Premiul III - Eseu: Tinerii și chemarea la sfințenie într-o lume secular

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ” 

– EDIȚIA A VII-A

SEFIRICA BÎRLIBA 15 ani

 

Trăim vremuri grăbite. Vremuri în care tinerii sunt îndemnați să alerge după tot ce strălucește, să caute fericirea în lucruri trecătoare și să uite de chemarea interioară, acea voce tainică ce nu se aude în zgomotul lumii. Dar, oricât de puternic ar fi vuietul reclamelor, al rețelelor de socializare și al tentațiilor moderne, în inimă rămâne un colț neîntinat care șoptește: „Fii mai mult decât ce vrea lumea să fii”.

 

Sfințenia nu mai este un cuvânt rostit des printre colegii noștri. Mulți îl privesc cu suspiciune, ca pe o povară veche, uitată printre icoane prăfuite. Și totuși, tocmai acum, când pământul pare tot mai obosit de păcate, chemarea la curăție, iubire și iertare devine mai actuală ca oricând. Tânărul de azi este chemat să fie un erou tăcut: să refuze minciuna, să aleagă adevărul, să nu-și vândă sufletul pe like-uri și aplauze de o clipă.

 

A fi sfânt nu înseamnă a fi fără greșeală. Înseamnă a te ridica după fiecare cădere, a-ți cere iertare, a ierta la rândul tău și a păstra vie flacăra credinței. Înseamnă să fii o lumină mică într-o cameră mare și întunecată. Poate că râd de tine colegii, poate că te cred slab, dar tu știi că puterea ta nu vine din aplauze, ci din rugăciune și dintr-o inimă care nu se teme să iubească.

 

Tinerii au nevoie de modele vii, nu doar de icoane. Avem nevoie de părinți, preoți și prieteni care să ne arate că viața curată nu e imposibilă, ci firească. Avem nevoie de curaj să spunem „nu” păcatului, chiar când pare dulce și frumos ambalat. Chemarea la sfințenie nu rupe aripile tinereții — din contră, le deschide. Pentru că un tânăr curat zboară mai sus decât unul legat de patimi.

 

Într-o lume seculară, în care Dumnezeu este uneori ascuns sub straturi de ironie și indiferență, noi putem fi mărturisitori fără să țipăm. Putem fi martori prin gesturi simple: o vorbă bună, o rugăciune rostită în tăcere, o mână întinsă celui căzut. Și astfel, fără să știm, devenim sfinți în felul nostru.

 

Sfințenia nu e doar a marilor mucenici, ci și a tinerilor care, la școală, acasă sau între prieteni, aleg drumul drept, chiar dacă e mai greu. Ea este dovada că, între atâtea ecrane, tentații și promisiuni goale, mai există suflete care ard frumos. Și fiecare suflet aprins poate aprinde altele. Așa se ține vie Biserica — nu din ziduri, ci din inimi care nu se tem să fie curate.