Premiul I - Eseu: Credința – rădăcină a identității mele

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ” 

– EDIȚIA A VII-A

Licu Roxana din București

 

Sunt momente în viață când te uiți în oglindă și nu te recunoști. Nu pentru că te-ai schimbat, ci pentru că cineva ți-a împrumutat chipul cu o formă care nu te mai reprezintă. Eu am trăit acele momente — nu într-o pustietate, ci în brațele celui care spunea că mă iubește.

Într-o relație care a ars nu doar pielea, ci și sensul cuvintelor, am început să mă destram, încet. Femeia care eram se micșora zilnic, ca o frunză uscată într-un pahar cu apă. Și totuși, în acel proces de dezgolire, ceva din mine a refuzat să moară. Nu a fost instinct. Nu a fost orgoliu. A fost credință.

Nu cea formală, nu ritualul de duminică, nu frica de o judecată divină.

Ci credința vie — ca o rădăcină ascunsă adânc sub cenușa unei iubiri toxice. O credință care mi-a șoptit, când toate celelalte voci tăceau: „Tu nu ești ce ți s-a făcut.”

 

Când omul pe care îl iubeam m-a strâns de gât cu mâinile în care odinioară îmi ținuse fața, nu m-am rugat să scap. M-am rugat să nu mă pierd. Să nu mă pierd de mine, de Dumnezeu, de lumina care, știam, încă ardea undeva înăuntru.

Și atunci am înțeles. Credința nu este despre a fi salvat, ci despre a alege să rămâi viu în mijlocul morții.

Este firul invizibil care te ține când nu mai ai unde să te agăți. Este rădăcina tăcută care, deși acoperită de pământul umilinței și fricii, nu încetează să hrănească ceea ce ești cu adevărat.

În clipa aceea, credința a redevenit axa ființei mele. Nu m-a scos cu forța din întuneric. Nu a făcut miracole. Dar m-a adus înapoi în mine, în acel loc tainic unde am înțeles că identitatea nu se caută în ochii celuilalt, ci în ochii Celui care m-a creat.

După acea noapte, nimic nu a mai fost la fel. Am început să reconstruiesc. Nu un zid, ci o coloană. O coloană vertebrală a demnității mele, formată din rugăciuni șoptite, tăceri vindicate și iertări adevărate.

Am înțeles că port o cruce — dar nu una care apasă, ci una care sprijină.

Că am fost creată cu lumină în oase și rădăcini în cer.

Că, indiferent de cât de departe mă duc oamenii de mine,

Dumnezeu mă ține aproape.

Iar această conștiință — simplă, dar neclintită — m-a făcut să nu mai cer să fiu salvată,

ci să învăț să merg pe apă cu ochii închiși și inima deschisă.

Identitatea mea nu e definită de trecut, nici de suferință, nici de abuz.

Este definită de credința că, oricât de mult aș fi rătăcit, există un drum înapoi spre mine.

Și de fiecare dată când simt că lumea se clatină, nu caut răspunsuri în afară.

Ci mă așez în genunchi.

Nu ca să cer.

Ci ca să-mi aduc aminte cine sunt.