basc posac

Să te susțin

La înălțimi

Să mă atingi

Cu dulci lumini

În veșnicii

 

158.                      Ochi

 

Disoluția umană nu are frâu

Ea dănțuie ca o sălbatică molatică

Despletită printre rândurile de lilieci

Care se prind de păr și care chiuie

 

E momentul sa ne scoatem dinții

Și urechile hidoaselor de fermecate

Negre ca moartea iar timpul crapă

Sărind cât colo cum cade pământul pe sac

 

Dincolo de masca ce o străjuie

Pentru a putea cădea înăuntrul ei

Rămân ochii ce caută prin ființă

Ce scormonesc adâncul milostivirii mele

 

 

159.                      să intre Dumnezeu..

 

nu voi să las tăcerea,

ades prea grăitoare,

să-și risipească mierea,

în ape stătătoare..

 

n-am renunțat la luptă,

n-am suflet de vânzare,

o aripă de-i ruptă,

cealaltă încă zboare..

 

de-am obosit oleacă,

odihna-i leac și taină,

furtunile când pleacă,

îmi lasă.. altă haină..

 

mă-ndepărtez de patimi,

și de mă împresoară,

le voi lovi cu lacrimi,

credința NU doboară!

 

mi-am înmuiat condeiul,

în ochi de curcubeu,

și-am pregătit bordeiul,

să între Dumnezeu..

 

 

160.                      Fă să prindă rădăcină..

 

Doamne, pietrelor când dai,

pilda celor făr de grai,

vântului să-i lași putere..

le ridice dintre ele,

pe cele ce sunt surcele..

 

numai frunzelor să spui,

nu jelească pe hai-hui,

ție cald pământului,

fie pază gândului,

precum tâlcul râului..

 

Doamne, doină de aș fi,

pietrelor nu voi cobi,

nici vântul nu l-aș robi,

numa la ceasuri târzii,

frunzele cărămizii..

 

Doamne, pietrelor când dai,

pilda celor făr de grai,

dăruie a Ta Lumină,

seminței ce Te suspină..

fă să prindă rădăcină!

 

 

161.                      Câte-s, Doamne..

 

câte-n lume, câte-n stele..

câte-s dorurile mele,

câte lacrimi, câte patimi,

câte-s uitate din datini,

câte-s noapte, câte-s zori,

câte cele ce le dori,

câte-n fașă, câte-apun,

câte cele ce nu spun,

câte lupte câștigate,

câte-s cele amânate,

câte pierderi, suferințe,

câte-s din ele căințe,

câte regrete, iertări,

câte-s multele-ntristări,

câte-s, Doamne, așteptări,

câte din ele-ndreptări..

 

câte-n lume, câte-n stele..

iară noi, la fel cum ele,

timpul n-are-ntârziere,

numai Domnul, mângâiere!

câte ploi cu soare sunt,

cât e omul pe pământ..?

cât din om e poesie,

duce-va la veșnicie!

 

 

 

 

 

162.                      E vară..

 

e vară-n fiecare zi, la sat..

că-i omul simplu și cu sine împăcat,

discerne grâul de neghină,  Binele de rău,

el se încrede-n Unul Dumnezeu!

 

și-aici e vară, uneori..

e complicat să-nveți, să știi  să mori

și să renaști mereu și încă și ecou..

dar nu schimonosit în „omul nou”!

 

e vară deseori, la noi în casă,

de câte ori avem pâinea pe masă,

și nicio suferință nu ne e povară,

cât ochii Lui veghează, să nu doară!

 

ce vară-ar fi.. oh.. și ce  vară..

ne-am regăsi în tainicul odinioară,

când lepăda-vom cele de netrebuință,

deajunsă fie-ne Sfânta Credință!

 

e vară, Doamne-n iarna care vine,

de ne-a fi frig, noi te avem pe Tine,

și-ai să ne porți prin fiece ninsoare,

spre primăveri senine, ca să dăm în floare…

 

 

163.                      Pilda macilor

 

nu-s umbre tainele-ncercării,

deși cum cețuri ni se par, ades..

ne luminează calea, Domnul mângâierii:

să nu culegem doar ce-am semănat ci.. și ales..

 

pe caldarâmul strofelor înalte,

nu stau pe gânduri păpădii, nici nori,

până și macii lasă bucuria să tresalte,

spre alte zări și răsărituri, sori..

 

duhovnicească pildă spune vântul,

uechilor prea blege deseori,

stai în genunchi doar când asculți Cuvântul

și-n rugăciune, dar s-o nalți a sărbători..

 

 

164.                      Singurătate nu există

 

nu mai alung părerile de rău,

am renunțat să mă mai cert cu mine,

m-am împăcat cu ce-mi părea călău,

și nu mai șchiopătează îngerii pe șine..

 

nu mai înfrunt nimic din ce.. mi-e dat,

primesc cu bucurie și necazul,

prea multe-s cele ce le-am condamnat,

că nu le-am înțeles.. deși aveam răgazul..

 

nu mai pitesc tăcerile în piatră,

am dezrobit și lacrimi și cutume,

îmi plec genunchii-n rugăciunea vatră,

să nu ne pierdem.. în atâta lume..

 

nu mai doresc nimic, nu-mi e rușine,

că am ales să beau doar Apa Vie,

nădejdea-n Dumnezeu ne mai susține,

și nu va fi să-nvie Binele-n pustie...

 

 

165.                      Vom Învia-mpreună

 

tu nu-ți dai seama, încă, omule, ți-e greu..

cu tine-i numai Unul, bunul Dumnezeu,

le lasă deoparte și pleava și nimicuri,

că-i lumea astă, bâlci, ispită-i, șiretlicuri..

 

te-așteaptă Unul Tată să te-ntorci, acasă,

nu mai lăsa fățarnici potecile să-ți țeasă,

doar în Hristos rezistă, puternic Neamul tău,

departe-te degrabă de farisei și rău..

 

rămâi în rugăciune, fii treaz în priveghere

să nu te temi, dușmanii, nu au nicio putere

Iisus Cristos e pilda și Oastea-i tot mai mare

vom Învia-mpreună, iubirea Lui nu doare...

 

 

 

 

 

 

 

166.                      Maică Preasfântă

 

Maică Preacurată

l-ai zămislit pe fiul tău prin puterea Duhului Sfânt

spre a fi de-a pururi lac