Premiul III - Proză: Întâlnirea care mi-a schimbat viața / Când am învățat să iert

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ” 

– EDIȚIA A VII-A

Stoica Anamaria-Andreea

 

Când am intrat pentru prima dată în curtea mănăstirii, sufletul meu era un câmp ars după furtună. Purteam în mine o tăcere grea, amestecată cu o neliniște care mă încolțea de luni întregi. Am intrat sfios, ținând strâns în palmă o lumânare pe jumătate topită, ca o inimă frântă.

Am vrut să aprind lumânarea și să plec imediat, să nu mă observe nimeni. Credeam că tăcerea mănăstirii mă va acoperi, că îmi voi lăsa gândurile acolo, lipite de peretele rece al bisericii. Însă, în pridvor, un bătrân duhovnic m-a întâmpinat cu ochii lui adânci, luminoși, ca o apă liniștită în care ți se vede sufletul.

— De ce ți-e frică? m-a întrebat el, cu glas încet, aproape o șoaptă.

Am simțit atunci cum toată armura mea se destramă. Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi-au rămas prinse în nodul din gât. M-a privit mult, cu o răbdare pe care nu o mai întâlnisem.

— Lacrima e prima rugăciune pe care ți-o ascultă Dumnezeu, mi-a spus, atingându-mi mâna ușor.

Atunci am izbucnit în plâns. Un plâns care m-a curățat, care a scos din mine tot ce ascunsesem cu grijă: frici, vinovății, eșecuri, neputințe. Am simțit cum fiecare lacrimă se preface într-un cuvânt tainic, o șoaptă către cer.

În acea zi, am înțeles că Dumnezeu nu caută cuvinte meșteșugite, nici gesturi teatrale. El caută inimi adevărate, sfărâmate, gata să se lase vindecate.

După acea întâlnire, am rămas mult timp în biserică. M-am așezat în genunchi, cu fruntea lipită de podeaua rece. Mă simțeam slabă, dar în același timp mai vie ca niciodată.

Acolo, în întunericul presărat cu lumina slabă a candelelor, am redescoperit rugăciunea ca respirație, ca dor, ca ridicare. Mi-am promis că voi purta mereu acea lumină în mine, că voi căuta chipul lui Dumnezeu în fiecare om întâlnit, oricât de zdrobit ar fi.

Acea întâlnire m-a învățat că uneori un om necunoscut, cu o privire blândă, poate deschide porți pe care nici tu nu știai că le-ai încuiat. Și că, atunci când crezi că totul s-a frânt, de fapt începe viața adevărată.

Când am învățat să iert

 

Ani la rând am purtat în inimă o rană ascunsă. O trădare venită din partea unei persoane dragi, un prieten pe care îl credeam sprijin, dar care, într-o clipă, m-a făcut să mă simt mică, părăsită și străină în propria viață. M-am închis în mine, convinsă că iertarea e un mit frumos, inventat ca să ne păcălim durerile.

Mă ascundeam după zâmbete, îmi construiam ziduri și îmi hrăneam mândria. Îmi spuneam că nu merit să iert, că iertarea înseamnă slăbiciune și uitare. Dar fiecare zi fără iertare era ca o toamnă rece în suflet: niciun soare, doar frunze moarte și vânturi reci.

Într-o noapte, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, m-am așezat în fața unei icoane. Am început să vorbesc, dar cuvintele nu ieșeau. Așa am descoperit că, înainte de a ierta pe altcineva, trebuia să mă iert pe mine. Să iert gândurile greșite, slăbiciunile mele, neputințele de a fi mai bună.

Rugăciunea mi s-a transformat în suspin. A fost un drum lung, o luptă cu fiecare amintire, cu fiecare reproș. Am simțit că se rup lanțuri grele în piept, că inima mea devine din nou un loc unde poate înflori lumina.

A doua zi, am scris o scrisoare prietenului meu. Nu ca să o trimit, ci ca să mă eliberez. Am scris tot: durerea, furia, neputința, și în final, iertarea. Când am pus ultimul punct, am simțit un fior de pace.

Atunci am învățat că iertarea nu schimbă trecutul, dar vindecă prezentul. Că nu e despre cel care te-a rănit, ci despre tine, despre libertatea pe care o redescoperi înlăuntrul tău.

De atunci, iertarea a devenit un exercițiu zilnic. O rugăciune mută, o flacără care îmi luminează pașii prin zilele grele. Și acum știu: numai cine iartă cu adevărat poate simți cum Duhul Sfânt respiră în adâncul inimii.