Premiul II - Proză: „Vinovată sunt”

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ” 

– EDIȚIA A VII-A

Cotos Steliana-Maria / Localitatea: Falcău - Județul: Suceava

Îmi doresc să nu mai fiu ceea ce am fost ieri, dar să adaug la cele aflate deja. Gândurile fug, fără să le aștern pe hârtie, neluând pixul în mână de ciuda faptului că am uitat, poate, cele mai prețioase realizări, pierd multe cugetări. Aș vrea ca în liniștea lumii, să-L pot afla pe Dumnezeu cât mai profund, să pot să am încrederea că El are lucrurile sub control, totul fiind după planul Său. Când privesc în gol, să pot să-L văd în fața mea cu Brațele deschise și cu Zâmbetul din care se poate citi mândria. Și totuși, în acele clipe ale sfârșitului, se poate vedea cel mai limpede păcatul, învârtoșarea inimii, și îndeletnicirea noastră. În bucurie, prea rar apare acest adevăr. Odată, când chiar îmi doream să-L simt lângă mine, să simt că El trăiește, nu eu, închizând ochii, am putut vedea o bucățică de rai. Lumina nu putea distinge întreaga măreție, natura îmbrățișa creația, răsărind câte o creangă cu frunze mângâietoare, albul era mai pur ca oricând, iar în apropiere, se înălța o biserică, dar acolo știai că ești acasă.

 Prin credință, am putut afla ceea ce vreau, ce îmi doresc, și ceea ce sunt în comparație cu toate făpturile Sale. Este ciudat cum, Acela care a creat întreg universul, întregul ocean, și toate cele dintre ele, numește omul cea mai frumoasă creație. Încă mai lupt, acum, parcă, având mai mult, știind cum e să trăiești curat, rămânând să pun în aplicare. Mai vreau să urlu, uneori, să opresc timpul, să mă pot certa cu el, dar doar eu sunt singura vinovată. Frumoase toate sunt căile Sale, dar nefiind ochiul curat, cum m-aș putea bucura? E greu să trăiești, dar și mai greu e să gândești, mai ales când nu e Domnul în gând. Se strică omul pe dinăuntru neavându-L pe Dumnezeu ocârmuitor. Cândva, în primii ani ai vieții, țineam mâna deschisă, înainte de a mă culca, ca să poată îngerașul să-și pună mânuța într-a mea. Și așa dormeam de bine, știind că este cu mine, încercând să-i fac și loc în pat. Era o joacă, dar o realitate în care credeam din toată inima mea. Așa se spulberă anii, și în loc ca noi să îmbătrânim lângă El, Tatăl îmbătrânește în inimi. Încerc să cred și să mărturisesc că Tu ești dulceața lumii acesteia, dar dau greș, însă, poate, e răul necesar spre îndeletnicire.

 

Doamne, ajută-ne ca toată răsuflare să Te întâmpine, iubindu-Te, crezând cu adevărat că oriunde sunt, ești și Tu și mă alini!