Proza din concurs cu nr. 2 - Sub aripa îngerului
Crăciunul se apropia cu
pași repezi, iar Ana și surioarele ei îl așteptau cu nerăbdare. Va fi o
sărbătoare mai specială deoarece își vor petrece singure vacanța la bunicii de
pe Valea Mărului, părinții lor lucrând de Sărbători.
În Ajun, fetițele
însoțite de mama lor se îndreptară spre autogara din orășelul vecin, cu bagaje,
prăjituri și multă îngrijorare: „Vom încăpea în autobuzul acela mic? Nu ni se
vor strica prăjiturile? Am luat tot ce trebuie?...”
La ora plecării,
autobuzul era ticsit de oameni. Ușa din spate era blocată, iar oamenii de lângă
ușa din față strigau cu disperare:
- Mergeți mai în spate! Împingeți-vă să
încăpem și noi!
Ana, Daria și Lisa
stăteau înghesuite pe două scaune înguste ținând strâns bagajele și faimoasele
prăjiturele ce trebuiau să impresioneze colindătorii bunicilor din satul în
care se servea doar cozonaci, colaci și mere.
Cu chiu, cu vai și-au făcut loc toți călătorii și autobuzul a pornit
încet, trosnind din toate încheieturile. Mama le salută cu inima strânsă și o
lacrimă se prelingea pe obrazul cald…
După vreo două ore de
mers, autobuzul a intrat pe Valea Mărului, iar la a doua oprire fetele au
coborât. Casa bunicilor era chiar în stație și într-un minut, copilele sărutau
obrajii moi și blânzi ai bunicii, spunând în același timp un „Sărut mâna!”
tremurat moșului care, știau ele bine, nu le dădea voie să facă mare lucru.
După ce au despachetat,
fetițele au întrebat-o nerăbdătoare pe bunica:
- Noi la cât putem pleca la colindat?
- O, voi sunteți mici de colindat! Aici,
copiii ca voi merg doar în ziua de Crăciun a ptiez, spuse încruntat bunicul.
- A ce?
- A ptiez. Intră în casă, zic „Bună
dimineața lu` Crăciun” și primesc colăcei și mere, le explică bunica.
- O, nu! Cum să nu mergem la colindat? Noi
știm o grămadă de colinde. Tot Postul le-am cântat cu mama. Atâtea le-am
colindat că într-o noapte Ana a cântat prin somn: „Afară ninge liniștit”, iar
mama s-a trezit speriată crezând că-s colindătorii, spuse Daria care nu știa ce
să facă: să râdă amintindu-și de sperietura mamei sau să plângă de necaz că
acolo nu era loc de colindă pentru cei mici.
- Lasă-le să meargă, se auzi din tindă
vocea bunicii care aranja coșurile pentru colindători.
- Dar îs mulți câini și nu e lumină pe
stâlpi, încerca bunicul să le facă să renunțe, și, Doamne ferește, dacă apare
vreun lup?...
- Moșule, lasă copilele în pace. Le va
păzi Cel de Sus.
- Bine, bine.. dar să nu treceți de
stejarul lui Moisă… Doamne și ferește! Și bunicul își făcu cruce ca și cum ar
fi văzut ceva ce-i dădea fiori.
Fără să-l mai audă,
fetițele și-au pus paltonașele și cizmele, și-au aranjat năframele și,
luându-și trăistuțele, au zbughit-o afară.
- De unde începem? le întrebă Lisa pe
surioarele ei mai mari.
- Eu zic să mergem de la mătușa din Zmeuri
și colindăm până la badea Vasile a lui Lador că am auzit că acolo dau dulciuri
și bani și te și filmează, trasă Daria cu hotărâre drumul colindului din acea
seară.
- Bine, să mergem, încuviință Ana.
Călcând voinicește prin
zăpada moale ce cădea ca o perdea de fluturi acoperind ulițele și casele
satului, dar și creștetele lor curajoase, fetițele au ajuns la mătușa Irina.
- Primiți cu colinda?
- Primim, primim…
- „Știți voi frați ce s-a-ntâmplat/ Când
Cezar era-mpărat? / Cum dăduse el poruncă/ Tot poporul să se ducă, O,
minune!...”
Glasurile lor dulci se
înălțau spre cer, iar fulgii de nea ascultându-le s-au prins de mâini
legănându-se, adunându-se, îmbrățișându-se ca un stol de îngeri ce însoțeau
omenescul cânt.
- Mulțumim. Poftiți înăuntru…
În casă, au mai spus o
colindă, apoi au plecat la următoarea casă, apoi la alta, și alta…
- Eu nu mai pot, scâncea Lisa. Hai să
mergem acasă!
- Dar am zis că mergem până la Vasile a
lui Lador..
- Și unde stă acela?
- Uite, se vede puțin mai departe o casă
luminată cu multe beculețe, îi arăta Daria casa Ladorenilor.
- Aceea ca o căsuță de turtă dulce, o
completă Ana.
- Acolo?!Până acolo? E departe și nu mai e
nicio casă până la ea. Doar drum pustiu.
- Nu-i așa departe Și ți-am zis că acolo
ne filmează și ne dau dulciuri…
Aceste „minunății” au
convins-o pe Lisa care de-abia își mai târa picioarele. Au pornit spre
Ladoreni.
Dar, casa părea că se îndepărta cu fiecare pas
pe care îl făceau, iar când au ajuns lângă stejarul lui Moisă, simțeau că se
pierd într-o negură fără sfârșit. Vântul șuiera spulberând zăpada și scoțând vaiete prelungi, iar fulgii se lăsau
cu aripi de plumb pe trupurile istovite. Ochișorii lor înzăpeziți vedeau ca
prin vis cum de după stejar apare o haită de câini negri, cu ochii strălucitori,
cu fălcile gata să muște din frăgezimea cărnii…
„Înger, îngerașul meu,
ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine…”
Și când gura fiarei era
lângă piciorușul cel mai gingaș, deodată o lumină puternică le învălui, iar
câinii cei negri se retraseră mârâind, privind spre copilele ce stăteau îngenuncheate
și îmbrățișate într-un nimb al iubirii și al vieții. Iar ele… ele… parcă nu mai erau doar ele
trei… simțeau căldura unei blăni mițoase și parfumul unei aripi ocrotitoare.
Schelălăind, dulăii se
îndepărtară unul după altul, iar când ultimul se pierdu după stejarul morții,
lumina se risipi, dar fetițele mai simțeau pe frunte căldura ei ca un sărut al
binecuvântării.
- Burcuș! E Burcuș! Strigă Daria,
ștergându-și cu mâneca ochii și nasul.
- Ce bine c-ai venit, Burcuș! chiuia Ana
îmbrățișând câinele bunicilor, un uriaș alb, dar blând ca un nou-născut.
Și, în acel miez de
noapte, nu știau ce să mai facă: să mai caute „căsuța de turtă dulce” sau
culcușul ocrotitor al bunicilor…
Burcuș le luă înainte …
iar ele îl urmau ascultătoare. Au ajuns, dar nici urmă de turtă dulce, doar
multe luminițe și mulți oameni care le priveau cu încântare, nevenindu-le să
creadă că acești puiuți de om le cântă în miez de noapte: „Înger alb, din cerul
Sfânt/ Se coboară pe pământ…”
Darurile au umplut
trăistuțele, chipurile și glasurile lor cristaline au fost închise cu mult drag
și în caseta neagră a camerei de filmat, nu numai în inima gazdelor, iar badea
Vasile le-a urcat în sania trasă de Fulger și le-a dus acasă, unde lângă soba
de lapte a bunicilor au adormit cu gândul la Cel de curând Născut despre care
bunica le cânta încetișor: „Și-n vis văzurăm flori de măr/ și-n fașe mic pe
Domnul”.
Urmează
perioadă
de
jurizare:
03.12.2018
–
15.12.2018
„Premiul
publicului”
va fi
acordat
în
urma
votului
on-line pe
Câștigătorii
vor
fi anunțați pe data 16.12.2018
Comentarii
Trimiteți un comentariu