Sfântulița - Premiul I - secțiunea proză

 CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a III-a 

https://oasteadomnului.ro/concursul-national-de-creatie-literara-eseu-traian-dorz-editia-a-iii-a/

Sfântulița

de Ungureanu Andrei

 

-          Doamnă, noi nu avem ce-i face. Nu mai avem ce să-i facem.

-          Nu se poate să îl luați măcar câteva zile la spital? Că îi faceți numai niște calmante, niște vitamine, dar tot e bine că mai schimbă aerul. Mai respiră alt aer, că aici e plin de boala asta. Cum o să se facă bine?

Ambulanța venise de la spitalul din Leordeni. În ambulanță - șoferul și o asistentă. Veniseră fără prea mult entuziasm până la Valea Corbului, căci pe de-o parte drumul era plin de hârtoape, și pe cealaltă știau deja ce avea să se petreacă. Spitalele nu mai primeau decât pe cei bolnavi de noua molimă molipsitoare, dar celelalte boli nu dispăruseră doar pentru că cea nouă era singura care primea tratament. Bolnavii răbdau cum puteau în casele lor, strigând după ajutor, dar ajutorul nu venea de nicăieri. Poate doar de sus, dar asta nu era o certitudine. Trăiau cu boala în ei, se tratau cu leacuri băbești, cu ce mai știau și pomeniseră din moși-strămoși, înghițeau și pastile și se rugau să adoarmă și să se scoale mai liniștiți. Unii se rugau chiar să nu se mai trezească deloc. Prin sate, pe văi, în cătune ardeau focuri, se pregăteau ligheane cu sare și apă fierbinte de mai-mai să-ți arză pielea, se bea țuică fiartă cu piper și alte boabe, se mânca usturoi gol cu pumnul, se făceau frecții cu tot felul de lichide și plante macerate, ba alcool, ba gaz, ba șpirt, unii își legau capul cu barișe umplute cu diverse plante, sau se afumau cu diverse ierburi și rădăcini.

De când bărbatul i se îmbolnăvise, țața Ana le încercase pe toate. Boala începuse pe nebăgare de seamă, fără să dea semne că ar fi ceva mai grav decât alte zeci, sau poate sute, de alte necazuri pe care le trăise de când se măritase, să tot fi fost jumate de veac de-atunci. I-a făcut o țuică fiartă și i-a dat un paracetamol. Gheorghe nu dădea semne de vindecare, dar asta nu era pricină de teamă, căci boala are nevoie de timpul ei, să-și facă de cap, să-și consume energia și să-și rupă dinții de corpul omului, ca apoi să înceapă încet-încet să scază până la pieire. Au urmat apoi zile cu frisoane, cu tuse și durere în gât. Gheorghe s-a înfofolit cu hainele cele mai groase, au făcut focul ca să fie cald și au lăsat bolnavul să transpire, să lepede răutatea bolii prin piele.

Dar, în afară de lipsa poftei de mâncare și de o slăbiciune și mai mare, bărbatul nu i s-a cunoscut cu nimic. Ba chiar a început să arză, pe frunte, la mâini, la gât și pe față. Roșu și îmbujorat de focul interior, nea Gheorghe arăta rău, sfârșit, ca o înghețată care se topește la soare. Vorbea greu și cerea mereu apă, dar de mâncat nu mânca mai nimic. Zăcea în pat, ridicându-se cu greu doar ca să iasă afară să-și slobozească udul, și nu mai avea putere nici măcar să se uite la televizor. Ba chiar și zgomotele, gălăgia, păreau acum să-l obosească, să-l chinuie. Stătea încruntat și supărat din cale-afară mai ales pe femeie care se căznea cu toată priceperea ei să-l pună pe picioare. De cu seară îl apuca febra. Ca un făcut, cum se apropia ora cinei, cum începea să ardă. Tanti Ana îl ștergea cu lapte, cu oțet, cu fierturi din tot felul de rădăcini ca să mai topească răul și reușea, de bine de rău, să mai îndepărteze cu o noapte criza, dar de la o vreme nici asta nu mai avea vreun efect.

A trecut apoi la pastile, de la paractamol, algocalmin, nurofen până la cele mai puternice antibiotice pe care izbutise să le capete. A mers la farmacie cu rețeta dată de doctorul de familie, ba chiar a cerut și prin vecini doftorii și medicamente. Dacă răul cel mare a fost amânat și bărbatul n-a căzut în neștire sau să nu se mai poată ardica din pat, situația nu mergea înspre mai bine. De la pastilele cele strașnic de tari Gheorghe se plângea acum de dureri mari de burtă, cu greață și vomitat, și nu mai era chip să mănânce. Zi cu zi era tot mai slăbit și cum boala lungă e moarte sigură, Ana a trebuit să-și calce pe inimă și să sune la salvare.

- Bre tanti, spuse asistenta, nervoasă, înțelege-te că nu se poate. Dacă ți-l iau la spital mare mirare să nu îl iei înapoi cu picioarele înainte. E boala asta mare în toată lumea și e plin spitalul de bolnavi. Și dacă scapă și nu se lipește de el, dar eu cred că o are deja, dar tot sunt altele care o să-i vie de hac. Infecții spitalicești, bacterii rezistente la orice fel de tratament care trăiesc în spital și de care nu putem să ne ferim. Și nouă ne e frică, doamnă, adăugă ea pe un ton mai moale, că nu le vezi, nu le cunoști, și odată te pomeni că ți-au atacat plămânii. Degeaba mai facem noi atunci tratament cu cele mai puternice antibiotice, s-a isprăvit. Ai bani să vii să-l iei de la morgă, în sac, să îl aduci cu dricul? Eu l-aș lăsa aici, dacă e să moară în patul lui, tot e mai bine decât printre străini, singur pe un pat de spital.

Era aproape supărată că fusese atât de dură cu bătrâna. Cât o ridase și o împietrise meseria, văzând atâtea cazuri de oameni bolnavi și morți în spital, dar ceva tot o înmuia atunci când dădea de astfel de cazuri. Vedea oameni bolnavi, oameni chinuiți, pe care ar fi vrut să-i ajute dar nu avea cum. Colegii din spital și doctorii o rugau să-i refuze, să nu-i mai aducă, dacă se poate în spital, căci și ei se chinuiau la fel cu lipsa echipamentelor, a tratamentelor, și să tragi de un bătrân, să-i schimbi mizeria de sub nu era o plăcere pentru nimeni. Alții erau complet nepăsători, îi tratau pe oameni ca pe vite, ca niște numere, niște cazuri venite ca și cum ar fi fost lucrători pe bandă: vine piesa, o prelucrez prin așchiere cât pot, în timpul scurt până vine următoarea, și dacă nu se poate merge mai departe și asta e. Ba unii doctori și asistente nu ezitau să-i lege de paturi și să-i sedeze pe bolnavii care se zbăteau și urlau de durere, de frica morții, lăsându-i să moară cu zile. Și de sila lor Cristina, asistenta, încerca să îi convingă pe bolnavii mai puțin gravi, sau pe cei pentru care nu se mai putea face nimic, să rămână acasă. La urma urmei într-un fel o doare burta de tine pe nevastă decât pe un doctor care vine, își face norma și pleacă acasă să doarmă.

- Off, viață trecătoare, oftă tristă și deodată obosită și sfârșită tanti Ana. Și eu ce să-i fac? Că văd cum din zi în zi e tot mai rău. Dacă o ține tot așa mult nu o mai duce. Ce să fac, unde să mă duc? Și eu sunt femeie bătrână, nu mai am putere.

- Vă dau aici niște pastile. Sunt antibiotice pe care noi le dăm când pacientul nu răspunde la niciun tratament. Și vă dau aici niște pastile de burtă, că antibioticele fiind foarte puternice îi afectează flora intestinală și de-asta nu mai poate să mănânce. Să-i dați mâncare ușoară, lapte prins, supe, obligat forțat. Orice, numai să mănânce. Dacă cere banane, luați-i banane, dacă vrea unt dați-i unt, și forțați-l să înghită. El acum se luptă cu infecția și dacă nu mănâncă nu are putere. Să nu saie peste vreo pastilă, i le dați și în mijlocul nopții, îl sculați din somn dacă trebuie.

Ana primi supusă punguța de hârtie cu tratamentul și își scrise pe calendar la fiecare cum trebuia administrat, ca nu cumva să uite.

- Nu vă speriați prea tare, că nu va muri el cu una cu două. La cum îl văd eu e încă verde, alții în situația lui ar fi fost deja căzuți la pat. Mergeți la Argeș, la Sfântulița, și rugați-vă. Ce nu se poate la oameni, se poate la Dumnezeu. Noi mai mult nu putem face pentru el. Să vă dea Dumnezeu sănătate!

Îi spusese toate acestea pe jumătate convinsă că viața și moartea omului sunt, în ultimă instanță, în mâna Celui de Sus, și pe jumătate pentru că știa că e un argument care funcționează bine cu oamenii din satele Muscelului. Era și o modalitate de a se mai elibera de povară, trecând soarta omului din mâinile ei slabe în cele presupus atot-puternice ale divinității. Salvarea a plecat apoi, lăsând-o pe Ana tristă, obosită dar ceva mai liniștită.

În zilele următoare și-a dublat eforturile de a-și obloji bărbatul cât mai bine. A urmat cu sfințenie tratamentul și i-a făcut toate poftele. I-a gătit tot ce bărbatul îi cerea, în rarele momente în care îl apuca foamea, cu o grijă de care nu se mai știa în stare de mult, când era tânără și îndrăgostită și mai îndemânatică. Ba chiar a trimes un vecin la Călinești, la Profi, să cumpere lămâi și i-a făcut bărbatului lămâie îndulcită cu miere căpătată de la o vecină.  Cu răbdare omul i s-a mai înzdrăvenit cât de cât, măcar cât să mai iasă pe picioarele lui din casă și să meargă după pâine la Coperativă. Boala însă nu părea să cedeze și tanti Ana se săturase de câte haine năclăite de sudoare trebuia să spele.

Într-o dimineață l-a trezit mai devreme ca te obicei, i-a dat pastilele și a scos hainele bune din dulap.

-          Bărbate, scoală și îmbracă-te să mergem la Argeș, la Sfântulița.

-          Femeie, tu ești zdravănă la cap? Eu abia mă țiu pe picioare să merg până la bufet, darămite până la Argeș. Cum o să merg eu taman pân-acolo?

-          Mergem șoltâc-șoltâc și om ajunge noi. Te îmbrac bine, luăm pastilele, am cerut un scăunel din ăsta pliabil de la șoala Lina și facem noi cum om putea. Hai că la 8 vine vecinu’ Neacșa să ne ia cu căruța. Ne duce până la Călinești, la drumul mare, și acolo om găsi noi o rată. Hai, nu mai sta, ia hainele astea pe tine că acuși ajunge.

-          Nu viu, fă, nicăieri, ai înnebunit? Lasă-mă aicea să zac. Dacă e să scap o să scap, dacă mor, mor. Doar n-oi trăi cât pământul. Nu sunt eu primul să moară de boală, ce atâta filozofie? - Măi bărbate, așa o fi, nu zic nu, răspunde tanti Ana pregătită cu un argument și mai bun. Când e să mori atuncea mori, nu poți să scapi, dar necazul mare e că tu o să te chinui, și mă chinui și pe mine. Asta nu e boală să te culci noaptea și să nu te mai scoli dimineața. Asta e boală de care zaci, o să cazi la pat, o să trebuiască să scoț murdăria de sub tine, să mă lupt să te mut de pe o parte pe alta. Știi bine ce înseamnă să stai întins pe o parte și să faci răni pe spate. Ai văzut Milică cum s-a chinuit săracul, 6 luni s-a chinuit, și nevasta pe lângă el. Vrei să pați și tu așa? Eu crezi că pot trage de tine? Și eu sunt cu un picior în groapă, dacă, Doamne-ferește, oi păți și eu ceva, ce mai facem? Cine are grije de amândoi? Înțelege-te, ia-ți seama că nu mergem de promenadă, mergem să ne rugăm la Sfântulița să ne ajute. Altă putere nu mai am decât să te duc acolo, altundeva nu mai mergem. Dup-aia nu te mai chinui, te las să zaci cât oi vrea.

Speriat de amenințările nevestei și atins în orgoliul lui de bărbat cândva zdravăn și arătos, Gheorghe se învoi. Îl copleșise de fapt o teamă de a se vedea bolnav, zăcând la pat, rușinat că vecinii și neamurile îl vor vedea așa, o umbră palidă a omului care fusese în tinereță. De altfel nici nu avea de ales, doctorii își declinaseră competența și tratamentul de care avusese parte până acum nu părea să dea roade. Simțea cum pe zi ce trece e tot mai slab și mai neputincios, măcinat de răul care îl ardea dinauntru, dinspre măruntaie. S-a îmbrăcat bine, și-a pus căciula cea mai groasă în cap și a ieșit la poartă, unde îi aștepta Neacșa. S-au suit în căruță și au mers tăcuți, prin dimineața geroasă, până la drumul mare unde Ana i-a dat căruțașului plata pentru transport. Gheorghe s-a așezat pe scăunelul pliabil iar Ana s-a apucat să facă cu mâna la mașini. Nu făcea doar semn cu mâna ci și îi din gură se ruga de șoferi. Chiar dacă aceștia nu auzeau, dar tot vedeau expresia de rugăminte de pe fața bătrânei.

După o vreme oprește o dubă. Era un piețar venind dinspre Olt, de unde cumpărase legume: roșii, gogoșari, gogonele, castraveți, ca să le vânză cu preț bun la piață la Câmpulung.

-          Unde mergi, bre?

-          La Argeș.

-          Păi eu nu merg la Argeș, merg la Câmpulung.

Și până la Pitești dacă se poate, ne lăsați în drum, nu trebe să vă băgați prin oraș. Luați-ne și pe noi, că am bărbatul bolnav și mergem să ne rugăm la raclă la Sfântulița. Plătim, cu parale, nu geaba, numai să ne luați.

Piețarul a deschis ușa dubei și i-a suit în spate.

- Luați un ardei, o roșie, dacă vi-i foame. Că nu se face gaură în cer de atâta lucru.

Gheorghe s-a priponit cu scaunul de un perete iar Ana s-a așezat pe un sac de cartofi. Apoi a început să molfăie cu gingiile ei bătrâne la un ardei kapia. Era bun și dulce, ca multe din legumele pe care oltenii le aduc la piață și văzând cu ce poftă mănâncă, bărbatul i-a cerut și el și a mâncat ca la o jumătate. Au mers așa nu prea mult, căci au ajuns la Pitești. Coborând, au plătit și au mulțumit șoferului. S-au pornit apoi la drum, întrebând din om în om de unde pleacă rata de Argeș. Din vorbă-n vorbă au ajuns până într-o stație a transportului public.

- Femeie, eu nu mai poci să merg. Hai să stăm aici și va veni ea vrea rată să ne ia și pe noi.

Au așteptat așa o bucată bună de timp. Stația era pustie și nu trecea nicio rată. Speriată, Ana întrebă de câteva ori trecătorii dacă sunt la locul potrivit. Răspunsurile n-o liniștiră pe deplin dar nu avea de ales, căci se pornise și olecuță de ploaie și stația îi proteja măcar de asta. De la o vreme însă au început să vină și alți călătorii în așteptarea ratei. Când, într-un târziu, aceasta își făcu apariția, Ana se închină ușurată.

Rata i-a dus până aproape de locul de plecare al maxi-taxiurilor pentru Curtea de Argeș. Au mai așteptat și aici o vreme, căci primele nu mai aveau niciun loc pe scaun, și Gheorghe n-ar fi putut să stea în picioare. Au găsit până la urmă loc și maxi-taxi-ul s-a pornit cu greu, oprind prin toate satele să lase și să ia călători. Au urcat și coborât elevi de liceu care mergeau la școală în Argeș, femei cu pungi de rafie, paznici deja obosiți în drum spre schimbul doi. Gheorghe, ostenit de efortul făcut, dădu să deschiză geamul căci simțea cum începe să ardă, dar femeia îl potoli numaidecât.

- Ai înnebunit, vrei să tragi corent? Nu ești tu deja destul de bolnav, mai vrei?

Resemnat, soțul se priponi cu capul de geamul rece. În mașină se făcuse cald, o căldură urât mirositoare, de transpirație și aer neprimenit. Afară ploua încet. Ana se ruga să nu plouă în Argeș ca să ajungă la mânăstire cu bine.

Nu mai fuseseră niciodată în Curtea de Argeș, orașul voievozilor și al legendelor. Când au coborât în autogară ploaia se transformase într-o burniță mohorâtă. În Argeș, spre deosebire de Pitești, nu există transport public orășenesc, și mânăstirea e departe de autogară. Ana îi luă brațul pe după umăr, scaunul în cealaltă mână și se porniră așa la drum. Aerul rece îi făcu bine pe moment soțului, care reuși să meargă, sprijinit de soție, ca la un kilometru. La un moment dat simți însă cum se înmoaie și îl așeză pripit, ca pe un sac, de ghizdul unui gard. Înmuie batista în apa unei bălți și îl șterse pe față. Obosit și măcinat de boală, Gheorghe se înroșise la față și cerea apă.

Au intrat într-o cofetărie, cel mai apropiat local unde se putea sta jos. Ana i-a cumpărat omului ei un pateu cu brânză și o prăjitură cu multă ciocolată. A cerut de asemenea o sticlă de apă și o cafea. După ce-și trase cât de cât sufletul, Gheorghe bău cu sete ca la jumătate de sticlă de apă. Dinții îi clănțăneau și înghiți cu greu, vărsând apă și pe barba-i albă și nepieptănată. Luă apoi câteva îmbucături din prăjitură, mai mult ca să scape de gura nevestei, care-l cicălea să mănânce mai mult. Abia de la cafea își mai reveni. Căldura lichidului și amăreală îi făcură bine și refuză orice invitație de a adăuga lapte sau zacăr.

Simțea încet-încet cum se încălzește, dar nu cu arsura rea a bolii, ci cu un suflu de viață pe care nu îl mai cunoscuse de când dăduse năpasta peste el. Ceru încă o cafea pe care, de data asta, o îndulci, și mușcă de câteva ori din pateu. Ce-a rămas le-a mâncat Ana, care deja făcea cu spaimă calcule mintale privitoare la banii pentru întoarcere. Din fericire, văzându-i probabil atât de plouați, atât la propriu, cât și la figurat, casiera a refuzat să le primească banii pentru consumație.

Dacă s-au ridicat să plece, suferindul n-a apucat să facă decât câțiva pași în afară. Aceeași ploaie rea îi întâmpinase și își simțea picioarele grele ca plumbul. Nu era chip să meargă mai departe. Deși cafeaua îl reușise să-l revigoreze întrucâtva, avea acum dureri mari de picioare, toți mușchii îl ardeau și la fiecare mișcare își simțea bătrânele articulații troznind. Au intrat deci la loc în cofetărie unde casiera, poate și speriată că i-au sosit pe cap doi bătrâni bolnavi, le-a chemat rapid un taxi. De data nu mai era nici pe departe atât de amabilă pe cât fusese inițial, și au înțeles că nu mai pot rămâne acolo. Oftând, căci banii de taxi erau o cheltuială neprevăzută și nedorită, Ana își urcă bărbatul în mașină și ceru la Sfântulița.

Când au sosit începuse deja să se însereze. La coborâre Gheorghe se simțea la fel de rău ca la urcare. L-a luat cu greu, mai mult târât, ca pe un beteag, și l-a cărat cele câteva sute de metri până la moaștele Sfântuliței. În încăperea cu racla nu era mai nimeni. Un preot veghea pe jumătate adormit așezat într-un scaun din strană. Ana și-a așezat bărbatul pe un scaun și s-a dus să se roage. Abia apoi veni să-l ajute și pe Gheorghe să-l ajute să se atingă de sfintele moaște.

- Sfântă Filofteia, ajută-ne. Scapă-ne de boala asta rea. Așa cum ți-a fost milă de săracii din vremea când erai în viață, așa fie-ți milă și de noi. Nu suntem săraci și goi cum erau ei atunci, dar altă scăpare nu avem și altundeva nu avem unde merge. Tu ai făcut atâtea minuni, fă o minune și cu noi. Nu ne trebuie bani, nu ne trebuie fală, funcții, numai sănătate. Scapă-ne de boala asta, măicuță, cum știi, că am bătut cu mare greutate atâta drum, taman de la Valea Corbului, prin ploaie, cu om bolnav după mine, ca să ne ajuți. Nu pentru că am fi noi oameni prea buni sau credincioși ca să merităm ajutorul tău, ci doar din mila ta, că suntem bătrâni și bolnavi, să ne izbăvești pe noi de boala asta rea.

A rămas așa minute în șir, rugându-se. Afară se înnoptase de-a binelea. Și-a lăsat bărbatul așezat în strană și a ieșit afară, să-și mai tragă sufletul. Nu mai era chip să se întoarcă acasă în sear-aia. Nici bani nu prea mai aveau. S-a întors deci înauntru, unde era mai cald și nici ploaia nu te atingea, frământându-se și rugându-se.

Un preot, altul, mai tânăr, îi urmărea acum în tăcere prin clar-obscurul încăperii. După o vreme își luă inima în dinți și se adresă bătrânei:

- Ați pățit ceva? Vreți să vă fac o rugăciune, o dezlegare?

- Da, părinte, ar fi bine. Dar n-avem bani, să știți.

- Am pomenit eu ceva de bani? Haideți aici. Sau mai bine vin eu la dânsul.

Preotul și-a pus patrafirul peste bolnav și a deschis o carte groasă și roasă la colțuri. Ana făcu două cruci mari și se agăță cu degetele de veșminte. După ce rugăciunile s-au terminat i-a luat la întrebări: cine sunt, de unde vin, de ce au venit, ce vor să facă. Gheorghe stătea tăcut, aproape rușinat de neputința lui fizică. Ana însă vorbea cu patos, povestind necazurile lor, ca și când le-ar fi dat afară ca o piatră pe care o azvârlea de pe suflet.

’’Strașnice-s muierile astea din Muscel’’, gândea preotul care nu auzea astfel de întâmplări pentru prima dată. ’’Te uiți la ele și le vezi mici, uscate, bolnave și gârbove, niște femei îmbătrânite înainte de vreme de necazuri și viață grea. Trag o viață întreagă de un bărbat rău, dacă soarta nu le-a fost bună, trag să crească copiii, să țină de casă și să le facă parte, răbdând toate supărările fără să se plângă. Primesc și înfruntă cu resemnare toate necazurile vieții, dar ferească sfântul să aducă cineva o atingere familiei. Atunci femeile alea amărâte, cocârjate, se transformă de zici că devin leoaice, nu oameni. Lasă deoparte orice rușine, orice frică, și se duc până în pânzele albe ca să găsească rezolvare. De unde poate mai mult de mers până la târg n-au umblat în viața lor, sunt în stare să ajungă până la minister, până la președinte, ca să îndrepte răul. Dacă n-ar avea așa o credință mare în Dumnezeu ar fi în stare să se ia și cu El la trântă.’’

Au vorbit așa îndelung. La final văzându-i amărâți și flămânzi, preotul i-a dus la cantina seminarului teologic și le-a pus câte un castron cu ciorbă în față. Poate și de rușine Gheorghe a mâncat de data asta aproape tot. Apoi i-a băgat într-o cameră de cămin. După ce s-a asigurat că sunt bine a plecat într-un birou și a deschis laptopul, la care a lucrat până la vecernie, când s-a dus la slujbă. Dimineața bătrânii pelerini au plecat spre casă.

Sosit acasă, bărbatul a zăcut 2 zile aproape fără să se ridice din pat. Efortul îl istovise. Ana l-a vegheat toată noaptea, izbutind cu mare greutate să-l repună cât de cât pe picioare. De acum oboseala i se transformase și ei aproape în boală, căci abia mai reușea să aducă lemne în casă ca să facă focul și să gătească pentru amândoi. Era aproape supărată și dezamăgită pe Sfântuliță, căci își făcuse speranțe mari din ruga de la Catedrala Episcopală de la Curtea de Argeș, la protectoarea Eparhiei Argeșului și Muscelului, și nu numai că nu se întâmplase o minune, dar le era acum mai rău ca înainte. Nădăjduise poate la o vindecare miraculoasă, sau măcar la un vis, un semn, ca să știe ce să facă, unde să meargă, ce tratament să ia pentru a se face bine. Zilele treceau și nimic din toate astea nu se întâmpla.

Își luă însă seama că nu e bine să gândească așa și se căi. Dumnezeu și sfinții nu sunt la comanda noastră, să primească ordine de la oameni. Dar asta nu e motiv de teamă. Soarta noastră nu depinde întrutorul de noi. Noi aici, pe pământ, facem ce și cât putem, și dacă nu se poate mai mult înseamnă că așa a trebuit să fie. Faci cât ține de tine și restul lași pe seama lui Dumnezeu.

De la o vreme și Gheorghe, care, fără a fi necredincios sau nepăsător, nu era foarte dedicat celor spirituale, a început să se roage și chiar a cerut o carte de rugăciuni cu scris mare. Nu acorda prea mult acestei activități, e drept, parte pentru că nu mai vedea să citească bine și nici nu era obișnuit cu asta, parte pentru că nu avea puterea să se concentreze la cele citite și parte pentru că nu poți, peste noapte, să îți schimbi obiceiurile. Nevasta se bucură să vadă asta, deși nu se putu abține să nu gândească că o făcea pentru că era speriat de boală și de moarte și asta era de fapt explicația. Se străduia în continuare să aibă grijă de bărbat și de casă, și chiar începuse să fie mai aspră cu el, cerându-i s-o ajute mai mult, în ciuda bolii, la treburile casnice. Adevărul e că se obișnuise cu boala care dura acum de aproape o lună, și nici nu mai putea să-și închipuie cum era înainte, când erau încă relativ sănătoși. Dar nu poți să oprești lumea în loc, tot e nevoie să trăiești, să muncești, îngrijești de animale și singură nu mai răzbea. Casa era acum mai murdară ca niciodată, un colț al bătăturii devenise depozit de gunoaie și hainele stăteau nespălate. Pe tanti Ana degradarea casei o durea aproape la fel de mult ca suferința bărbatului, și se împăcase cu greu cu ideea că nu mai poate să își întrețină locuința, dar de la o vreme a înțeles că pur și simplu nu mai e posibil. Privea acum aragazul și oalele murdare fără să simtă vreo remușcare, mulțumită că mai e în stare să gătească și să facă focul în casă.

Apoi, într-o seară, în fața porții s-a oprit o mașină. Doi tineri s-au dat jos și au început să strige:

- Tanti Ana! Nea Gheorghe! Bre nea Gheorghe! Aloo, e cineva acasă?

S-au apucat apoi să dea cu piciorul în gard și să azmuță câinele care lătra turbat, mai-mai să rupă lanțul. Bătrânii stăteau în casă căci se lăsase frigul, și nu auzeau pentru că Ana se uita la telenovela ei și cum era cam fudulă de urechi dăduse sonorul tare. A băgat de seamă de sosirea străinilor abia atunci când aceștia au început să bată în ușă.

- Da, da, intrați. Ne iertați că e așa mizerie, noi aicea suntem bătrâni și bolnavi, nu mai putem. Mâncați ceva cu noi? Eu asta am făcut, o varză calită, altceva nu am, asta am, asta vă dau.
- Stai, bre, liniștită, că nu de asta am venit. Am aflat că sunteți singuri și bolnavi și am venit să vă ajutăm. Suntem din Mioveni, avem o asociație unde încercăm să ajutăm oamenii, mai ales acuma, în vremurile astea rele. V-am adus niște alimente, o să vă facem acuma niște curățenie și venim altădată cu un doctor să vă consulte și să vedem ce tratament vă trebuie. Stați fără grijă, acum sunteți pe mâini bune, o să se rezolve toate.

- Sfântulița v-a trimis, așa-i? Știam eu că nu o să ne lase. Doamne, îți mulțumim, Doamne, Sfântă Filofteia mulțumim că nu ne-ai lăsat.

-De fapt suntem de la... , dădu să spuie unul dintre voluntari, dar simți o lovitură discretă în picior de la celălalt și își luă seama.

- Da, da, așa e. Dumnezeu lucrează prin oameni, spuse celălalt. Acum a lucrat prin noi.

Ieșiți afară, după ce și-au luat seara bună de la bătrâni, cel ce oprise destrămarea minunii îi explică celuilalt:

- Ei așteptau o minune, că de asta au venit până la Argeș la Sfântulița. Dacă noi le spuneam că am aflat de acest caz de la preot, nu prin vreun vis sau semn ar fi fost dezamăgiți. Așa vor crede că Sfântulița i-a ajutat. Și de fapt, chiar așa e.

Apoi, după câteva secunde de tăcere:

- Ai făcut vreodată vreo minune pentru cineva? Acum noi asta am făcut. Ar trebui noi să ne bucurăm că, oameni fiind, ne-am învrednicit să facem pentru doi bătrâni ceea ce ei au cerut sfinților. Nu știu dacă vom reuși vreodată să facem ceva mai minunat de atât.

Ca loviți de fulger de acest gând s-au urcat în mașină și s-au întors, fără să scoată o vorbă, la casele lor.