Mențiune - Proză: „O zi din viața unui om credincios” / „Întâlnirea care mi-a schimbat viața”

 

Gabriel MOLDOVAN / Sibiu, SB
 

 

Text 1 – Tema: „O zi din viața unui om credincios”

E sâmbătă dimineață. Lumina se strecoară anevoie printre crengile goale și perdelele pătate de vreme ale blocului cenușiu de pe Aleea Arțarilor. Orașul doarme într-o oboseală ciudată, ca și cum ar fi uitat să mai viseze. Singurul lucru care anunță că ziua a început este scârțâitul liftului, acel sunet cunoscut, de parcă și mecanismul lui oftează.

Eu și tanti Maria locuim pe același palier. Ne trezim cam la aceeași oră. Eu — ca să scap mai repede de zi, ea — ca să o sfințească. De ani buni, își face biserică în garsoniera de la etajul 4. E o cameră mică, cu perete de rigips, dar cu o pace care nu încape în niciun spațiu. Are o candelă aprinsă cu ulei de floarea-soarelui, o icoană cu Sfântul Nectarie deasupra patului, și o Evanghelie veche așezată cu grijă pe o măsuță cu față de masă croșetată.

Mă mai cheamă, din când în când, la o cafea. Cafeaua ei nu are nimic special, dar miroase mereu a scorțișoară și a rugăciune rostită pe tăcute, printre pașii de dimineață. Azi, când am intrat, m-a întâmpinat cu zâmbetul acela al ei, cuminte și cald, și mi-a spus:

— Astăzi e o zi mare. Nu pentru că e vreo sărbătoare. Ci pentru că Dumnezeu ne-a mai dat o zi să ne îndreptăm.

Se roagă simplu. Nu citește din cărți groase, nu citează Sfinții Părinți pe de rost. Dar când rostește „Doamne miluiește”, simt că pereții subțiri ai blocului se luminează pe dinăuntru. Vecinii o cred ciudată. Eu o văd ca pe o flacără vie. Nu judecă, nu ceartă, nu predică. Doar trăiește — și trăirea ei e o mărturie mai puternică decât orice discurs.

La amiază, o văd ieșind cu o pungă în mână. Mă uit de la vizor. Mă simt vinovat că n-o ajut, dar și rușinat că n-am fost niciodată în stare să fac ce face ea. Se duce la azil, unde o soră bolnavă o așteaptă. Îi duce sarmale, o sticlă de compot și două perechi de șosete călduroase.

— Nu dăruim ce ne prisosește. Dăruim ce am fi ținut pentru noi, îmi spune odată. Și zâmbește, ca și cum nu-i nimic mare în asta.

Seara, când se face liniște în cartier, o aud prin perete. Se roagă cu voce joasă, aproape șoptit. Rugăciunea ei nu sună a recitare, ci a respirație. E singura muzică vie care mai răzbate în blocul ăsta de betoane învechite.

Și eu mă rog. Nu ca ea. Cu pauze, cu îndoieli, cu stângăcii. Dar mai știu ceva. Când va veni ziua judecății, când tot ce-i poleit și mândru se va prăbuși, biserica din garsoniera ei va fi mai mare și mai luminoasă decât toate catedralele de sticlă din lume.

 

Text 2 – Tema: „Întâlnirea care mi-a schimbat viața”

Pe părintele Ilie l-am întâlnit într-o zi în care zăpada cădea fără nicio logică, deși era aprilie. Era o zăpadă moale, ca o întoarcere în timp, ca o curățare neașteptată a aerului. Eu ieșeam din piață, agitat, cu o cutie de bomboane rămase de la un parastas și cu ochii înfipți în telefon, derulând mesaje inutile. Mă enervase o discuție cu frate-meu. Vremea, oamenii, viața. Toate păreau pe dos.

Atunci l-am auzit, de parcă vorbele lui pluteau în aer înainte să ajungă la mine:

— Ți-e frig, dar nu de la zăpadă. Frigul ăsta vine din inimă.

Am ridicat privirea, cu intenția de a-l ignora politicos. Dar privirea lui m-a oprit. Nu era insistent. Nici nu cerea ceva. Avea o blândețe stranie în ochi, de parcă trecuse prin multe și nu mai avea nevoie de explicații. Purta o haină subțire, uzată la guler, și se sprijinea pe un baston de mesteacăn cu miezul tocit. Chipul lui era luminos, ca un felinar uitat aprins într-o lume care nu mai crede în lumină.

— Hai, stăm puțin? mi-a spus simplu. Nu voia bani. Nu voia nimic. Doar prezență.

Ne-am așezat pe o bancă metalică, umedă de ninsoare, sub o salcie care-și pierduse răbdarea cu primăvara. Tăcea mult. Și când vorbea, era ca și cum cuvintele lui nu erau pentru urechi, ci pentru o parte adormită din suflet. Apoi, cu glas scăzut, mi-a spus:

— Dumnezeu ne așteaptă nu pentru că are nevoie de noi, ci pentru că ne iubește mai mult decât ne urâm noi pe noi înșine.

Am simțit atunci ceva ce nu mai simțisem de mult: rușine curată. Nu rușinea care te micșorează, ci aceea care îți amintește că ai fost creat pentru altceva decât ce trăiești. În tăcerea care a urmat, m-am simțit văzut. Adevărat.

În seara aceea am mers la biserică. Fără plan. Fără pregătire. Am intrat în liniștea grea a locașului ca într-un spațiu pe care îl uitasem, dar pe care trupul meu încă îl recunoștea. Nu m-am spovedit. Nu știam cum. Dar am plâns. Pe tăcute, cu lacrimi care curgeau fără rușine, ca și cum se rugau ele în locul meu. Era ca și cum fumul din mine se ridica, strat cu strat, și fereastra inimii se deschidea încet, pentru prima oară în ani.

A doua zi m-am întors în piață. Voiam să-i mulțumesc. Voiam măcar să-l mai văd. Banca era acolo. Salcia la fel. Dar bătrânul nu. Am întrebat în jur. Nimeni nu-l știa. Nici vânzătoarea de la florărie, nici bătrânul ce vindea calendare bisericești.

Doar un cerșetor, cu ochii umezi și barba căruntă, mi-a zis:

— Dacă avea baston alb și haină gri, n-a fost de-aici. A mai apărut și altora. Când le-a fost prea frig în suflet.

Mi s-a strâns pieptul. Nu de teamă, ci de recunoștință. Am înțeles atunci că Dumnezeu trimite oameni-punte. Nu stau mult. Nu se repetă. Dar schimbă tot.

De-atunci, zăpada nu mi se mai pare absurdă. Și frigul nu mă mai sperie. Pentru că știu că, uneori, în mijlocul iernii, Dumnezeu trimite un bătrân cu baston de mesteacăn să aprindă în tine o primăvară tăcută.