Păcatul macină familia noastră.

„Să înceteze păgânismul! Să înceteze beţiile! Să înceteze jocurile! Să înceteze desfrânările! Să înceteze minciuna! Să înceteze calomniile! Să înceteze toate! Poporul acesta are nevoie de îmbrăţişarea şi de dragostea lui Dumnezeu!...”

Părintele Iosif căuta să inspire în fraţii din Lucrarea Oastei Domnului curajul. Să nu cedeze în faţa primejdiei, pentru că, în ultimă instanţă, noi nu avem de luptat împotriva cărnii, împotriva lucrurilor din lumea asta. Domnul Însuşi a spus că: „Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta”. Şi ceea ce facem noi în lupta declarată de Oastea Domnului e ceea ce a spus Cuvântul lui Dumnezeu: că Domnul Iisus a venit să nimicească lucrările diavolului. Şi Oastea Domnului s-a angajat să lucreze – spunea Părintele Iosif într-un articol odată – tocmai contra satanei.

„Luptăm cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume”... Asta face Oastea Domnului!... Luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume. Întotdeauna! Să nu bănuiască cineva că numai acuma trebuie asta. Când Părintele Iosif a spus lucrurile acestea, nu era atunci o situaţie pe care să nu o poţi compara cu stările pe care le trăim noi astăzi. Totdeauna a fost necesar serviciul oamenilor, să apere drepturile lui Dumnezeu în lume. Şi de aceea Dumnezeu a ridicat în mijlocul poporului nostru Oastea Domnului: să lupte pentru drepturile Lui, nu pentru drepturile lor. Că a lor problemă a rezolvat-o El. Şi ei nu-şi caută drepturile lor, ci vor să ajute Lucrarea lui Dumnezeu, în folosul celorlalţi, care nu au ajuns încă să-L cunoască pe Dumnezeu.

În sensul acesta arăta Părintele Iosif într-una din revistele publicate – prin care a căutat să ne formeze după voia lui Dumnezeu – despre Mucius Scevola, sub titlul „A fost şi va mai fi”, unde scria că în timpul romanilor s-a ridicat un popor împotriva acestora, cu scopul de a cuceri Roma. Şi, câţiva dintre ostaşii Romei, o ceată, au spus că ei cu hotărâre se duc şi vor să-l ucidă pe regele care se ridicase la hotar împotriva lor ca să cucerească o parte din imperiu. Împrejurările arată că au fost prinşi şi mai ales unul dintre ei, Mucius Scevola, care se angajase cu jurământ la astfel de acţiune. A fost prins, legat şi dus în faţa împăratului duşman. I se spuse că, în numele legii, va trebui să fie ars. Lângă rege era un altar unde se aduceau jertfe idolului lor.

Scevola a întins mâna deasupra focului şi mâna a început să ardă şi a ars mâna deasupra focului şi el stătea zâmbind, privind la rege. Împăratul l-a scos de acolo şi i-a spus:

– Destul! Să fie eliberat!... Poporul acesta roman nu poate fi înfrânt cu totul, că oamenii ăştia sunt de neînvins. Şi a renunţat să facă război.

Părintele Iosif, pe urmă, arată că creştinismul a avut oameni care l-au depăşit pe Mucius Scevola.

Prin acţiunea lor, prin devotamentul lor, prin eroismul lor, Biserica îşi face înscrişi eroii şi martirii ei. Şi scrie Părintele Iosif undeva că a primit o scrisoare de la Părintele Vasile. Şi Părintele Iosif redă acolo o parte din ea: „Vă scriu, Părinte, cu sângele în gură; că mi s-a rupt plămânul şi gura e plină de sânge; dar nu las steagul!”.

Şi ştiţi că Părintele Vasile aşa a murit, vorbind în marea Catedrală din Bucureşti, din Ghencea, aceea care e ridicată spre slava lui Dumnezeu şi pentru bucuria fraţilor veniţi să se adune. N-a mai putut să vorbească – şi-i scrie Părintelui hotărârea sa de a muri pentru Domnul.

Şi nu numai unul a fost. Sunt şi vor mai fi încă mulţi aşa.

Se mai arată un alt caz de un asemenea eroism, în legătură cu un pusnic coborât în Roma în timpul distracţiilor acelora cu gladiatori. Cum mulţimea mergea în direcţia arenelor, pusnicul s-a dus şi el, să vadă unde merge aşa mare mulţime. A ajuns acolo la arenă şi a văzut ce se petrecea acolo, cum unul dintre cei doi gladiatori, care erau robi, îl învingea pe celălalt. (Se zice că plăcerea cea mai mare a publicului era când unul dintre gladiatori era sub călcâiul celuilalt, iar cel de deasupra înfigea furca în el şi îl dădea gata.) Şi pusnicul nu a mai putut răbda şi, de acolo de unde privea, a sărit în arenă, în mijlocul luptei, şi i-a despărţit pe cei doi gladiatori. Şi de acolo a strigat: „Să înceteze păgânismul!”.

Cum toţi aşteptau clipa în care să se poată bucura, mulţimea a început să murmure şi, în ultimă instanţă, într-un glas, ca în cazul Mântuitorului când strigau să-L răstignească, a strigat şi acum să-l omoare pe cel ce a tulburat bucuria pe care ei aşteptau să o aibă.

Pusnicul şi-a desfăcut frumos cămaşa şi a zis: „Înfigeţi sabia!”.

Şi au înfipt sabia în el.

Era în foaie scris: „Aşa s-a coborât din Munţii Apuseni un pusnic în vremurile noastre, în mijlocul păgânismului anului 1923, şi a strigat: „Să înceteze păgânismul! Să înceteze beţiile! Să înceteze jocurile! Să înceteze desfrânările! Să înceteze minciuna! Să înceteze calomniile! Să înceteze toate! Poporul acesta are nevoie de îmbrăţişarea şi de dragostea lui Dumnezeu!...” „Probabil – scria mai departe în articol – va trebui şi pusnicul zilelor noastre să plătească ce a plătit pusnicul din arena din Roma”.

Dar împăratul Romei a dat dispoziţie într-adevăr să înceteze păgânismul. Cu data de mâine-zi a şi încetat. Nu s-a mai petrecut în Roma aşa ceva. Numele împăratului nu îl reţin – îl pomeneşte Părintele Iosif.

Orice biruinţă trebuie pecetluită cu jertfă. În istoria Bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru, au fost astfel de jertfe.

Pe urmă mai arată o altă pildă. V-o spun şi pe asta şi pe urmă închei: cazul căpitanului Muşat,[1] în luptele de la Mărăşeşti. Părintele Iosif era un om care, prin scrisul lui, într-adevăr ca un general, reuşea să înflăcăreze fronturile, pentru ca să nu cedeze nu în faţa duşmanilor văzuţi de aici, ci în faţa păcatelor care se războiesc cu noi. Fiecare dintre noi ştim ce înseamnă să lupţi cu firea ta cea rea, cu păcatele tale şi cu toate câte se războiesc cu tine. În lupta asta, Părintele vrea să-i antreneze pe fraţi, să lupte ca cei de la Mărăşeşti. Acolo, atunci, duşmanul începea să vină şi lupta se socoti aproape ca fiind pierdută. Dar căpitanul împreună cu cei din compania sa au spus:

– Murim aici! Şi i-a pus să facă jurământ cu legământ şi a făcut fiecare în jurul lui un cerc pe care a scris: „Aici vom muri sau vom învinge!”

Şi cu câtă muniţie au avut, au tras încontinuu şi s-au luptat, au căzut ei acolo şi au murit. Dar duşmanul nu a putu să înainteze. Apoi au venit întăriri din spate şi s-a câştigat biruinţa, ceea ce a adus faima poporului românesc. Şi faima Mărăşeştiului nostru a ajuns până la marginile lumii. Faima sângelui eroilor de la Mărăşeşti.

Spune Părintele Iosif: „Legămintele noastre sunt legămintele lui Muşat de la Mărăşeşti. Murim sau învingem!”

Dacă va trebui, spune el, să nu vedem câştigată biruinţa luptei împotriva păcatului şi a răului, a luptei împotriva păcatelor şi a răutăţilor care se războiesc cu noi, nu-i nimic; o vor vedea urmaşii noştri.

Păcatul macină familia noastră.

Păcatul macină sănătatea noastră.

De unde ne vin bolile? De unde, tot ceea ce aproape că legile statului nu mai pot să oprească? De la păcatele care se războiesc cu noi.

Noi am fost chemaţi să dăm o mână de ajutor în asemenea situaţii, pentru ca într-adevăr poporul nostru să fie un popor sănătos şi să trăiască în condiţiile pe care ni le-a hărăzit Bunul Dumnezeu pe meleagurile astea atât de binecuvântată pentru noi. Numai să ştim să-I mulţumim.

De aceea mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua frumoasă în care ne-a adunat aici. Vor culege alţii, când vor duce la biruinţă lupta începută. Noi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a chemat şi că ne-am putut bucura aici, că într-adevăr în această Lucrarea ne-a ajutat să aflăm mântuirea sufletului nostru. Nu în altă parte. Nu rupându-ne, nu ieşind din cadrele vii ale Bisericii, nici ale tradiţiei noastre strămoşeşti.

Ci aici în mijlocul Biserici noastre şi în mijlocul poporului nostru. Nu vrem să schimbăm nimic, ci doar viaţa noastră şi a celor care trăiesc în păcate şi fărădelegi. Asta trebuie schimbată.

Bunul Dumnezeu să ne ajute pe aceia care până acum am îndrăznit să ascultăm îndemnurile pe care le-am simţit de la mai-mari noştri, să putem să mergem mai departe.

Însă celor care nu au început până acum, Domnul să le ajute să poată începe frumos, îndrăznind spre Acela care ne-a spus: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!”.

Amin.

---

[1] E o confuzie de nume: eroul de la Mărăşeşti a fost căpitanul Grigore Ignat. Constantin Muşat a fost caporalul grenadier care a căzut eroic în acelaşi an (1917), în luptele de la Oituz. (n. ed.)

din vorbirea fratelui Moise Velescu (Arad) la adunarea de la  Petrileni – 9 august 1981

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. - Sibiu: Oastea Domnului, 2010