Proza din concurs cu nr. 2 - Sub aripa îngerului

 
Crăciunul se apropia cu pași repezi, iar Ana și surioarele ei îl așteptau cu nerăbdare. Va fi o sărbătoare mai specială deoarece își vor petrece singure vacanța la bunicii de pe Valea Mărului, părinții lor lucrând de Sărbători.
În Ajun, fetițele însoțite de mama lor se îndreptară spre autogara din orășelul vecin, cu bagaje, prăjituri și multă îngrijorare: „Vom încăpea în autobuzul acela mic? Nu ni se vor strica prăjiturile? Am luat tot ce trebuie?...”
La ora plecării, autobuzul era ticsit de oameni. Ușa din spate era blocată, iar oamenii de lângă ușa din față strigau cu disperare:
-        Mergeți mai în spate! Împingeți-vă să încăpem și noi!

Ana, Daria și Lisa stăteau înghesuite pe două scaune înguste ținând strâns bagajele și faimoasele prăjiturele ce trebuiau să impresioneze colindătorii bunicilor din satul în care se servea doar cozonaci, colaci și mere.  Cu chiu, cu vai și-au făcut loc toți călătorii și autobuzul a pornit încet, trosnind din toate încheieturile. Mama le salută cu inima strânsă și o lacrimă se prelingea pe obrazul cald…
După vreo două ore de mers, autobuzul a intrat pe Valea Mărului, iar la a doua oprire fetele au coborât. Casa bunicilor era chiar în stație și într-un minut, copilele sărutau obrajii moi și blânzi ai bunicii, spunând în același timp un „Sărut mâna!” tremurat moșului care, știau ele bine, nu le dădea voie să facă mare lucru.
După ce au despachetat, fetițele au întrebat-o nerăbdătoare pe bunica:
-        Noi la cât putem pleca la colindat?
-        O, voi sunteți mici de colindat! Aici, copiii ca voi merg doar în ziua de Crăciun a ptiez, spuse încruntat bunicul.
-        A ce?
-        A ptiez. Intră în casă, zic „Bună dimineața lu` Crăciun” și primesc colăcei și mere, le explică bunica.
-        O, nu! Cum să nu mergem la colindat? Noi știm o grămadă de colinde. Tot Postul le-am cântat cu mama. Atâtea le-am colindat că într-o noapte Ana a cântat prin somn: „Afară ninge liniștit”, iar mama s-a trezit speriată crezând că-s colindătorii, spuse Daria care nu știa ce să facă: să râdă amintindu-și de sperietura mamei sau să plângă de necaz că acolo nu era loc de colindă pentru cei mici.
-        Lasă-le să meargă, se auzi din tindă vocea bunicii care aranja coșurile pentru colindători.
-        Dar îs mulți câini și nu e lumină pe stâlpi, încerca bunicul să le facă să renunțe, și, Doamne ferește, dacă apare vreun lup?...
-        Moșule, lasă copilele în pace. Le va păzi Cel de Sus.
-        Bine, bine.. dar să nu treceți de stejarul lui Moisă… Doamne și ferește! Și bunicul își făcu cruce ca și cum ar fi văzut ceva ce-i dădea fiori.
Fără să-l mai audă, fetițele și-au pus paltonașele și cizmele, și-au aranjat năframele și, luându-și trăistuțele, au zbughit-o afară.
-        De unde începem? le întrebă Lisa pe surioarele ei mai mari.
-        Eu zic să mergem de la mătușa din Zmeuri și colindăm până la badea Vasile a lui Lador că am auzit că acolo dau dulciuri și bani și te și filmează, trasă Daria cu hotărâre drumul colindului din acea seară.
-        Bine, să mergem, încuviință Ana.
Călcând voinicește prin zăpada moale ce cădea ca o perdea de fluturi acoperind ulițele și casele satului, dar și creștetele lor curajoase, fetițele au ajuns la mătușa Irina.
-        Primiți cu colinda?
-        Primim, primim…
-        „Știți voi frați ce s-a-ntâmplat/ Când Cezar era-mpărat? / Cum dăduse el poruncă/ Tot poporul să se ducă, O, minune!...”
Glasurile lor dulci se înălțau spre cer, iar fulgii de nea ascultându-le s-au prins de mâini legănându-se, adunându-se, îmbrățișându-se ca un stol de îngeri ce însoțeau omenescul cânt.
-        Mulțumim. Poftiți înăuntru…
În casă, au mai spus o colindă, apoi au plecat la următoarea casă, apoi la alta, și alta…
-        Eu nu mai pot, scâncea Lisa. Hai să mergem acasă!
-        Dar am zis că mergem până la Vasile a lui Lador..
-        Și unde stă acela?
-        Uite, se vede puțin mai departe o casă luminată cu multe beculețe, îi arăta Daria casa Ladorenilor.
-        Aceea ca o căsuță de turtă dulce, o completă Ana.
-        Acolo?!Până acolo? E departe și nu mai e nicio casă până la ea. Doar drum pustiu.
-        Nu-i așa departe Și ți-am zis că acolo ne filmează și ne dau dulciuri…
Aceste „minunății” au convins-o pe Lisa care de-abia își mai târa picioarele. Au pornit spre Ladoreni.
 Dar, casa părea că se îndepărta cu fiecare pas pe care îl făceau, iar când au ajuns lângă stejarul lui Moisă, simțeau că se pierd într-o negură fără sfârșit. Vântul șuiera spulberând zăpada și  scoțând vaiete prelungi, iar fulgii se lăsau cu aripi de plumb pe trupurile istovite. Ochișorii lor înzăpeziți vedeau ca prin vis cum de după stejar apare o haită de câini negri, cu ochii strălucitori, cu fălcile gata să muște din frăgezimea cărnii…
„Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine…”
Și când gura fiarei era lângă piciorușul cel mai gingaș, deodată o lumină puternică le învălui, iar câinii cei negri se retraseră mârâind, privind spre copilele ce stăteau îngenuncheate și îmbrățișate într-un nimb al iubirii și al vieții.  Iar ele… ele… parcă nu mai erau doar ele trei… simțeau căldura unei blăni mițoase și parfumul unei aripi ocrotitoare.
Schelălăind, dulăii se îndepărtară unul după altul, iar când ultimul se pierdu după stejarul morții, lumina se risipi, dar fetițele mai simțeau pe frunte căldura ei ca un sărut al binecuvântării.
-        Burcuș! E Burcuș! Strigă Daria, ștergându-și cu mâneca ochii și nasul.
-        Ce bine c-ai venit, Burcuș! chiuia Ana îmbrățișând câinele bunicilor, un uriaș alb, dar blând ca un nou-născut.
Și, în acel miez de noapte, nu știau ce să mai facă: să mai caute „căsuța de turtă dulce” sau culcușul ocrotitor al bunicilor…
Burcuș le luă înainte … iar ele îl urmau ascultătoare. Au ajuns, dar nici urmă de turtă dulce, doar multe luminițe și mulți oameni care le priveau cu încântare, nevenindu-le să creadă că acești puiuți de om le cântă în miez de noapte: „Înger alb, din cerul Sfânt/ Se coboară pe pământ…”
Darurile au umplut trăistuțele, chipurile și glasurile lor cristaline au fost închise cu mult drag și în caseta neagră a camerei de filmat, nu numai în inima gazdelor, iar badea Vasile le-a urcat în sania trasă de Fulger și le-a dus acasă, unde lângă soba de lapte a bunicilor au adormit cu gândul la Cel de curând Născut despre care bunica le cânta încetișor: „Și-n vis văzurăm flori de măr/ și-n fașe mic pe Domnul”.
 


Urmează perioadă de jurizare: 03.12.2018 15.12.2018
Premiul publicului
va fi acordat în urma votului on-line pe
Câștigătorii
vor fi anunțați pe data 16.12.2018

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mamele sunt adevăraţii învăţători şi apostoli ai unui popor.

CELE TREI FAMILII

Tinerilor, fiţi credincioşi faţă de Dumnezeu, faţă de părinţii voştri, faţă de patria voastră, faţă de familia voastră.