POVESTE DE CRĂCIUN - Mențiune - secțiunea proză

 

POVESTE DE CRĂCIUN

 de Olariu Elena

 

A fost odată, demult, demult o familie de țărani înstăriți, harnici și frumoși, în bătătura casei lor înflorind, pe rând optsprezece vlăstare, una mai frumoasă decât alta – fete și băieți, care de cum vedeau lumina soarelui, obrajii li se rumeneau de frumusețe, sănătate și lumină divină. Dar, vedeți, dmneavoastră,  dacă crescură numărul de copii în bătătură, crescură și nevoile, începând cu hrana zilnică, îmbrăcămintea și încălțămintea. Mama acestora,  plină de credincioșie, îi înconjura cu dragoste și-i îmbrățișa, mereu spunându-le că cea mai mare bogăție a  ei sunt copiii. Și, alături de alesul inimii, se zbăteau continuu, să le pună la dispoziție stricul necesar; vezi, Doamne, erau vremuri grele, după cel de-al Doilea Război Mondial și mai venise și foametea și holera și marele cutremur din 1945. Stativele nu stăteau nicicând  prăfuite,  femeia învățându-și odraslele să munească, pentru că - nu-i așa, munca îl înobilează pe om și dacă de mic știi să te organizezi, la maturitate,  te decurci în viață.

Trecură ani, crescură  copiii, vaca din șură dădea lapte, Roibu și Murgu nu se sfia de  drăgălășenia copiilor atunci când în grajd erau săcelați, iar orătăniile  dădeau ouă, numai bune de fiert sau de  făcut tăiței cu lapte. Cât despre ziua de Duminică, aceasta era zi sfântă, copiii însoțind pe  părinți la  Sfânta Liturghie.

Colindele, pe atunci erau la modă și copiii primeau colăcei, nuci și mere; nu erau bani dar bucuria noastră era cu atât mai mare cu cât tăiam troienele de-a lungul și de-a latul satului, întâlnind și alte grupuri mai mici sau mai măricei de la care învățam alte și alte cântece noi. Pe la casa domnului învățător, a  părintelui Valucă și a domnului  primar,  se vedea de la fereastră bradul frumos ornat  de ne plângea sufletul că nu aveam și noi. Iar mama ne explica  că va  veni o zi când și noi vom avea de toate; numai că trebuia să învățăm, să ajungem oameni mari.

Eu, mezina, aș fi voi tare mult să am și eu un brad adus de Moș Crăciun; de cele mai multe ori primeam – nu știu când venea Moșul, câte  o trăistuță, așa  ca pentru noi, să punem cărțile și caietele, penarul și călimara cu cerneală, și dacă mai ajungea la casa noastră, erau și ceva bomboane sau halva. Obosită să tot aștept, am adormit. Trezindu-mă pe la ora  trei, odată cu cântatul cocoșului, iacă-tă, aud ceva foșnind sub pernă:  mă ridic, bucuroasă nevoie-mare ca a venit Moșul. Dezamăgirea a fost foarte mare căci în loc de dulciuri am descoperit o măturiță și  o crăticoară cu sarmale – crude, din viță-de-vie. Și apucă-te de plâns!!!. Numai că mama, strângându-mă la piept a spus:

-Draga mamei, să nu plângi! Dumnezeu ți-a dat darul acesta nemaipomenit care semnifică  hrana noastră cea de toate zilele dacă vom munci și trăi în curăție.

Neîncrezătoare, am spus că sarmalele erau puse de ea sub perina mea. Dar mama îmi arătase că în toată oala cu sarmale care forfoteau pe plită, era în foi de varză.... Așa îmi ogoisem sughițul. Deodată, ce să vezi! Afară, în fața casei luminițe de toate culorile străluceau în noapte. Era părul  claps, plin de ghirlande  de beculețe și coșulețe din hârtie  creponată, pline pline cu alune, bomboane, nuci care ne îmbiau să luăm cu grijă mare pentru ca POMUL nostru să nu se răstoarne...

A fost, cred, cea mai frumoasă zi din  copilărie! Aveam bradul nostru  nu în casă ci afară să vadă toată lumea! Aveam, mai târziu să înțeleg tâlcul vorbelor mamei și rostul omului pe pământ: să muncească cinstit pentru câștigarea existenței dar să nu fie rob  pământului...