Premiul I - Proză: Ospățul umbrelor

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ” 

– EDIȚIA A VII-A

Ospățul umbrelor

Licu Roxana / București

 

Când l-am cunoscut, purta întunericul cu aceeași naturalețe pe care alții o poartă întru-un pulover vechi, preferat. Nu se scuza pentru el. Nu-l ascundea. Din contră — îl servea în fiecare gest, ca pe o băutură tare.

Mi-a cerut o cafea.
Atât. Nicio întrebare, nicio introducere. Doar: „O cafea.”
Am turnat-o încet, cu grijă să nu se verse din mine.
Pe farfurie, fără să știe, i-am pus prima mea teamă, tăiată fin, cât o felie de zâmbet fals.

A sorbit-o zâmbind, de parcă gustase adevărul.
— Ai pus suflet în ea?, m-a întrebat.
— N-am mai avut zahăr, am răspuns.

Și așa a început totul.

Zi după zi, i-am servit sufletul în cești diferite.
Porționat, cald, viu, amestecat cu dorința de a fi văzută.

Uneori îl sorbea atent, ca pe ceva rar. Alteori îl răsturna pe masă cu nepăsare, iar eu mă apucam să-l strâng cu mâinile goale, să nu curgă prin podea, să nu-l piardă, să nu mă pierd.

Am învățat rapid că dragostea lui venea în doze dezechilibrate: azi o mângâiere, mâine o tăcere care mușca, poimâine o palmă înfășurată în explicații poetice.

Într-o seară, n-a mai cerut nimic.
Doar a deschis palma și a pus-o pe fața mea.
Nu cu tandrețe.
Ci cu o liniște grea, din care curgeau furtuni nespuse.

Am rămas nemișcată.
M-am întrebat dacă palma lui era o întrebare, sau un verdict.
Poate era doar o confirmare că, pentru unii oameni, dragostea doare pentru că altfel n-o simt.

Am început să umblu pe vârfuri prin casă, să respir cu atenție, să-mi ascund zâmbetele în sertare, să îmi împăturesc visurile și să le pun în spatele dulapului, acolo unde nici lumina nu mai ajunge.

M-a întrebat într-o zi dacă îl iubesc. I-am spus „da” cu o voce care încă nu învățase să mintă, deși începuse să știe cum se tace.

Apoi a venit noaptea aceea.

Luna era doar o felie de pâine mucegăită pe cer. Timpul — un ciorap scămoșat în colțul camerei. Iar eu eram pe podea, cu mâinile lui în jurul gâtului meu, precum două promisiuni strânse la maximum.

Nu m-am zbătut. Nu am țipat. Am privit în sus. Nu la el. Ci la mine, din afară.

O femeie ghemuită între două lumi: una care vrea să plece, și alta care încă speră că iubirea poate fi învățată.

Acolo, în tăcerea aceea densă, am simțit-o. Moartea.

Nu părea înfricoșătoare. Părea obosită. Mirosea a flori ofilite și a scuze nespuse.
A pășit aproape, dar nu m-a luat. Mi-a spus doar:

— Dacă rămâi, va trebui să te naști din nou.
— Cum?
— Iertând.

 

Am înțeles atunci că iertarea nu este un act de slăbiciune, ci un act de naștere.
Am început să iert. Întâi peretele care m-a primit când el nu m-a mai putut ține.
Apoi vocea lui. Apoi tăcerile. Apoi ochii. Apoi femeia care a tăcut prea mult.

L-am iertat nu ca să-l salvez, ci ca să nu mă pierd eu.bL-am iertat, dar nu l-am mai lăsat să mă țină.

 

De-atunci, diminețile au gust de eliberare. Cafeaua nu mai e amară. Și când o torn, nu o mai fac ca să umplu goluri, ci ca să celebrez plinuri.

Umbrele vin și pleacă.
Uneori, le văd pe marginea farfuriei. Alteori, le aud foșnind prin gânduri.

Dar nu mă mai tem.
Le așez la masa mea cu blândețe. Le ascult. Le servesc o gură de lumină. Apoi le trimit mai departe. Pentru că am învățat: iertarea nu înseamnă să ștergi răul, ci să nu-l mai locuiești.

Și din clipa în care am ales asta,i s-a schimbat viața.Nu brusc, nu zgomotos. Ci tainic.

Ca o lumină care crește în miezul unei răni, până devine cer.