Sfântul Bogdaproste - Premiul II - secțiunea proză
CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a III-a
https://oasteadomnului.ro/concursul-national-de-creatie-literara-eseu-traian-dorz-editia-a-iii-a/
Sfântul Bogdaproste
(în amintirea PS Gherasim Cucoșel Putneanul)
de Rusu Lenuța
De
ce toată lumea îi spunea starețului Filaret ,,Sfântul Bogdaproste”, e lesne de
înțeles: el, la orice pas, în orice oră din zi, avea un „bogdaproste” pe buze.
Dacă ajuta pe careva într-un fel ori altul și vedea că omul nu zice nimic,
bătrânelul spunea:
- Zi, taică, bogdaproste!
Atunci omul zicea pe dată
,,Bogdaproste”, nu pentru că era dojenit de stareț, căci acesta nu dojenea pe
nimeni, el vorbea tuturor, tânăr ori bătrân, bun ori rău, calic ori avut, cu
același zâmbet blând, iar vorbele sale emanau căldura bunătății sufletești, iar
tu te rușinai și te sfiai fără să știi pentru care pricină. Dacă se întâmpla ca
vreun tânăr întors de la școlile din oraș să spună ,,mulțumesc”, iarăși îl
auzeai:
- Zi, taică, bogdaproste!
Spre seară, când soarele deja se
îndrepta spre culcușul primitor, starețul Filaret vorbea cu sine cu voce tare,
de parcă ar mai fi fost cineva în chilia mică, plină de icoane:
- Ziua de azi n-a trecut chiar
degeaba, tot am făcut un bogdaproste.
Sau:
- Iaca, am făcut un bogdaproste pe ziua de azi!
Însă nu se lăsa subjugat de duhul mândriei,
știa că și mâine mai are mult de lucru, anume să-i facă pe oameni, și mai
oameni. Se întâmpla ca vreun sărac să-l întrebe, așa cum un copchil răzvrătit
își întreabă părintele:
- Pentru ce, bogdaproste, părinte,
pentru ce? Că abia îmi târâi de azi pe mâne zilele de calic ce sunt și mi-i
milă de copchii!
- Iaca, pentru că ai picioare și pentru
că ţi-a dat Domnul copchii! Iaca pentru că ţi-s, cu voia Domnului, sănătoşi
copchiii!
Şi pentru cel mai bogat din sat găsea răspunsul potrivit:
- Eu ştiu, părinte, dacă am pentru ce zice
bogdaproste? Mi-i nevasta atât de bolnavă…
- Ba ai, ba ai, că de nu ţi-ar fi
fost lăsată averea de sus, n-aveai cu ce plăti doctorii. Şi-apoi, ţi-ai măritat
fata cu un om vrednic de numele ce poartă, cum nu toate fetele găsăsc când se
mărită.
În satul acela, fiecare om avea
pentru ce zice bogdaproste: pentru vitele care scăpaseră tefere după ce într-o
noapte o haită de lupi le dăduse târcoale, pentru ploaia care spăla colbul și
răcorea obrajii pământului, pentru mălaiul ce curgea la moară ca o pulbere de
aur, pentru că încă le mai era dat să vadă soarele, pentru că avea cine le
deschide ușa la casa părintească și să le intre în bătătură.
Sfântul Bogdaproste avea, mai ales,
mare milă pentru femei. Sufletul îi era cuprins de duioșie când își amintea de
sora lui, când i-a venit sorocul să le aducă pe lume pe gemenele Ana și Ileana:
erau singuri acasă, el, copchil de paisprezece ani și ea, speriată și cu
durerile în oase. Vedea în femeie o ființă lăsată pentru a suferi. Își aducea
cu duioșie aminte de mama lui și ochii îi erau umbriți de o lacrimă a
aducerilor aminte. Pe cât era de mărunțică, pe atât alerga toată ziulica ca o
sfârlează, după treburi. Întreaga ei viață a fost tot o muncă și o luptă cu
nevoile, pe care le lua de coarne de una singură, și nu se lăsa ea cu una cu
două. Și-o amintea trează cu noaptea în cap, parcă luându-se la întrecere cu tăți
cucoșii, și culcându-se ultima, după ce mai așeza câteva blide la locul lor. Și
nu se plângea niciodată. Era fericită dacă-și vedea copchiii sănătoși și dacă
avea ce să le pună pe masă. Parcă și acum îi apărea în fața ochilor mama,
căzută în genunchi în mijlocul uliței, bocind ca la mort, când el, fiul ei cel
mult adorat, pleca la mănăstire. Nu s-a uitat în urmă, căci dacă ar fi făcut-o,
ar fi renunțat. Parcă auzea și acum în urechi, ca o imputare, cuvintele ei de implorare.
Cât trebuie să fi suferit, sărăcuța! S-a rugat ea Domnului să-i dea un fecior,
dar se pare că Dumnezeu l-a lăsat în lume pentru El, pentru a-i sluji Lui și
numai Lui. O singură dată își amintea ca măicuța lui să-i fi provocat vreo
supărare: atunci când muri. Ea era singura ființă de sub soare căreia avea
pentru ce să îi ceară iertare.
Sfântul Bogdaproste nu-și ieșea din
fire niciodată și nu știa să-și certe semenii. Era îndeajuns să încrunte
sprâncenele și să-și netezească barba albă. Era îndeajuns să tacă, căci atunci
când se supăra, baierele vorbelor erau legate cu nod strașnic. Dacă mereu găsea
vorbe de duh, ori pilde, ca să-i învețe pe cei ce mai aveau multe de învățat,
când se supăra, tăcea, iar cel obraznic pricepea multe din această tăcere, mai
ceva ca dintr-un discurs academic.
Bătrânețe, greu păcat!
Ce-ai venit, nu te-am chemat!
Nici starețul Filaret nu-și căutase și nu-și
chemase bătrânețea, dar ea îl găsise și pe el și-i puse în mână un toiag și-i
acoperi ochii veseli cu o pânză ca de păianjen. Deveni tot mai retras, mai
închis în sineși, iar de se întâmpla să mai colinde ulițele satului, oamenii,
recunoscându-l, nu apucau să grăiască ceva, că el le spunea repede
,,Bogdaproste. Bogdaproste.” și trecea mai departe, neoprindu-se cum făcea
odinioară, întrebându-i de una, de alta, cu zâmbetul nelipsit în colțul gurii.
Miez de noapte cu stele puzderie.
Orice adiere a încremenit. Numai clopotul vechi sfâșie zarea cu jăluirea lui:
s-a dus bădica… s-a dus părintele Filaret… Și a venit lume multă, din cele
patru zări să i se închine, să-i spună la revedere până la a doua vedere. Iar
sfântul, zâmbindu-le parcă din raclă, îi întreba hâtru:
- Pentru ce plângi?! Îîî… pentru
atâta lucru?
Credincioșii luau colacul și lumânarea, abia
șoptind:
- Bogdaproste.
Iar bădica parcă le spunea:
- Așa, taică, așa!
Pe obrajii tuturor curgeau, nu lacrimi, ci
picături din marea lor iubire pentru un om cu suflet de sfânt.
Comentarii
Trimiteți un comentariu