Mamele sunt adevăraţii învăţători şi apostoli ai unui popor.
Pe noi, Mântuitorul nostru ne-a învăţat – şi învăţătura Bisericii şi a mai-marilor noştri ne-a învăţat – să unim munca noastră cu rugăciunea.
Şi îndatoririle noastre de părinţi să le unim cu îndatoririle noastre de fii, de copii. Şi îndatoririle noastre de credincioşi să le unim cu îndatoririle noastre de cetăţeni. Pentru că noi numai în felul acesta suntem pe deplin în ascultarea Voii lui Dumnezeu, pentru că El aşa ne-a învăţat în Sfântul Său Cuvânt: „Să fim supuşi stăpânirii!”
Să ne dăm toate silinţele, la locul nostru de muncă, să fim exemplu de corectitudine, de hărnicie, de punctualitate, de cinste, de vrednicie, în aşa fel, încât, Numele Domnului nostru, Care e mai presus de orice nume, şi cauza Lui sfântă pe care o iubim mai presus de orice pe lume să aibă cinste şi primire în urma vieţii noastre. Nu numai când suntem în adunare sau în biserică, ci şi când suntem la muncă, în mijlocul colegilor noştri de lucru între care trebuie să ne desfăşurăm activitatea. Aşa ne-a învăţat pe noi Dumnezeu!
Aceasta e rodul ostenelilor celor care ne-au adus pe noi la Dumnezeu şi au făcut din noi nişte oameni conştiincioşi şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de aproapele nostru. Nişte împlinitori din toată inima şi din îndemnul conştiinţei a datoriilor noastre faţă de Dumnezeu, faţă de patria noastră, faţă de familia noastră. Faţă de istoria poporului nostru, a Bisericii noastre şi a tuturor celor între care stăm.
Slăvit să fie Domnul!
Acest cuvânt de slavă lui Dumnezeu... acest cuvânt de bucurie din toată inima şi de recunoştinţă pentru toate binecuvântările Sale este cel mai potrivit pe care-l mai putem spune în această clipă.
Fiecare nuntă este un prilej de mare bucurie. Dar pentru acest prilej de mare bucurie, noi n-am făcut nimic, decât ne-am ridicat inima şi rugăciunile către Dumnezeu, ca El să-i binecuvânteze şi să-i ajute pe cei ce-o pregătesc şi să ocrotească toată această bucurie. Dar ne împărtăşim din plin de toată desfăşurarea ei revărsată ca un dar de la Dumnezeu pentru toate sufletele noastre ale tuturor.
Se cuvine deci ca, în clipa aceasta, când noi ne putem bucura din plin de libertatea de a ne privi, de a cânta, de a ne ruga, de a mulţumi lui Dumnezeu împreună... se cuvine să ne aducem aminte, cu recunoştinţă şi cu mulţumire, de toţi cei care ne-au pregătit sau ne-au înlesnit prilejul acestei bucurii. Se cuvine deci să nu-i uităm nici pe cei care sunt lângă Tatăl nostru Bun şi Preaiubitul nostru Mântuitor, toţi acei scumpi şi toate acele scumpe suflete ce sunt înaintea noastră duse acolo şi care de lângă El se roagă pentru noi, după cum este scris: „Ca fumul de tămâie sunt rugăciunile sfinţilor care se ridică neîncetat spre Tronul harului lui Dumnezeu”.
Începând cu ei, trebuie să le fim recunoscători tuturor acelora prin care avem bucuria acestei petreceri de astăzi. Şi nu numai Sus avem binevoitori şi binefăcători, ci şi jos pe pământ.
Mulţumim din toată inima părinţilor iubiţi, trupeşti şi sufleteşti, care, prin munca lor şi prin osteneala lor, au pregătit cu răbdare, cu credinţă şi cu dragoste acest prilej, părinţilor care au crescut din dragoste pentru Dumnezeu nişte copii pentru Dumnezeu.
Aşa cum s-a mai amintit aici, nu trebuie să uităm în clipa bucuriei pe niciunii dintre cei care cu suferinţa, cu munca şi cu răbdarea lor au ajutat ca noi să ajungem o zi de astfel de bucurie. Mulţumim din toată inima conducătorilor poporului nostru care veghează asupra bunului mers al tuturor lucrurilor în ţara noastră. Şi datorită îngăduinţei şi grijii cărora noi putem să ne bucurăm slobozi de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Şi putem să ne adunăm aici şi putem să ne rugăm şi pentru patria noastră şi pentru cei care veghează la independenţa poporului nostru. Şi pentru cei care muncesc, şi pentru cei care petrec nopţi în frământare şi în griji pentru bunul mers al tuturor treburilor în ţara noastră. Pentru ca noi, la adăpostul grijilor, să putem sluji lui Dumnezeu fără piedici şi să ne putem bucura şi noi de tot rodul muncii noastre şi de tot rodul ostenelii muncii altora care, din dragoste, s-au gândit şi la noi şi se trudesc şi ostenesc pentru liniştea şi bucuria noastră.
Trebuie să mulţumim şi conducătorilor Bisericii noastre, care, prin cei puşi să vegheze asupra bunului mers al lucrurilor sufleteşti, înlesnesc bucuriile noastre.
Ar trebui să mulţumim şi conducătorilor comunei acesteia şi tuturor acelora care au o slujba de răspundere în mijlocul poporului nostru, că ne-au înţeles, că au simţit alături de noi şi s-au gândit că, pe lângă nişte mâini care muncesc, trebuie să fie şi nişte ochi care varsă lacrimi de rugăciune. Că, pe lângă nişte picioare care ostenesc pentru muncă, trebuie să fie şi nişte genunchi care să se îndoaie la rugăciune. Pentru că munca fără rugăciune n-are spor şi nici binecuvântare, după cum nici rugăciunea fără muncă, la fel.
Pe noi, Mântuitorul nostru ne-a învăţat – şi învăţătura Bisericii şi a mai-marilor noştri ne-a învăţat – să unim munca noastră cu rugăciunea.
Şi îndatoririle noastre de părinţi să le unim cu îndatoririle noastre de fii, de copii. Şi îndatoririle noastre de credincioşi să le unim cu îndatoririle noastre de cetăţeni. Pentru că noi numai în felul acesta suntem pe deplin în ascultarea Voii lui Dumnezeu, pentru că El aşa ne-a învăţat în Sfântul Său Cuvânt: „Să fim supuşi stăpânirii!”
Să ne dăm toate silinţele, la locul nostru de muncă, să fim exemplu de corectitudine, de hărnicie, de punctualitate, de cinste, de vrednicie, în aşa fel, încât, Numele Domnului nostru, Care e mai presus de orice nume, şi cauza Lui sfântă pe care o iubim mai presus de orice pe lume să aibă cinste şi primire în urma vieţii noastre. Nu numai când suntem în adunare sau în biserică, ci şi când suntem la muncă, în mijlocul colegilor noştri de lucru între care trebuie să ne desfăşurăm activitatea. Aşa ne-a învăţat pe noi Dumnezeu!
Aceasta e rodul ostenelilor celor care ne-au adus pe noi la Dumnezeu şi au făcut din noi nişte oameni conştiincioşi şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de aproapele nostru. Nişte împlinitori din toată inima şi din îndemnul conştiinţei a datoriilor noastre faţă de Dumnezeu, faţă de patria noastră, faţă de familia noastră. Faţă de istoria poporului nostru, a Bisericii noastre şi a tuturor celor între care stăm.
În prilejul bucuriei acesteia trebuie să nu uităm niciodată – şi bine au făcut cei care au amintit – de înaintaşii noştri care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu cel sfânt. Care ne-au îndemnat pe noi mai întâi să-L aflăm pe Dumnezeu, care ne-au ajutat să ne punem paşii pe urmele Lui şi să mergem tot mai vrednici pe aceste urme. Bine fac tinerii care ţin seama nu numai de înaintaşi şi de sfaturile lor, ci şi de pilda vieţii lor şi de credinţa lor.
Bine fac copiii care nu numai că se împărtăşesc din pâinea părinţilor şi din bucuria şi din căldura unei case liniştite şi comode, ci îşi deschid inima şi mintea să le şi primească îndemnurile şi sfaturile. Pentru că părinţii sufleteşti au experienţa vieţii. Ei au viaţa înapoia lor, au trecut prin viaţă. Şi viaţa este cel mai puternic şi mai sănătos învăţător.
Tinerii au viaţa înainte. Noi ştim prin câte primejdii a trebuit să trecem în viaţa aceasta. Neprevăzutul, primejdia, ispita, soarta, destinul, împrejurările din lume şi situaţiile prin care am trecut au fost adeseori atât de mari, încât au depăşit puterile noastre. Şi, dacă n-am fi avut puterea şi harul, şi ocrotirea lui Dumnezeu, mulţi dintre noi care vă vorbim astăzi am fi cu iarbă verde pe piept de mult. Dar datorită harului lui Dumnezeu, noi trăim nu numai ca să vă sfătuim şi să vă fim ca nişte sfătuitori şi îndrumători duhovniceşti, ci şi nişte pilde vii despre puterea şi grija lui Dumnezeu, Care-i ocroteşte în orice împrejurare pe acei care se încred în El şi se ţin pe urmele Lui cu ascultare şi cu credincioşie, din îndemnul inimii, nu numai când sunt în mulţime, ci şi când sunt în cele mai singuratice locuri şi în cele mai ascunse căi.
De aceea, bine face şi bine fac oricâţi – şi oricând avem un prilej de bucurie – să ne aducem aminte de cei care au ostenit să ne facă o bucurie.
S-a amintit despre partea Mamei Sfinte, care a pregătit venirea Mântuitorului şi a ucenicilor Săi la nunta din Cana.
Dumnezeu să le binecuvânteze pe acele mame sfinte care mai sunt şi astăzi pregătitoare ale venirii lui Hristos în familia lor, în viaţa copiilor lor, în viaţa satului lor şi a societăţii unde trăiesc. Şi, prin ele, în mijlocul poporului nostru.
Spune o vorbă veche din poporul nostru că mamele sunt adevăraţii învăţători şi apostoli ai unui popor.
Are familia în ea o mamă sfântă? Va fi o familie sfântă!
Are o generaţie în ea mame sfinte? Va fi o generaţie sfântă nu numai pentru ea, ci şi pentru cei care o vor urma.
Noi, dacă ne rugăm pentru ceva stăruitor, ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne dea familiilor noastre, poporului nostru şi patriei noastre mame vrednice! Mame eroine, mame sfinte!
Mamele credincioase... O mamă bună face mai mult decât zece învăţători. Unde este o astfel de soţie mărturisitoare a lui Hristos, acolo poţi fi sigur că vor urma multe binecuvântări.
În chip duhovnicesc, după cum o singură mamă putem avea trupeşte, o singură mamă putem avea şi sufleteşte. Mama noastră duhovnicească este aceea care ne-a născut pe noi din nou, fiinţa noastră cea nouă. Acea Lucrare prin care, în Biserica noastră, în credinţa noastră, Hristos, prin Cuvântul şi învăţătura Sa, ne-a născut la o viaţă nouă.
O, ce mamă scumpă a fost Lucrarea aceasta a Oastei Domnului! Şi ce învăţătură dulce ca laptele cel bun am supt noi la sânul acestei Lucrări! Ne-am bucurat când am auzit aduceri aminte despre aceasta. Şi nu trebuie să uităm niciodată datoria noastră de recunoştinţă şi ascultare faţă de această mamă.
Pot să fie în localitatea noastră multe mame vrednice... Noi le preţuim şi le vorbim numai de bine pe acele mame fie trupeşti, fie duhovniceşti care pot să crească fie trupeşte, fie duhovniceşte copii vrednici. Şi ştim că Dumnezeu are pretutindeni asemenea mame.
Dar mama noastră este una singură şi pe aceasta noi trebuie să o iubim cu gelozie. Să ţinem la ea mai presus ca la oricare alta. Aceasta nu ne face să le dispreţuim pe mamele altora, nici pe fiii altor mame. Ci ne face, tocmai prin valoarea pe care o dăm dragostei mamei noastre şi prin preţul cel înalt pe care-l dăm creşterii sănătoase în Hristos, să le preţuim pe acele mame duhovniceşti care cresc copiii în aşa fel, încât să-i respecte pe toţi ceilalţi şi să-i preţuiască pe toţi ceilalţi semeni, indiferent de familia în care s-au născut ei.
Pentru că, deasupra familiilor noastre, mărginite noi facem toţi parte din Familia cea Mare a lui Dumnezeu, Care este Tatăl nostru, al tuturor. Pentru aceasta noi nu trebuie să uităm niciodată că trebuie să-l privim pe oricare semen al nostru ca pe fratele nostru şi să-l iubim din toată inima, în măsura în care inima noastră poate să cuprindă dragoste şi respect pentru Hristos, pentru cei pe care-i considerăm şi trebuie să-i considerăm copiii lui Dumnezeu, fraţii noştri.
În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i‑a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
I – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni...”
II – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni...”
III – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei... aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.
Era vorba despre unul care cumpăra...
Era vorba despre unul care îşi sădise o vie...
Era vorba despre altul, care se căsătorise...
Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive:
– comerţul,
– producţia,
– distracţia.
Sau:
– boii,
– via,
– nevasta.
Aceste trei motive, aceste trei piedici l-au oprit pe om să asculte chemarea lui Dumnezeu.
O, cât de mulţi resping şi azi chemarea şi invitaţia la Nunta Cerească, la întoarcerea la Dumnezeu, pentru acestea!
Gândiţi-vă pe câţi îi opresc funcţiile...
Pe câţi îi opresc treburile...
Pe câţi îi opresc distracţiile.
Dacă aţi reuşit să învingeţi aceste trei piedici, nimic nu vă mai opreşte să veniţi la Dumnezeu.
Dar dacă vă mai reţine vreuna din ele, gândiţi-vă că, mai presus de toate, e valoarea sufletului. Oricare dintre aceste trei motive pot fi întemeiate, cum a spus cineva:
„Cartea este necesară,
pâinea este necesară,
dar Hristos este cel mai necesar!”
Treburile noastre sunt într-adevăr importante. Ocupaţiile noastre sunt interesante. Dar mai importantă decât orice este mântuirea sufletului nostru. Şi împotriva acestui lucru n-ar trebui să fie nici o piedică, pentru ca cu atât mai mult să ne putem împlini mai vrednici, în chip mai luminos şi obligaţiile noastre faţă de familie, şi faţă de serviciu, şi faţă de aproapele...
Când noi înşine am venit la Dumnezeu şi am ajuns învăţaţi de El, transformaţi de El, luminaţi de El, am devenit nişte oameni noi, care, acum cu o conştiinţă nouă, mai profundă, mai curată, mai înaltă, să ne putem face aceste datorii şi mult mai frumos. Pentru că omul credincios, dacă este cu adevărat credincios, îşi face datoria sa atât de fiu, cât şi de soţ şi de părinte... Sau şi de vecin, şi de frate, şi de om... Îşi face datoria sa în chip mai vrednic, că pe el nu-l controlează atât de mult legile din afară sau paza din afară, cât legile lui Dumnezeu din lăuntrul inimii şi prezenţa lui Dumnezeu, care îl însoţeşte în orice loc.
De aceea, un credincios trebuie să fie destoinic pentru orice lucrare bună şi trebuie să fie exemplu minunat în orice privinţă.
În pilda cu cei chemaţi la nuntă mai este încă ceva. După ce au refuzat cei care au fost chemaţi întâi, stăpânul a zis: „Duceţi-vă la marginile cetăţii, la şanţuri, la colţuri, pe unde veţi găsi săraci, orbi, neputincioşi, şchiopi... Adunaţi-i pe toţi; vreau să se umple casa mea”.
Ce dovadă a dragostei lui Dumnezeu faţă de cei care nici nu aşteaptă, nici nu se gândesc la aceasta! Dumnezeu însă Se gândeşte la toţi, pentru că El a spus: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Singurul Fiu, Şi L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Dacă au fost unii care au refuzat chemarea, dacă sunt unii care au auzit de prima dată chemarea, care au făcut parte din familii de credincioşi, care au fost în slujba Bisericii, foarte apropiaţi de altarul Domnului, de Evanghelia Domnului, de tot ceea ce se face atât de cutremurător, dar tot nu au primit şi nu au venit, atunci Dumnezeu le trimite chemarea Sa, mântuirea Sa celor slabi, celor săraci, celor depărtaţi, tuturor, rugându-i să vină toţi.
Dacă cei care au fost aproape de Părintele Iosif, dacă cei care au fost acolo nu sunt ascultători şi dacă cei care au fost lângă el au ajuns să refuze chemarea Domnului, au ajuns să se depărteze de această casă scumpă şi au refuzat să rămână statornici în această Lucrare, iată că Dumnezeu cheamă în această Lucrare şi vin de la nord şi până la sud, vin de la Suceava până în Banat şi vin de la Galaţi şi până la Oradea. Din toate aceste părţi ale ţării acesteia vin să asculte Sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu şi să-şi alipească inima de el.
Dacă dintre cei care au fost chemaţi primii, din primele ţări în care creştinismul a crescut puternic, unii au refuzat şi s-au alipit de păcate, de destrăbălări, de risipă şi de tot felul de idoli, Dumnezeu cheamă din nordul şi din sudul îndepărtat, din Asia, din Africa... cheamă din America de Sud... cheamă din Oceania, cheamă din toate părţile pe alţii.
Pentru că El Şi-a dat viaţa pentru ca tot pământul acesta să fie mântuit. Cei care au fost depărtaţi până astăzi, toţi cei care au fost numai colonii, numai robi, numai exploataţi, numai chinuiţi, numai slujitori ai altora, vin şi capătă independenţă. Vin şi află mântuirea Domnului.
Ei capătă lumina cărţii, capătă lumina Evangheliei şi se întorc la Dumnezeu, devenind din nişte robi nişte slobozi, nişte stăpâni, nişte oameni liberi... Nu numai în ceea ce priveşte starea trupească a poporului lor, ci şi în ceea ce priveşte starea sufletească; ajung la cunoştinţa cărţii, la lumina cunoaşterii, ajung la Evanghelie, ajung la Dumnezeu.
Şi iată, în felul acesta, cum se împlineşte de minunat dorinţa Stăpânului Care va face o Nuntă şi vrea ca nimeni să nu lipsească de la această Nuntă. O Nuntă mai mare ca cea din Cana. O Nuntă care va cuprinde suprafaţa întregului Glob. O Nuntă care va cuprinde odată nu numai Globul pământesc, ci tot Cosmosul, Universul, în care Dumnezeu are încă viaţă şi fiinţe şi cărora şi acolo, în felul lor, Dumnezeu le-a trimis solia mântuirii în Hristos.
Pentru că aşa spune Sfântul lui Cuvânt, că: toate cerurile şi toate puterile – şi cele de sus, şi cele de jos, şi cele de dedesubt, şi cei de stare inferioară, şi cei din stare medie, şi cei de stare subdezvoltată –, toţi vor ajunge la lumină, la libertate, la credinţă şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, care este demnitate, adevăr, înţelepciune, frumuseţe şi binecuvântare pentru toţi oamenii de pe toate pământurile.
Pentru că toţi ne-am născut cu dreptul de oameni şi toţi suntem creaturi ale lui Dumnezeu, cu dreptul la toată fericirea, libertatea şi bucuria pe care Dumnezeu o dă acolo unde El este primit.
Aşa cum soarele răsare – la început, el nu apare dintr-o dată peste toate locurile, mai ales peste toate locurile de jos; apare întâi peste toate vârfurile munţilor ce se văd în lumină (şi se vede lumina lui), iar după aceea, încet, încet, soarele cuprinde tot – aşa va cuprinde şi Hristos odată toată lumea aceasta. Toate înălţimile pământului se vor pleca Lui, pentru că El este făcătorul şi binefăcătorul tuturor.
El poate aduce nu numai înţelepciunea, lumina şi libertatea, ci şi belşugul şi pacea desăvârşită peste toate întinderile care se apleacă şi se supun crezând în El şi primindu-L ca Împărat.
Se vorbeşte apoi, în capitolul 25 de la Matei, despre o altă nuntă, la care sunt invitate zece fecioare: cinci înţelepte şi cinci neînţelepte.
Sărmanele, dacă ar fi ştiut ele cât de aproape este venirea Mirelui, cum ar fi dat ele totul, să poată să-şi pregătească haina de nuntă şi untdelemnul din candele, pentru ca să poată avea lumina aprinsă şi să poată intra şi ele la nunta aceasta minunată!
S-a vorbit şi despre aceasta. Ştim cu toţii înţelesul acestei pilde şi ni s-a spus de nenumărate ori să ne facem din timp rost de untdelemnul dragostei lui Dumnezeu, al faptelor bune, al ascultării vrednice, al Duhului şi prezenţei lui Hristos în noi.
Dar cum la nunta din capitolul 22 de la Matei a fost unul care n-avea haină de nuntă şi a trebuit să iasă afară cu ruşine şi a trebuit să plece de la fericire la nenorocire veşnică, – aşa şi la nunta din capitolul 25 de la Matei, sunt nişte fecioare neînţelepte, care, neavând din timp grijă, au rămas şi ele afară.
Să avem grijă! Orice nuntă ne învaţă pe noi adevărul acesta ca să trezească în inima noastră acest gând: să avem într-adevăr haina de nuntă...
Ce înseamnă această haină de nuntă?
Este vorba despre naşterea noastră din nou. Căci, dacă pentru a deveni cetăţenii acestei patrii trebuie să fim neapărat născuţi, ca să căpătăm un nume, să căpătăm o legitimaţie prin care să ne adeverim dreptul de cetăţeni, aşa este vorba şi despre cetăţenia cerească, în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care noi trebuie să ne naştem, să ne naştem din nou!
Să ne naştem aşa cu a spus Mântuitorul în Evanghelia care se citeşte în bisericile noastre în ziua de Paşti. Acolo, Mântuitorul spune că tuturor celor ce cred în El „le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii pământeşti, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
„Le-a dar dreptul să se facă”. Dreptul să ne facem îl avem toţi prin actul botezului, pe care îl primim în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh când ne naştem, după ce ne-am născut.
Acesta este dreptul pe care îl primim de a deveni membri ai Bisericii noastre. Membri de drept ai poporului şi Lucrării lui Dumnezeu.
Dar pe acest drept – pe care, dacă nu-l folosim, îl putem pierde foarte uşor prin păcat – noi mai trebuie să-l completăm cu naşterea noastră a doua oară, adică cum a spus Mântuitorul: „Le-a dat dreptul să se facă”. Acuma noi trebuie să ne facem copii ai lui Dumnezeu.
După Taina Botezului, între Tainele Bisericii noastre, vine Taina Pocăinţei, care este această naştere din nou, acest act prin care noi ne facem copii ai lui Dumnezeu. Nu-i de-ajuns că noi am trecut prin Taina Sfântului Botez. Trebuie să ajungem la Taina Pocăinţei, prin care noi ne facem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din carne, nici din voia firii vreunui om, ci din Dumnezeu, pentru că numai născuţi din Dumnezeu vom putea deveni cu adevărat cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este Nunta despre care este vorba în pilde.
Deci, dacă Mântuitorul a spus: „Le-a dat dreptul să se facă…”, noi trebuie să ne facem, să ne folosim de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu. dreptul de a ne face îl avem toţi. Dar, de fapt, moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu nu ajung decât acei ce se fac copii ai lui Dumnezeu.
Şi Lucrarea aceasta duhovnicească în care Domnul ne-a chemat, la sfatul şi îndemnul, şi chemarea părinţilor noştri duhovniceşti, este tocmai aceasta: „Avem dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu”.
Avem dreptul toţi să mergem cu trenul sau cu maşina până unde vrem, dar, de fapt, nu merg până acolo decât cei ce se urcă şi se duc.
A avut dreptul să vină la nunta asta oricine.
A avut dreptul să meargă la nunta din Cana oricine.
A avut dreptul să se ducă la nunta din Matei capitolul 22 oricine.
Dar, de fapt, nu s-au dus decât cei care au lăsat totul şi au plecat când au fost chemaţi.
Acest lucru este necesar să-l facă fiecare dintre cei ce primesc la naşterea lor Botezul. Sunt datori acum să devină fii prin credinţă, prin pocăinţă, prin naşterea din nou. Şi să trăiască apoi ca nişte făpturi noi, copii ai lui Dumnezeu.
Şi se mai vorbeşte la Efeseni, capitolul 5, aşa de frumos despre rostul nunţii! De acolo, noi am învăţat că nunta este o Taină. Şi că este o Taină care simbolizează aşa de minunat şi aşa de frumos, de profund, unirea Bisericii cu Hristos! Şi, dacă participăm undeva la o nuntă, noi nu trebuie să uităm nici această parte: că Lucrarea în care suntem e ca o mireasă, aşa cum ni s-a spus. Noi, care alcătuim mădularele acestei Mirese, trebuie să fim la înălţimea cerinţei, la înălţimea rostului ei. Dacă o mireasă are, peste toate mădularele ei, podoabe şi dacă toate mădularele unei mirese sunt împodobite frumos, numai un singur mădular dacă ar fi urât, oare n-ar apărea acesta strigător, ţipător, urât pentru toată înfăţişarea ei?
Aşa ar trebui şi noi să fim în Lucrarea lui Dumnezeu cu toţii: mădulare de preţ şi frumoase, pentru că El ne-a spălat, ne-a chemat, ne-a curăţit şi ne-a rânduit să aducem roadă şi binecuvântare în locul în care suntem puşi să strălucim ca o podoabă a lui Hristos.
Oamenii nu-L cunosc pe Dumnezeu... Lumea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Dar Îl poate vedea pe El prin noi, care suntem o fereastră prin care oamenii privesc să-L vadă pe Dumnezeu.
Ce fel de fereastră suntem noi, când lumea priveşte, să-L vadă pe Dumnezeu? Să avem grijă de aceasta, pentru că în ziua cea mare a răspunderilor va trebui să răspundem şi noi, fiecare.
N-aş vrea să lungesc prea mult aceasta, aceste stări de vorbă, dar prilejul nunţii acesteia este un prilej atât de greu de înţelesuri sfinte! Un atât de greu conţinut ni s-ar putea desprinde din tot cuvântul şi din toate cuvintele rostite aici. Şi din toată înfăţişarea noastră, a tuturora.
Cât de mare înţeles au, dacă noi le simplificăm pe toate la ceea ce este esenţialul: primirea lui Hristos – şi vom căuta să devenim cu adevărat nişte credincioşi ai Săi vrednici... Atunci noi Îi vom face cinste lui Dumnezeu şi vom deveni podoabe ale Lucrării Sale.
Ne bucurăm din toată inima de nunta aceasta. Slăvim pe Dumnezeu pentru această bucurie şi pentru atâţi copii credincioşi ai Lui.
Şi Îl rugăm pe Domnul din toată inima noastră să dea toate binecuvântările Lui sincerităţii sfinte a celor care Îl iubesc.
Toate binecuvântările rostite pentru cei care L-au primit pe Domnul şi pe ucenicii Săi la nunta din Cana, toate binecuvântările făgăduite celor din Matei 22 sau cele de care s-au putut bucura cele cinci fecioare care au intrat la nuntă cu Mirele Ceresc să fie revărsate şi peste această tânără pereche ce se înfăţişează astăzi înaintea noastră. Peste ei, peste rădăcinile şi ramurile lor. Peste părinţi, peste înaintaşii şi peste urmaşii lor.
Am mai vorbit de recunoştinţa faţă de înaintaşi... Nu trebuie să-i amintim numai pe părinţii noştri în astfel de prilejuri, ci să-i amintim şi pe strămoşii noştri. Că, dacă istoria Bisericii noastre este plină de nume sfinte şi strălucite de martiri, de părinţi sfinţi, de exemple binecuvântate prin care Evanghelia a ajuns până la noi, şi istoria poporului nostru este tot aşa de plină de urme binecuvântate de Dumnezeu.
Datorită credinţei şi râvnei fiecărora, noi am ajuns astăzi să ne putem bucura într-o patrie liberă, cu o credinţă slobodă, să ne vedem unii altora feţele cu bucurie şi să ne ştergem cu sărutări lacrimile de pe obraji. Nu trebuie să-i uităm pe înaintaşii noştri.
Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani de păgânism, ca alte popoare. Noi ne-am născut cu credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Înaintaşii noştri şi domnitorii poporului nostru, acei care, cu crucea şi cu sabia în mână, au apărat libertatea şi demnitatea, şi cinstea neamului nostru, au avut singurul aliat pe Dumnezeu.
Şi, pentru că L-au iubit pe Dumnezeu şi nu L-au părăsit nici în cele mai grele împrejurări, Dumnezeu i-a izbăvit.
După fiecare luptă, ei au înălţat o mănăstire. Mănăstirile de pe întinsul patriei noastre sunt dovezi ale puterii lui Dumnezeu şi ale dragostei Lui faţă de poporul nostru. Înainte de fiecare luptă, ei au mers şi s-au rugat, şi au cerut ajutorul Lui. Şi, după fiecare izbăvire ce le-a dat-o Domnul, ei au mulţumit. În acest fel s-a legat istoria noastră de Dumnezeul nostru. Şi aşa S-a legat Dumnezeu de istoria noastră. De la apariţia acestei legături sfinte, noi n-am rupt niciodată legătura cu El. De aceea, în momentele cele mai grele ale istoriei, noi am strigat şi El ne-a auzit. În Cuvântul Lui este spus: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi”.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. - Sibiu: Oastea Domnului, 2010 -
Comentarii
Trimiteți un comentariu