POVESTE DE CRĂCIUN - Mențiune - secțiunea proză
POVESTE DE CRĂCIUN
de Olariu Elena
A fost odată, demult, demult o familie de țărani
înstăriți, harnici și frumoși, în bătătura casei lor înflorind, pe rând
optsprezece vlăstare, una mai frumoasă decât alta – fete și băieți, care de cum
vedeau lumina soarelui, obrajii li se rumeneau de frumusețe, sănătate și lumină
divină. Dar, vedeți, dmneavoastră, dacă
crescură numărul de copii în bătătură, crescură și nevoile, începând cu hrana
zilnică, îmbrăcămintea și încălțămintea. Mama acestora, plină de credincioșie, îi înconjura cu
dragoste și-i îmbrățișa, mereu spunându-le că cea mai mare bogăție a ei sunt copiii. Și, alături de alesul inimii,
se zbăteau continuu, să le pună la dispoziție stricul necesar; vezi, Doamne,
erau vremuri grele, după cel de-al Doilea Război Mondial și mai venise și
foametea și holera și marele cutremur din 1945. Stativele nu stăteau nicicând prăfuite,
femeia învățându-și odraslele să munească, pentru că - nu-i așa, munca
îl înobilează pe om și dacă de mic știi să te organizezi, la maturitate, te decurci în viață.
Trecură ani, crescură copiii, vaca din șură dădea lapte, Roibu și Murgu nu se sfia de drăgălășenia copiilor atunci când în grajd erau săcelați, iar orătăniile dădeau ouă, numai bune de fiert sau de făcut tăiței cu lapte. Cât despre ziua de Duminică, aceasta era zi sfântă, copiii însoțind pe părinți la Sfânta Liturghie.
Colindele, pe atunci erau la modă și copiii primeau
colăcei, nuci și mere; nu erau bani dar bucuria noastră era cu atât mai mare cu
cât tăiam troienele de-a lungul și de-a latul satului, întâlnind și alte
grupuri mai mici sau mai măricei de la care învățam alte și alte cântece noi.
Pe la casa domnului învățător, a
părintelui Valucă și a domnului
primar, se vedea de la fereastră
bradul frumos ornat de ne plângea
sufletul că nu aveam și noi. Iar mama ne explica că va
veni o zi când și noi vom avea de toate; numai că trebuia să învățăm, să
ajungem oameni mari.
Eu, mezina, aș fi voi tare mult să am și eu un brad adus
de Moș Crăciun; de cele mai multe ori primeam – nu știu când venea Moșul,
câte o trăistuță, așa ca pentru noi, să punem cărțile și caietele,
penarul și călimara cu cerneală, și dacă mai ajungea la casa noastră, erau și
ceva bomboane sau halva. Obosită să tot aștept, am adormit. Trezindu-mă pe la
ora trei, odată cu cântatul cocoșului,
iacă-tă, aud ceva foșnind sub pernă: mă
ridic, bucuroasă nevoie-mare ca a venit Moșul. Dezamăgirea a fost foarte mare
căci în loc de dulciuri am descoperit o măturiță și o crăticoară cu sarmale – crude, din
viță-de-vie. Și apucă-te de plâns!!!. Numai că mama, strângându-mă la piept a
spus:
-Draga mamei, să nu plângi! Dumnezeu ți-a dat darul
acesta nemaipomenit care semnifică hrana
noastră cea de toate zilele dacă vom munci și trăi în curăție.
Neîncrezătoare, am spus că sarmalele erau puse de ea sub
perina mea. Dar mama îmi arătase că în toată oala cu sarmale care forfoteau pe
plită, era în foi de varză.... Așa îmi ogoisem sughițul. Deodată, ce să vezi!
Afară, în fața casei luminițe de toate culorile străluceau în noapte. Era
părul claps, plin de ghirlande de beculețe și coșulețe din hârtie creponată, pline pline cu alune, bomboane,
nuci care ne îmbiau să luăm cu grijă mare pentru ca POMUL nostru să nu se
răstoarne...
A fost, cred, cea mai frumoasă zi din copilărie! Aveam bradul nostru nu în casă ci afară să vadă toată lumea!
Aveam, mai târziu să înțeleg tâlcul vorbelor mamei și rostul omului pe pământ:
să muncească cinstit pentru câștigarea existenței dar să nu fie rob pământului...
Comentarii
Trimiteți un comentariu