Secera lunii - Mențiune - secțiunea proză

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a III-a 

https://oasteadomnului.ro/concursul-national-de-creatie-literara-eseu-traian-dorz-editia-a-iii-a/

Secera lunii

de Angela Dina

Din geana dimineţii, pe bătătura Zădărenilor, o viermuială veselă îţi aminteşte, dac-ăi fi uitat, că azi ăi tineri îşi botează copilul. 

E primul! Şi, unde mai pui, şi băiat, fală de seamă pentru neam, să-i ducă mai departe sămânţa!

Casa, ograda şi acareturile strălucesc în bucuria şi curăţenia duminicii ăsteia, hărăzită a fi ziua încreştinării celui mic! 

În curtea din faţă, bine-njghebate, mesele din blăni de brad geluite împrăştie mirozna răşinii pe sub ştergarele-zăpadă brăzdând lungul tăbliilor. 

Pe laturi, aşteaptă aşezarea oaspeţilor din Băila şi de unde-or mai fi, bănci lungi, aşternute cu macate învârstate.

Porţi larg deschise cheamă la ospăţ privitorul, căci sunt şi ele gătite cu creangă de brad şi ferigă din munte.

Curtea din spate găzduieşte forfota socăciţelor, înfoiate şi din strai, dar, mai ales, din pricepere şi drag. 

Pe cap au velitoare albe, cum se cere la cratiţă şi-s îmbrăcate în cămăşi tot ca spuma laptelui, răsfirate la gât şi cu mânecile suflecate, cusute cu flori în arnici, acoperite-n foi de catrinţe cu alesătură neagră şi roşie, strânse tare din betelii. 

Unele rostuiesc ciorba de pasăre, altele priveghează fierberea-nceată a sarmalelor la focuri ce se frământă sub pirostriile grele.

Din cuptorul ăl mare şi vrednic slujitor a trei rânduri de neam, fug înspre zări arome de nucă şi frunză de alămâie, cu dărnicie răspândite de cozonacii adăpostiţi la copt.  

Mai acana de clădăria coacerii, pe-o masă lunguţă, în tăvi lucitoare de-aramă, se odihnesc găini obosite de-atâta frecat cu grăsime şi cimbru înainte de marea-nfruntare cu arşiţa vetrei încinse. Sunt privegheate de-o vrednică fetişcană, care alungă viespi pofticioase c-o legătură de foi rupte din părul bătrân, stâlpul grădinii…

*

Casa, înecată în lumina sărbătorii, îl ocroteşte pe Taica Mare Pătruță, îngăduindu-l cu drag pe treapta de jos a scării. 

E de mult moşul... Nu mai ţine socoata anilor... Doarme o ţâră... şi-i la veghe mereu, darămite azi, când fecioraşul mărunt va să intre cu nume creştin printre neamuri!

Sub clopul-nălbit de purtare, colilia părului, potrivit și-acum ciobăneşte din tăişul custurii, împlinește împreună cu belşugul mustăţilor un chip ca din poveste. 

În strai alb de iţan, c-un sumănel lăsat pe umeri, purtând în picioare cipici de postav, Pătruță stă rezemat în ciumagul său, cu gândul tot la botezul pruncului nou.

Îşi ţugoaie întruna buzele, dând semn din cap a nemulţumire... 

Ce nume-ar fi şi-acelea?! Felix... Raul?! Doar mintea le cheamă... că limba s-ar frânge în rostirea lor... cât să vrea a le zice! De unde-or fi apărut?! Şi să le poarte strănepotul?! Grea povară!     

Asta-i, în scurt, scânteia ce-i umblă uncheşului necurmat prin devlă.

*

            De intri în sfântul aşezământ, n-ai să afli mulți martori străini la botez.

Neamul Zădărenilor e numeros şi se bâlguie cam tot l-aşa sărbătoare. Aşteaptă cuminţi ca micuţul cel proaspăt să se bucure de tainele vechi: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie. 

Ochii lor se lasă hulpavi asupra preotului nou, abia sosit. Li se pare tânăr şi cam ticăit… E din josul Băilei.

Părintele, cu mânecile sumese, întinde braţele s-apuce copilul. Botează întâi după hirotonisire în lăcaşul din satul natal. Clipa îl sperie tare... E ca o mărturisire îndoită ce-ar face acuşica.

Tulburat de-aşa gând, se-nfioară taman când să-l dea cristelniţei pe cel mic! 

O negreală îl orbeşte pe clipă... mintea-i descreşte... nişte plumb îi coboară în braţele care poartă-ndelung trupşorul prin aer... nu nimeră scăldătoarea, dar, şi când o face, îl scufundă îndelung în apă de trei ori, ca de zece… Și-apoi încremenește, fără de vorbă!   

Copilul încă nenumit nu dă glas! Trupşorul, din roşu de plâns, pare că se-nnegreşte…    N-aruncă nici zvâcnet! E ţeapăn, ce mai?! 

Năşicul, bărbat cât un munte, e dat la o parte de baba Măria, zorită să-ntoarcă la viaţă plodul. 

Îl smulge din brațele părintelui devenit stană, îi freacă pieptuţul, coperindu-l apoi cu baticu-i de cârpă-ncălzită în suflare prelungă.

Mirenii, înlemniţi de-aşa întâmplare, n-apucă să facă nici cruci şi, adunaţi în cerc, ocrotesc cu trupurile aerul din preajma necăjitului prunc…

*

În zumzet de gâze lăcomoase, în sfârâit de vase încinse şi sub mângâierea sfântului Soare, ograda nu pare îngrijată de nimic. Bucătăriţele sunt zorite şi vesele tare!

Timpul curge-nţelept… până-ntr-o clipită, când liniştea-i spartă!

O haită de câini dă năvală în curtea din spate, râvnind la aburul cărnii gătite! Le-aduce aminte de vremea în care, la oraş, fiecare gusta așa bucate. 

Azvârliţi de stăpâni la margini de drum, pe coclauri, speriaţi, înrăiţi, colindă acum prin sate hămesiţi, atacând pe oricine oriunde... Şi-s fără de stavilă!

În zorul spre carne, nu bagă de seamă nici chirăielile femeilor, nici lucrurile zvârlite asupră-le, să-i oprească!

Porniţi ca tătarii cândva, fac prăpăd din mâncare. Le sfârâie blana pârlită de foc… Ridică în aer scheunat de durere… Fierturile le ard aprig gâtlejul... Nici că le pasă! Cu greu se-arată aproape sătui… 

Târziu, dau semn că-s gata să plece, supuşi urletului care îi cheamă dinspre unul mai demn de-ascultare.

Bătrânul Pătruță e răscolit de uluirea trăită. Ochii minţii i-arată că lătrătorii au în frunte o... Da! E chiar ea, Alba, lupoaica! 

Moşul se freacă-n obraji crezând că visează! Cum să fie căţeaua?! E doar o nălucă, îşi spune cu glas.

Pe dată, se vede fecior la stâna dinspre Păpușa, înfruntând cu zăvodu-i credincios raptul făcut de-o temută lupoaică în strunga de oi. 

În lupta-ncleștată cu fiara, scăpase de botu-i hămesit mieii cruzi, plătind pentru asta c-o rană la umărul drept, asemuită de cine-o văzuse ori auzise de ea, cu secera alb-argintie a lunii.

Reîntors din visare mai tânăr, se crede în stare să-nfrângă iar umbra lupoaicei! Se ridică pe dată-n picioare, punându-se în calea ei cu braţele răşchirate-n părţi... 

Dar, n-are izbândă! Pătruță se vede acum astrucat la pământ, călcat şi smucit de gheare, pierzându-și suflarea…

Jigăniile se-nșiră spre porţi în goană şi-o apucă pe uliţă-n sus, spre pădure!

*

            În razele trimise de Sfântul prin geamurile gălbii ale bisericii şi dogorât de friptoarea celor din jur, micuțul e pe deplin întors la viață! 

Uitat de ceilalți pân-acum, părintele își saltă privirea spre cupola negrie sprijinită pe stâlpii de piatră veche ai naosului. 

O umbră subțire ca un fum de lumânare îi tremură-n ochi și-n gând, semn de suflet chemat de Tatăl Ceresc… Felix?! Raul?! Vorbele străine aruncate de naşi la începutul slujbei dispar, sorbite de nemișcarea Sfinților.

Se-apropie și rupe cercul rudelor, gândind să sfârșească slujba. În timp ce unge cu Sfântul Mir trupșorul fremătând, vede numai el cum răsare o lună-n seceră micuță pe umărul drept, firav al copilului.      

Și-n scâncetul pruncului, încercatul preot dă glas puternic, vestind hotărât numele ce-avea să poarte nou-creștinatul de acum: Petre! Pătruță…