Ce familie era familia lor!

Să ne amintim despre o altă familie, nu de mult, nu din Vechiul Testament, ci din vremile noastre, a Părintelui Iosif din Munţii Apuseni
 
Prima vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani) 
la nunta de la Gădălin – octombrie 1979

„Nu-mi mai ziceţi Naomi; ziceţi-mi Mara, căci Cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune” (Rut 1, 20).
„Când duhul trimis de Dumnezeu venea  peste Saul, David lua harfa şi cânta cu mâna lui. Saul răsufla atunci mai uşor, se simţea uşurat şi duhul cel rău pleca de la el” (I Sam 16, 23).

Slăvit să fie Domnul!

Noi astăzi aci suntem chemaţi la o nuntă şi ne bucurăm din toată inima şi din tot sufletul nostru.
Ne-am gândit oare ce înseamnă versetul acesta? Despre amărăciune să vorbim chiar la o nuntă?
Aici este bucurie, aici este cântare, aici este voie-bună.
Aici este veselie, aici mesele sunt pline.
Şi trebuie să ne bucurăm.
Fraţii mei cei dragi, în versetul care ni s-a citit prima dată se vorbeşte despre o femeie din Vechiul Testament – Naomi o chema – care, de bună seamă, era plăcută şi de aceea purta numele acesta. Această femeie a plecat din ţara ei în ţara Moabului, ca să-şi câştige pâinea.
A plecat împreună cu soţul ei şi cu cei doi feciori.
Ce bucuroasă a fost călătoria ei! Ce fericiţi erau! Ce bucuroşi erau! Ce familie era familia lor! Chiar dacă au plecat din ţara lor, dar ei s-au dus împreună.
Însă planul şi lucrarea lui Dumnezeu, cine oare le poate înţelege? Planul Lui cu fiecare pe care îl ia de aici şi îl duce acolo sau îl ia din altă parte şi-l cheamă la El prin dureri amare, prin necazuri şi încercări. 
 La un moment dat, din casa lui Naomi cea plăcută se termină bucuria şi veselia cea fericită. Se îmbolnăveşte bărbatul şi în scurt timp rămâne fără el. Câtă  tristeţe, câtă durere! A ieşit din ţara ei şi i-a murit soţul. Dar durerea nu se sfârşeşte numai cu atâta. Când ea vine în casă, cine ştie cum iese din casă? Ea trebuia să-şi facă lucrarea ei. Pentru că în urmă, după moartea soţului, iată, un fecior se îmbolnăveşte şi moare. Şi apoi moare şi al doilea fecior.
Naomi cea plăcută, frântă de durere, frântă de amărăciune, unde să se ducă? Se hotărăşte să se ducă înapoi în ţara ei.
Când s-a întors în ţara ei, îi spuneau cei ce o cunoşteau: „Uite-o pe Naomi cea plăcută!...”
„Dragii mei, nu-i Naomi! Nu-i Naomi cea plăcută! Nu-i mai spuneţi aşa. Spuneţi-i Mara, căci m-a  umplut Dumnezeu de amărăciune şi mi-a luat tot ce am avut mai drag”...
Scumpii şi dragii mei fraţi, nu ştiu dacă ne-am gândit sau dacă v-aţi gândit bine la asta.
Pe urmă, din această casă, din această familie amărâtă, din această familie plină de amărăciune şi plină de durere, a ales Dumnezeu un lăstar care a dus atâta voie-bună multora. A adus o cântare la o lume întreagă proorocul David, împăratul David, cântăreţul David, psalmistul David.
Naomi a fost strămoaşa, străbunica lui David.
Din durerile acestei case au ieşit pe urmă bucuriile altora. Tânărul David cânta pe urmă cu harfa lui... N-a fost nici un cântăreţ pe faţa pământului ca David.
N-a fost nici până la el şi n-a fost nici de atunci încoace.
Noi ne bucurăm când cântăm; tinerii noştri se bucură când cântă şi au fost numiţi cântăreţi, dar niciodată nu s-a mai pomenit ca duhurile necurate să fugă la cântarea unui tânăr cum era David; la cântarea lui plecau duhurile necurate.
În cântările pe care le cântăm şi noi, cineva spunea odată despre o păsărică ce cântă şi ea tristă şi închisă în colivie: „...plânsul unora e preţul bucuriei altora”.
Fraţii mei scumpi şi dragi, suntem la o nuntă şi cântaţi şi voi. Mesele voastre sunt pline de cântări, mesele voastre sunt pline de bunătăţi.
Dar toate acestea sunt rodul cuiva! Sunt lacrimile cuiva!
Să ne amintim despre o altă familie, nu de mult, nu din Vechiul Testament, ci din vremile noastre, a Părintelui Iosif din Munţii Apuseni, care fusese chemat la Sibiu şi care a putut să spună şi el ca Naomi odată, o, fraţii mei dragi:
„Cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.

O, fraţii mei scumpi!
„Pe-ndepărtate căi de-aş înnopta
şi-o piatră căpătâi dac-aş avea,
tot fericit aş fi şi-n vis aş glăsui:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”...

De Părintele Iosif este [vorba]! Şi-a pierdut soţia. Şi-a pierdut trei copii. Patru fiinţe scumpe [stinse] în braţele lui, una câte una. Soţia a murit pe braţele lui, spunând: „Soţul meu drag!”.
Copiii au murit pe rând, unul câte unul, spunând: „Tatăl meu drag!”.
O, Părinte Iosife, cine ţi-a mai rămas ţie? Domnul te-a umplut de amărăciune. Dar a trebuit să cânţi cum n-a mai cântat nimeni:
„Chiar El mi-a fost Dascăl l-această cântare,
lovindu-mă cu multe necazuri amare...”

Da, cu necazuri amare! O, voi, care nu ştiţi ce sunt acelea necazuri amare, cântaţi, fraţii mei, cântaţi cu toată inima, cântaţi voioşi, dar gândiţi-vă, în toată bucuria voastră, că această cântare pe care o cântaţi a fost plătită de cineva cu lacrimi amare.
Din durerile altora au ieşit bucuriile voastre!
Eu n-am vrut să vorbesc! N-am venit să vorbesc la această nuntă. Am venit să-mi văd fraţii cu care m-am întâlnit sub Cruce. Cu care vreau să merg pas la pas, până Acasă.
 Fraţii mei dragi care v-aţi întâlnit sub Cruce odată, aveţi grijă de cei ce au plecat odată cu voi. Sprijiniţi-i, staţi lângă ei, ca să ajungem împreună toţi în veşnicie.
O, ce bine-i printre voi! O, ce bine-i la umbra voastră! O, ce bine-i s‑asculţi: te bucuri şi te înalţi, n-ai nici o răspundere.
Dar ce greu e să vorbeşti! Acela ce vorbeşte, vorbeşte în Numele Aceluia de pe Golgota, de pe Cruce, şi răspunde pentru fiecare ascultător. Răspunde pentru timpul fiecăruia din frăţiile voastre, pentru fiecare minut în care staţi cutremuraţi şi mai strângeţi ceva. Parcă vă văd pe fiecare cum spuneţi în rugăciunea voastră: „Vorbeşte, Doamne, căci pentru Tine am venit noi la această nuntă!”.
Doamne, nu lăsa niciodată Lucrarea aceasta numai cu vorbitori, ci vorbeşte totdeauna, Doamne, numai Tu prin ei. Pentru că atunci când vorbeşti Tu, inimile noastre saltă de bucurie şi plecăm de la această nuntă binecuvântaţi. Am vrea să vorbească numai El şi numai El mereu.
Fraţii mei tineri dragi! Este o poruncă a lui Dumnezeu: „Copii, cinstiţi pe părinţii voştri”; precum o poruncă a lui Dumnezeu este şi alta: „Supu­neţi‑vă stăpânirilor, căci nici o stăpânire nu este care să nu vie de la Dumnezeu. Cine nu se supune stăpânirilor, nu se supune lui Dumnezeu”.
Dacă e o poruncă a lui Dumnezeu să-ţi cinsteşti părinţii, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti multe zile pe pământ... dacă este o poruncă a unui înţelept de demult care a spus: „Ochiul care dispreţuieşte ascultarea de tată şi ascultarea de mamă, să-l scobească corbii la pârâu şi puii să-l mănânce”, iubiţii mei fraţi tineri, cinstiţi-vă părinţii voştri!
Este o poruncă a lui Dumnezeu: Nu poţi să-L cinsteşti pe Dumnezeu, dacă nu-ţi cinsteşti părinţii tăi. Numai cinstindu-i pe părinţii tăi dai dovadă că Îl cinsteşti pe Dumnezeu. Şi dacă-i o poruncă a lui Dumnezeu să-ţi cinsteşti părinţii care te-au crescut, care ţi-au dat ţie bucăţica de pâine, care s-au trudit să-ţi facă un viitor şi să fii fericit – atunci faţă de părinţii noştri duhovniceşti avem o şi mai mare datorie. Să-i ascultăm şi să-i preţuim, pentru că prin munca şi prin lupta lor noi am ajuns să ne bucurăm şi să cântăm astăzi, şi să fim fericiţi.
Nu L-am fi cunoscut niciodată pe Domnul Iisus.
Nu am fi cunoscut niciodată, nici nu am fi auzit despre Numele care este mai presus de orice nume.
Niciodată n-am fi ştiut ce-i cântarea cu lacrimi la picioarele Crucii, dacă Dumnezeu n-ar fi avut milă să ne nască într-o familie şi să ne dăruiască nişte părinţi atât de credincioşi...
Dacă în familia noastră trupească fiecare ne ducem cu drag şi cu bucurie... (ai o casă, ea-i cea mai frumoasă din sat, nu-i alta ca ea, pentru că e căsuţa ta) apoi duhovniceşte, fraţii mei dragi, avem o familie cum nu-i alta ca ea. Avem urmele părinţilor noştri! Urmele lor frumoase şi curate, ale celor care s-au dus înaintea noastră. Jertfele lor care s-au plătit. Locurile lor, sudorile lor şi chiar mai mult decât atâta.

Şi vrem să le urmăm credinţa!
Să ne ajute Dumnezeu!
Le dorim scumpilor noştri tineri miri ca Domnul să-i învrednicească şi pe ei cu o fericită viaţă şi cu o credincioasă bătrâneţe. Şi să fie o pildă şi un model în locul şi în starea în care au fost puşi. Şi până la sfârşitul vieţii lor să dea o dovadă luminoasă şi frumoasă că au fost crescuţi de nişte părinţi credincioşi şi aşa să urmeze până la capătul vieţii lor. Amin.
Slăvit să fie Domnul!


Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. - Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol 1

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mamele sunt adevăraţii învăţători şi apostoli ai unui popor.

CELE TREI FAMILII

Tinerilor, fiţi credincioşi faţă de Dumnezeu, faţă de părinţii voştri, faţă de patria voastră, faţă de familia voastră.