„O familie dezbinată împotriva ei, o cetate dezbinată împotriva ei înseşi nu poate să dăinuiască”.

„O familie dezbinată împotriva ei, o cetate dezbinată împotriva ei înseşi nu poate să dăinuiască”. Noi suntem o familie, noi suntem o cetate. Cea dintâi şi cea mai puternică datorie a noastră este să fim cât se poate una. Forţa noastră, izbânda noastră, biruinţa noastră stă în unitatea dintre noi. Toţi ne sunt vrăjmaşi. Şi lumea, şi păcatul, şi diavolul, şi oamenii porniţi în slujba celui rău sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Cuvântul fratelui Traian Dorz

De la adunarea de sfat frăţesc de la Comăneşti – august 1988:

 În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiţii noştri fraţi, după cum am mulţumit de la început Domnului pentru bucuria că ne revedem în seara aceasta aici şi după cum, în rugăciunea noastră, cu toţii am cerut binecuvântarea şi prezenţa Lui în mijlocul nostru, credem din toată inima că aceste rugăciuni şi dorinţe ale noastre Domnul le-a împlinit şi le împlineşte. Nu fratele Nicolae, nici fratele Dumitru ne-a vorbit cuvintele pe care ni le-au spus din Cuvântul lui Dumnezeu, ci Duhul Domnului i-a inspirat; pentru ca noi să ne dăm seama – noi, care de multe ori îi învăţăm pe alţii – cât de mult trebuie să mai învăţăm noi înşine.

Pentru ca, în umblarea noastră cu Dumnezeu şi în slujba lui Dumnezeu în care El ne-a chemat şi ne-a rânduit (pe fiecare la o slujbă înaltă şi plină de mare răspundere), să ne dăm bine seama cu toţii, fiecare, de cea dintâi condiţie care ni se cere nouă: trăirea noastră înşine, predarea noastră înşine în slujba Domnului. Pătrunderea noastră înşine în întregime, a fiecăruia dintre noi, de tot Cuvântul şi de tot adevărul lui Dumnezeu. De toată dorinţa de a trăi şi a împlini cu fapta noastră voia cea sfântă a lui Dumnezeu pentru care am venit [în această Lucrare] şi pe care mulţi dintre noi o propovăduim şi-i învăţăm pe alţii să o trăiască. Cel dintâi Cuvânt pe care Domnul ni l-a poruncit este unitatea şi ascultarea dintre noi. Să avem părtăşie unii cu alţii. Că, dacă avem părtăşia aceasta unii cu alţii şi umblăm în lumină, după cum El Însuşi este Lumină, ştiţi bine ce făgăduinţă scumpă avem: Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat. De orice păcat...

Deci, condiţia cea mare este să umblăm în lumină şi să avem părtăşie unii cu alţii. Şi atunci partea Lui, pe care trebuie să o facă El pentru noi, o face atât de fericit şi de binecuvântat!

Cam gândurile acestea le aveam când am venit – şi le am mereu când am de stat în mijlocul fraţilor şi avem să ne îndemnăm unii pe alţii.

Aveam un cuvânt din ultima rugăciune a Mântuitorului, făcută în mijlocul ucenicilor Săi înainte de Patimile Sale, când, în Ioan 17, El S-a rugat aşa de adânc pentru ca toţi ai Lui să fie una. N-a dorit Domnul, mai mult ca orice lucru, decât acesta: să fie ai Săi una. Sfântul Apostol Pavel, care a călcat atât de aproape pe urmele Domnului, acest lucru îl spune, cum a citit şi fratele Dumitru de la Filipeni capitolul 2. Îl recitim în mijlocul nostru, să ni-l însemnăm bine; căci cel de la Ioan 17 îl cunoaştem. „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo duioşie şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă. Ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi nu să se uite la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Iisus: El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor”, pentru ca să ne dea şi nouă o pildă să călcăm pe urmele Lui.

Cuvântul lui Dumnezeu este limpede. Noi, toţi care îl auzim acum, l-am şi propovăduit de multe ori, multor altora. Acum ni se impune nouă şi mai mult să medităm adânc asupra acestor condiţii care sunt: unitatea dintre noi, părtă­şia, smerenia, ascultarea şi acelaşi fel de a gândi, de a vorbi şi de a umbla. De ce? Suntem o minoritate. Biserica Domnului şi adunarea Domnului totdeauna au fost o minoritate în mijlocul lumii. Mentalitatea minorităţii este să fie cât se poate mai unită. Dacă suntem şi puţini şi suntem şi dezbinaţi, noi suntem condamnaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu însuşi, care spune: „O familie dezbinată împotriva ei, o cetate dezbinată împotriva ei înseşi nu poate să dăinuiască”. Noi suntem o familie, noi suntem o cetate. Cea dintâi şi cea mai puternică datorie a noastră este să fim cât se poate una. Forţa noastră, izbânda noastră, biruinţa noastră stă în unitatea dintre noi. Toţi ne sunt vrăjmaşi. Şi lumea, şi păcatul, şi diavolul, şi oamenii porniţi în slujba celui rău sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Mântuitorul ne-a lăsat un cuvânt sfânt: „Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”. Şi, dacă între noi există unitate, părtăşie frăţească şi acelaşi duh, şi acelaşi fel de a umbla şi de a vorbi, şi de a gândi, această unitate este, în noi, o putere atât de mare, încât putem trece cu bucurie şi cu biruinţă peste toate ameninţările celelalte, care vin din afara noastră. Primejdia pentru Lucrarea lui Dumnezeu nu stă în vrăjmaşii din afară, ci în dezbinarea şi în neînţelegerea dintre noi.

Am cântat o cântare frumoasă şi aş vrea să ne aţintim inima şi gândurile asupra unui adevăr: „Ce plăcută-i şi ce dulce-i, / Doamne, adunarea, / acolo-Şi revarsă Domnul / binecuvântarea; / viaţa pentru veşnicie, / binecuvântarea”. Tot ce a spus Domnul a fost o făgăduinţă scumpă făcută adunării. De la cele dintâi cuvinte, când Mântuitorul a propovăduit: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, şi Eu sunt acolo”, e vorba de începutul adunării. Adunările mereu au fost ţinta cuvântului, dragostei, binecuvântărilor Duhului Sfânt; dar şi ţinta tuturor atacurilor vrăjmaşului. Domnul a ţinut să fie cât mai strânsă părtăşia noastră în adunare. Adunările noastre sunt puterea şi bucuria, mijlocul prin care Domnul ne binecuvântează pe noi. Noi am cunoscut pe Domnul în adunare. În adunare am cunoscut Cuvântul. În adunare am cunoscut rugăciunea. În adunare am cunoscut cântarea. În adunare am cunoscut părtăşia noastră frăţească. Şi dorim din toată inima, mereu şi mereu... De ce dorim? Dorim adunarea pentru că în mijlocul adunării Domnul ni le împărtăşeşte pe toate acestea nouă tuturor. De aceea, lucrul cel mai scump care trebuie să fie pentru noi, cel mai scump de păstrat şi la care să ţinem cel mai mult, este adunarea frăţească, unitatea frăţească, părtăşia frăţească, zidirea sufletească. Această sfântă şi dulce binecuvântare de la Dumnezeu care este, pe pământ, adunarea celor credin­cioşi. În mijlocul adunărilor Sale stă Domnul. În adunarea Lui este harul lui Dumnezeu. În adunarea Lui e Cuvântul, în adunarea Lui e rugăciunea. De aceea a spus: „Adunarea... să nu părăsiţi adunarea voastră”. Adunarea noastră este, pentru noi, cuibul cel cald, familia cea dulce, locul unde ne ospătăm sufleteşte.

Ştiţi bine, cei care am fost departe cândva, ani întregi departe de adunare, cât de mult am tânjit în sufletele noastre după o adunare frăţească... Şi acum bucuriile noastre adevărate sunt în mijlocul adunării. Şi, de părtăşia noastră în adunare şi de participarea noastră în mod regulat la adunarea frăţească depinde creşterea noastră, zidirea noastră binecuvântată. Suntem bolnavi sufleteşte, suntem întristaţi? Căutăm adunarea. În mijlocul adunării, Domnul ne binecuvântează. Suntem fericiţi şi bucuroşi? Căutăm adunarea, cântarea împreună cu fraţii. Cântarea cu lacrimi e bucuria noastră. Ce avem pe pământul acesta mai scump decât această familie sfântă în care Tatăl nostru, Mântuitorul nostru, Mângâietorul nostru este totdeauna lângă noi şi ne împarte binecuvântări?

Am venit întristaţi la adunare şi Cuvântul lui Dumnezeu ne-a bucurat şi ne-am întors fericiţi. Am venit bolnavi şi Cuvântul lui Dumnezeu ne-a vindecat şi ne-am întors sănătoşi. Acel han de oaspeţi în care samariteanul milostiv l-a dus pe cel recuperat de pe drumul Ierihonului, din mijlocul tâlharilor, era adunarea. Când noi am fost salvaţi de Samariteanul Milostiv şi ne-a adus de pe unde ne-a adus, ne-a adus în mijlocul adunării. Şi ne-a încredinţat fraţilor noştri care erau acolo: „Îngrijeşte-l până voi veni Eu”. Până va veni Domnul, fraţii noştri îngrijesc de noi în mijlocul adunării ca nişte hangii binecuvântaţi, puşi de Domnul să mângâie, să mustre, dacă e nevoie... Unde este nevoie, pune calmant; unde este nevoie, pune dezinfectant. Calmantul ne mângâie, ne înviorează, ne întăreşte. Dezinfectantul este mustrare, îndreptare şi certare, când e nevoie. „Mustră, ceartă şi îndeamnă”, spune Sfântul Apostol  Pavel. Pentru că de toate este nevoie în adunarea Domnului. Dar numai în adunare le primim pe acestea. Domnul pune aici tot felul de lucrători ai Săi, să îngrijească de noi. Până va veni El. De aceea este nevoie de adunare şi este nevoie de fraţi care să aibă grijă de bunul mers al adunării.

Noi acum, ştiţi bine – că toţi sunteţi cu destui ani de experienţă în Lucrarea lui Dumnezeu – cum am ajuns până unde am ajuns. Ştiţi că au fost ani şi ani îndelungaţi când n-am putut să ne întâlnim doi cu doi, să cântăm împreună, să ne rugăm împreună. Am dorit – unii de departe, alţii mai de aproape – această strângere. Şi acum iată că Dumnezeu ne-a ajutat să ajungem.

A trebuit însă un preţ lung de jertfă şi de suferinţă pentru aceasta. Odată, când Moise a întrebat pe Domnul pentru poporul care suferea în Egipt, a zis: „Doamne, până când va trebui să sufere poporul acesta?”. Şi Domnul i-a răspuns: „Până atunci când suferinţele lui vor întrece păcatele”. Toate păcatele trebuie ispăşite. Păcatele pe care le face un singur om le ispăşeşte el. Păcatele pe care le face o familie le ispăşeşte familia. Păcatele pe care le face o adunare le ispăşeşte toată adunarea. Păcatele pe care le săvârşeşte o naţiune le ispăşeşte toată naţiunea. Păcatele pe care le săvârşeşte o generaţie le ispăşeşte toată generaţia. Noi, dacă cercetăm bine toată istoria şi tot Cuvântul lui Dumnezeu, vedem.

Tot aşa, dacă noi, pe linie de Lucrare, pe linie de unitate şi de adunare, păcătuim, toată adunarea trebuie să ispăşească. Noi a trebuit să ispăşim, ca Lucrare a lui Dumnezeu, în încercările prin care am trecut, pentru că toată Lucrarea săvârşise – prin cei care trebuiau să fie în fruntea Lucrării lumină şi călăuzire –, săvârşisem greşeli. Şi când suferinţele Lucrării, prin cei care au suferit, au întrecut greşelile, Dumnezeu a adus, iată, izbăvirea.

Şi acum suntem iarăşi în mijlocul unor evenimente şi la o răscruce despre care am vrut să stăm acum de vorbă. Noi, cei care suntem bătrâni, suntem pe ducă. Ştiţi aceasta. Câtă vreme a lucrat aici fratele Bălăuţă sau alţi fraţi!... Au avut trei zile când s-au dus. A lucrat fratele Leon Andronic atât de mult! Vin cele trei zile, foarte aproape, când veţi auzi: „Şi fratele Leon a plecat...”. Cum s-a dus fratele Popa Petru, cum s-a dus fratele cutare şi fratele cutare. Rând pe rând s-au dus. Vin cele trei zile pentru fiecare dintre noi. Şi... după cum e într-o familie: cel care are un timp răspunderea, se îngrijeşte ca, după plecarea lui sau la plecarea lui, să nu rămână haos, să nu rămână debandadă, să nu rămână neascultare. Şi trei copii dacă are, el trebuie să facă o parte dreaptă între cei care îl moştenesc. Pentru ca, după plecarea lui, să nu se ivească neînţelegeri şi certuri între cei care ar fi trebuit să fie în unitate şi în ascultare. Şi pe urmă să zică toată lumea, batjocorind: „Uite, omul ăla s-a dus şi şi-a lăsat copiii în debandadă şi acum au ajuns de râsul tuturor”.

În Lucrarea lui Dumnezeu avem şi noi, fiecare dintre noi, răspundere. Iată, noi, cei [despre] care aţi spus, cu capetele albe, ne pregătim de plecare. Rămân cei­lalţi, la care le vine rândul, să aibă grijă mai departe de Lucrarea lui Dumnezeu.

Noi am străbătut o etapă de timp şi de istorie destul de frământată şi zbuciumată. Eu mi-aduc aminte: câtă vreme trăia Părintele Iosif, aşa bolnav cum era, pe pat, în mijlocul nostru (cum am mai spus, ajunsese în ultimele săptămâni că avea 33 de kilograme; şi trupul plin de răni, că nici nu ştiam de unde să-l prindem când trebuia să-l mutăm sau să-l pansăm, sau să-l schimbăm); totuşi câtă vreme a trăit Părintele, noi am fost ca la un adăpost. N-am simţit nici un vânt, nici o furtună, nici o îngrijorare, nici o temere. Era el. Ne ascundeam în umbra lui ca după un stejar puternic. Avea şi umbră, avea şi adăpost pentru noi. Spune un proverb: „Când cade stejarul, cade şi umbra lui”. Când se duce capul familiei, toţi rămân ai nimănui. Aşa ne-am simţit noi trupeşte şi chiar sufleteşte la plecarea Părintelui. Atunci am simţit dintr-o dată că toţi pereţii casei noastre s-au dărâmat şi noi am rămas în bătaia tuturor vânturilor. Numai harul lui Dumnezeu a fost acela care ne-a păzit, ne-a păstrat şi ne-a ajutat. Copii eram. Şi trupeşte, şi sufleteşte. Lucrarea însă este a lui Dumnezeu.

Noi, dacă înţelegem planul Domnului şi, la vremea potrivită, contribuim constructiv la împlinirea planului lui Dumnezeu, aceste planuri minunate se desfăşoară fericit pentru noi. Dar dacă noi nu suntem acolo şi atunci, şi aşa cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu, Lucrarea Domnului nu se zădărniceşte, nu se poate nimici; dar se poate amâna. Domnul ar fi putut să scoată poporul din robie îndată după moartea lui Iosif. Dar n-a mai fost cineva în stare să ţină sus Cuvântul lui Dumnezeu şi să pună rânduială în mijlocul poporului. Pentru că toţi ajunseseră la fel de păcătoşi şi de slabi, de neascultători. Se statornicise o mentalitate de robi în tot poporul lui Dumnezeu. Nu mai doreau eliberarea. Se complăceau în această situaţie de robie şi de orbie. Câtă luptă a trebuit să aibă Moise, robul Domnului, până când i-a scos din această mentalitate de robie! Că şi după ce plecaseră spre libertate, spre Canaan, ani de zile, mulţi au cârtit, aducându-şi aminte de oalele Egiptului. Nu le păsa că erau robi şi trăiau în această nenorocită stare de sclavie. Se obişnuiseră cu robia şi nu mai doreau libertatea. Până S-a îndurat Dumnezeu şi a văzut suferinţele lor şi a adus apoi pe acel om prin care Dumnezeu a adus această libertate. Când suferinţele poporului au întrecut păcatele lui, Domnul i-a trimis eliberatorul. Şi de la Muntele Sinai, când au primit lumina Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul lor, li s-a schimbat mentalitatea. Au început să-şi întoarcă privirile dinspre Egipt spre Canaan.

Trebuie să vină o astfel de schimbare de mentalitate şi în viaţa tuturor celor credincioşi. Că de multe ori ne obişnuim cu mersul şchiop. Şi, dacă ne obişnuim să mergem şchiop, nu mai ştim să mergem drept. Se obişnuiesc oamenii cu o stare rea de lucruri şi li se pare că-i normal aşa. Cum se obişnuiseră ei cu robia din Egipt şi li se părea că e normal şi că acolo era bine. A trebuit să se facă o schimbare de mentalitate în viaţa lor, ca să dorească spre Canaan şi să lupte pentru dobândirea lui.

Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns aceste vremuri. Dar suferinţele şi încercările prin care a trecut Lucrarea au lucrat o curăţire, o sfinţire, o reorientare în viaţa multora dintre noi. Dumnezeu a ajutat, pentru că în mâna Lui este mersul Lucrării. El are grijă ca ea să poată să se desăvârşească, pentru că a trimis-o cu un scop mare aici. Părintele nostru Iosif, acel om prin care Dumnezeu ne-a trezit pe noi la o viaţă nouă şi prin care a adus mesajul acesta al Evangheliei în mijlocul poporului, a spus: „Dumnezeu a trimis această Lucrare de mântuire în Biserica noastră şi în poporul nostru”. Şi, dacă Dumnezeu a hotărât această Lucrare pentru scopul acesta, El o va duce la îndeplinire. Însă graba sau întârzierea aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu cu privire la Lucrarea aceasta depinde de noi. Dacă noi vom fi harnici, credincioşi, hotărâţi, uniţi, cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu, El va îndeplini mult mai repede şi mult mai fericit acest plan minunat. Şi tot poporul nostru va ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu. Dacă noi întârziem, dacă noi lenevim sufleteşte, dacă noi ne dezbinăm între noi, nu putem anula planul lui Dumnezeu. El tot îl va împlini. Dar îl putem întârzia. Noi putem face ca generaţia noastră şi altele după noi, multe poate... că patru sute de ani au stat în robie cei de după Iosif până la Moise, pentru că n-au înţeles chemarea lui Dumnezeu şi au avut dezbinări şi tulburări în mijlocul lor. Din mijlocul lor s-au ridicat neascultători cum au fost Core, Datan şi Abiram. Cum au fost ceilalţi care s-au ridicat împotriva planului lui Dumnezeu. Câtă luptă a avut pentru ca să poată să îi capaciteze şi pe aceştia şi nu s-a putut. [Până ce] Dumnezeu a făcut dreptate şi a curăţit lucrarea, poporul. Atunci a putut face ca poporul să ajungă la mântuire. Noi putem grăbi sau putem întârzia împlinirea planului lui Dumnezeu. Nu-l putem anula. După cum este scris: „Fariseii şi cărturarii au zădărnicit planurile lui Dumnezeu pentru ei”. Nu le-au putut nimici, că s-au făcut fără ei. Însă dacă şi ei ar fi fost de acord şi dacă şi ei şi-ar fi arătat din toată inima ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, ce repede şi ce fericit s-ar fi realizat planul lui Dumnezeu!

Aşa este şi cu noi. Domnul are un plan cu Lucrarea aceasta. E o Lucrare a lui Dumnezeu. Peste Lucrarea Oastei Domnului este chemat Numele Domnului. Nici o altă lucrare din lumea aceasta nu are în numele ei Numele Lui. Toate celelalte lucrări au alte nume... frumoase, biblice poate... Dar Numele Lui e numai în Lucrarea aceasta. Şi spune aşa o profeţie frumoasă la Isaia: „«Eu, Eu te mântuiesc din pricina Numelui Meu», zice Domnul”. Va lăsa El oare ca o lucrare care poartă Numele Lui să rămână de ruşine? Nu va lăsa. Părintele Iosif a spus acest lucru profetic. Se poate că întârzierea acestui plan minunat a venit din pricină că nu toţi au fost de acord atunci. Şi unii au căutat să zădărnicească planul lui Dumnezeu. Nu l-au zădărnicit; l-au întârziat. Însă în toate aceste privinţe, Dumnezeu a decantat, a curăţit, a lămurit şi mai mult Cuvântul Său şi ideea Lui în mijlocul nostru. Noi trebuie să ne uităm cu foarte multă atenţie la istoria Lucrării acesteia a lui Dumnezeu şi să fim foarte atenţi la atitudinea pe care o avem noi acum faţă de această Lucrare. Trebuie să ştim: Lucrarea Domnului se va realiza. El n-a început o lucrare care să dea faliment. El e Dumnezeu! „Lucrările Lui vor dăinui în veac”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Însă realizarea lor depinde de ostenelile pe care ni le dăm noi: mai curând sau mai târziu. Noi putem zădărnici [Lucrarea Domnului] pentru noi, dar nu pentru poporul acesta la care a rânduit-o Dumnezeu. Pentru noi putem zădărnici. O primim sau n-o primim. Ascultăm sau nu ascultăm. Ne unim cu Domnul sau suntem împotriva Lui. Nu Lucrarea lui Dumnezeu o zădărnicim, ci mântuirea noastră şi a celor care depind în mod imediat de activitatea şi de atitudinea pe care o avem noi în Lucrare.