CELE TREI FAMILII

 

 Dea Domnul Iisus tuturor celor care suntem aici puterea şi ajutorul ca, făcând parte din familia trupească, să nu uităm datoriile faţă de această familie. În felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta. În felul acesta, Biserica noastră va fi o Biserică nu numai cu numele drept-credincioasă, ci va fi cu viaţa, cu puterea, cu roadele o Biserică drept-credincioasă şi noi vom fi cu adevărat nişte copii ai lui Dumnezeu drept-credincioşi în ea.

Vorbirea fratelui Traian Dorz

 la nunta de la Chimindia – august 1979

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Programul nostru trebuie să se-mplinească. Şi va trebui, peste câteva clipe, să mergem pentru ceea ce trebuie să facem şi unde suntem aşteptaţi.

Aş fi dorit din toată inima aici, unde avem un moment aşa de impresionant, aşa de minunat şi unde sunt atâtea suflete pe care le iubim atât de mult... atâţia ochi în care nu putem privi fără lacrimi... Nu ştiu cum... toată viaţa noastră am cunoscut aceste două mari şi minunate condiţii de la Dumnezeu; am avut aceste două mari lucruri în viaţa noastră: dragostea şi lacrimile... Cum am moştenit de la părinţii noştri: şi-n cele mai luminoase zile, poate că ochii noştri, de prea multă lumină, au fost mereu plini de lacrimi... Şi-n cele mai întunecate nopţi, poate că ochii noştri, de prea mult întuneric, au avut numai lacrimi...

Noi mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat dragostea fără lacrimi, nici lacrimile fără dragoste... Lui ne rugăm mereu pentru aceste două mari şi minunate daruri. Pentru că vai de cei care nu pot iubi şi vai de cei care nu pot plânge. În cele mai fericite clipe, noi n-am putut să ne sărutăm de lacrimi. În cele mai îndurerate clipe, noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate acestea.

Da, pentru că s-a vorbit aşa de frumos despre semnificaţia nunţii şi despre ceea ce Dumnezeu întemeiază, în primul rând, printr-o unire de tineri: familia, ne-am gândit mereu la cele trei mari înţelesuri ale acestui cuvânt: familia.

Trupeşte, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învăţat şi ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinţii care ne-au născut. Şi, în orice fel s-ar fi purtat ei faţă de noi, sufletele noastre le vor fi până-n mormânt recunoscătoare. Avem această datorie înscrisă de Dumnezeu în sufletele noastre. Şi nimeni nu poate să şteargă aceste imagini scumpe pentru noi. [Şi] când ajung bătrâni şi împovăraţi, aceste două capete care au străjuit lângă leagănul nostru trebuie să fie pentru noi cele mai scumpe feţe de pe pământ. Şi sunt! Şi nici mormintele lor să nu le uităm. Chiar dacă nu toţi şi chiar dacă nu totdeauna am fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu ceea ce ar fi trebuit să primim de la aceste două fiinţe ca şi care altele pe pământ, pentru noi, nu mai sunt. Noi totdeauna le vom fi recunoscători, pentru că Tatăl nostru cel din cer, Mântuitorul nostru Preaiubit, în Sfântul Său Cuvânt, ne-a scris cu litere de foc pe sufletele noastre şi pe cerul nostru datoria aceasta: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să fii fericit şi să trăieşti multe zile pe pământ”. Porunca aceasta rămâne pentru noi o poruncă veşnică. Şi, chiar dacă s-ar întâmpla – cum sunt destule cazuri – când copiii n-au putut să vadă în casa lor şi-n familia lor, cu adevărat, astfel de feţe scumpe, dacă ei L-au cunoscut pe Dumnezeu, din dragostea de Dumnezeu, îi vor iubi până la sfârşit pe acei faţă de care sunt datori.

Dar, în afară de familia noastră în care ne-am născut trupeşte, noi, cei care ne-am născut din Duhul Sfânt, care ne-am născut din Cuvântul Sfânt, adică din Apa cea vie şi din Duhul cel viu, avem fiinţa noastră cea nouă, fiinţa duhovnicească, cu care aparţinem acelei familii duhovniceşti din care ne-a născut pe noi Dumnezeu. Pentru familia, pentru viaţa trupească, pentru existenţa pământească, noi am avut, fiecare dintre noi, o familie pământească şi doi părinţi pământeşti. Aceştia sunt pe-un timp limitat, cât trăim aici pe pământ. Însă vom părăsi existenţa aceasta pentru care am primit un nume, pentru care am primit o familie, pentru care am primit un trup, pentru care am primit obligaţii, pentru care am primit drepturi, pentru care am primit satisfacţii, pentru care am primit dureri, toate mărginite în timp, pentru că ne naştem... şi murim. Între aceste două dimensiuni se desfăşoară viaţa noastră cea trupească. Şi, dacă avem o familie, spun, pentru această existenţă trupească, noi trebuie să ştim că am fost chemaţi la o existenţă veşnică. Acea existenţă care începe după ce aceasta se termină. Moartea nu-i decât un prag între aceste existenţe. Moartea nu-i un sfârşit de drum. Moartea este numai pragul peste care trecem, în câteva clipe, din existenţa aceasta trecătoare, limitată, în existenţa cea netrecătoare şi nelimitată, veşnică. Şi cum, pentru această existenţă, ne-am primit trupul acesta, numele acesta, viaţa aceasta, forma aceasta, pentru existenţa cealaltă, eternă, pentru care am fost pregătiţi, trebuie să ne naştem din nou. Şi această naştere din Cuvântul lui Dumnezeu este o condiţie neapărat necesară. Mântuitorul nostru a spus şi-n atâtea locuri sunt scrise aceste cuvinte în Sfânta Evanghelie. Sfintele buze ale lui Hristos au zis cele de la Ioan capitolul 3, versetele 3 şi 5: „Nu vă miraţi. Trebuie să vă naşteţi din nou. Cine nu se naşte din nou cu nici un chip nu va moşteni... nu va intra... şi nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.

Prin această naştere din nou, noi intrăm într-o familie duhovnicească. Pentru că aceasta este o naştere duhovnicească pentru o viaţă duhovnicească, pentru o existenţă duhovnicească, pentru o durată duhovnicească, noi trebuie să ne naştem din nou. Această naştere din nou este taina lui Dumnezeu prin care noi ne naştem şi intrăm în moştenirea cea veşnică a lui Dumnezeu. Pentru că din El trebuie să ne naştem pentru El. Aceasta este taina prin care trebuie să trecem toţi. Şi oricine nu trece prin această naştere din nou, prin care se face părtaş Împărăţiei lui Dumnezeu celei veşnice, prin care capătă un nume nou, prin care capătă o făptură nouă, prin care capătă o viaţă nouă, [nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu]. Aceasta trebuie s-o dobândim toţi, prin harul lui Dumnezeu.

Şi Lucrarea duhovnicească în care ne naşte pe noi Dumnezeu în acest fel sfânt, prin Duhul şi prin Cuvântul Său, alcătuieşte familia noastră duhovnicească. În această familie avem obligaţii. În această familie avem părinţi. În această familie avem fraţi. În această familie avem bucurii duhovniceşti. În această familie avem datorii duhovniceşti. În această familie şi-n această viaţă avem ispite duhovniceşti, avem vrăjmaşi duhovniceşti, avem bucurii duhovniceşti, avem fraţi duhovniceşti.

Şi, pentru că această făptură nouă în care intrăm prin naşterea din nou e de durată veşnică, de importanţă veşnică, noi simţim, prin Duhul lui Dumnezeu, în noi datoriile faţă de această familie mai mari decât datoriile faţă de familia noastră trupească.

O veche înţelepciune spune aşa: dacă părintele tău duhovnicesc şi părintele tău trupesc au un necaz mare, la fel, în acelaşi timp, tu eşti dator mai întâi să te duci să-l ajuţi pe părintele tău duhovnicesc şi apoi pe părintele tău trupesc. De aceea noi trecem pe lângă fraţii trupeşti şi ne ducem la fraţii duhovniceşti. De aceea noi ascultăm, înainte de a-i asculta pe părinţii noştri trupeşti, pe părinţii noştri duhovniceşti, cu atât mai mult cu cât sunt mai mari datoriile faţă de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, decât datoriile faţă de oameni şi de cuvintele lor, indiferent ce grad de înrudire am avea cu ei.

Dacă părinţii noştri trupeşti sunt şi părinţii noştri duhovniceşti, ei nu ne vor cere niciodată nimic din ceea ce ar întrista Faţa lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, gândurile lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu. Pentru că ei ne vor fi atunci părinţi nu numai trupeşti, ci şi părinţi duhovniceşti. Binecuvântaţi sunt fiii care, născuţi trupeşte, au avut părinţi şi duhovniceşti şi aceiaşi părinţi care i‑au născut cu trupul, pentru existenţa aceasta, i-au născut şi sufleteşte, pentru existenţa veşnică. Binecuvântaţi de Dumnezeu vor fi părinţii care, crezând şi ascultând de Dumnezeu, îi învaţă şi pe copiii lor la fel.

Şi, pe lângă această familie duhovnicească – în care noi trebuie să ne cunoaştem totdeauna locul şi datoriile şi să ni le împlinim – mai avem o mare familie: familia neamului nostru în care ne-a născut Dumnezeu din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti. Noi nu ne putem şi n-ar trebui să ne putem niciodată ruga pentru noi înşine fără să ne rugăm mai întâi pentru toată familia noastră cea mare, neamul nostru, a cărui limbă o vorbim, pe al cărui pământ călcăm, din glia căruia ne tragem pâinea şi viaţa. Şi în glia căruia ne vom odihni trupul până la învierea din morţi. Acest neam al nostru este marea noastră familie pe care trebuie s-o iubim cu toată puterea sufletului nostru. Şi, când această familie mare a noastră, patria şi poporul din care ne-a născut pe noi Dumnezeu, este în primejdie sau ne cer jertfe, obligaţii şi datorii, din dragoste faţă de Dumnezeu, noi trebuie să ne împlinim cu toată dragostea, din îndemnul inimii, datoria faţă de această familie binecuvântată în care noi am avut părinţi şi înaintaşi sfinţi şi mari.

Dacă ne iubim părinţii şi după ce au murit şi ne aducem aminte mereu de toate cuvintele şi învăţăturile pe care ni le-au lăsat ei, suntem nişte fii binecuvântaţi şi vom avea şi noi nişte urmaşi care-şi vor aduce cu dragoste aminte de noi, cum noi le-am vestit lor cu dragoste aducerea aminte de părinţii noştri.

Iar dacă în familia noastră duhovnicească noi nu-i uităm pe înaintaşii noştri – care, după cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, ne-au vestit nouă Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi ne-au adus la mântuire şi la sfârşitul felului de vieţuire al cărora noi trebuie să privim neîncetat, pentru ca să fim vrednici de ei şi să avem, drept binecuvântare de la Dumnezeu, urmaşi binecuvântaţi – tot aşa nu trebuie să ne uităm istoria neamului nostru, pe înaintaşii noştri care s-au jertfit pentru ca noi să avem libertate, bucurie, ajutor, mângâiere, să ne putem vedea unii cu alţii. Într-o veche scriere am citit nişte cuvinte pe care ar trebui să nu le uităm noi niciodată. Şi scria acolo aşa: „Blestemată este rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru el singur. Binecuvântată să fie rugăciunea aceluia care se roagă pentru tot neamul său, pentru toată familia sa, pentru toţi semenii săi. Şi pierdută să fie mântuirea aceluia care caută să se mântuiască numai el singur. Şi fericită şi binecuvântată să fie în veci mântuirea aceluia care caută să-şi mântuiască toată familia sa, tot poporul său.

Dumnezeu a lăsat în mijlocul poporului nostru această Lucrare şi familie duhovnicească scumpă în care ne-am născut. S-a vorbit aici despre părintele nostru duhovnicesc, pe care nu trebuie să-l uităm niciodată. S-a vorbit aşa de frumos despre amintirea pe care trebuie să i-o purtăm şi despre recunoştinţa pe care să i-o arătăm. Aceasta este o datorie pentru noi toţi. Tot aşa, trebuie să cuprindem în toată rugăciunea noastră acest mare şi sfânt bun pe care ni l-a lăsat Dumnezeu şi-n mijlocul căruia ne-am născut.

Dar părintele acela care ne-a născut pe noi ne-a spus aşa: „Lucrarea aceasta binecuvântată de Dumnezeu, duhovnicească şi sfântă, care poartă în numele ei Numele Lui, este un aluat pus în toată frământătura poporului nostru. Nu să se mântuiască singură... nu să se dospească numai ea singură, cum nu se dospeşte numai pentru el singur aluatul pus în frământătură. Ci să lupte, să se sacrifice aşa cum fermenţii din aluatul pus în frământătură se sacrifică, se jertfesc, luptă şi muncesc, ca toată frământătura în care sunt puşi să ajungă odată o pâine gustoasă şi bună. Tot aşa şi noi: dacă de Dumnezeu am fost chemaţi şi rânduiţi să-L cunoaştem pe El, atunci să ne considerăm totdeauna ca un aluat care avem toată datoria să dospim întreagă frământătura poporului nostru şi-a societăţii în care suntem puşi, pentru ca atunci când vom merge înaintea lui Dumnezeu, la capătul luptelor noastre şi la capătul jertfelor noastre, să nu ne ducem singuri. Să putem duce toată familia noastră împreună cu noi; tot poporul nostru împreună cu noi. Numai atunci suntem şi noi cu adevărat fericiţi, când este fericită familia în care ne-am născut; când este fericită Lucrarea în care suntem; când este fericită Biserica în care Dumnezeu ne-a născut din Duhul Său; când este fericit întreg poporul nostru.

Când tot poporul nostru va fi fericit, şi noi vom fi fericiţi. Când peste poporul nostru vin necazuri, pe noi ne vor lovi întâi. Câtă vreme hotarele ţării noastre sunt libere şi puternice, noi ne putem bucura de pace, putem merge unii la alţii, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii, să lucrăm unii pentru alţii, să ne-mplinim datoriile cinstit şi frumos unii în mijlocul celorlalţi. Şi putem atunci să ne bucurăm liberi şi slobozi de a-L slăvi pe Dumnezeu. Că fericirea noastră numai atunci este deplină, când toţi ceilalţi din jurul nostru sunt fericiţi. Nefericit este acela care caută să se salveze singur. Chiar dacă s-ar salva... ajunge-ntr-un pustiu, singur şi nefericit. Şi nu-i mai mare nenorocire decât să te salvezi tu, când vezi că toţi ceilalţi ai tăi au pierit. La ce folos să mai trăieşti?

De aceea, trebuie să ne rugăm neîncetat ca Dumnezeu să-i păzească pe toţi acei pe care i-a rânduit în mijlocul neamului nostru îndrumători şi veghetori asupra fericirii noastre, a tuturora. Dacă ne bucurăm de-un moment ca acesta, fraţilor, le-o datorăm foarte mult tuturor acelora care, în ţara aceasta, au răspunderea apărării şi libertăţii noastre. Să ne rugăm din toată inima pentru ei, iubindu-i şi ascultându-i. Pentru că sunt puşi de Dumnezeu în mijlocul poporului nostru. Şi, dacă ei stau tari şi dacă ei veghează şi lucrează, şi luptă, iată că şi noi ne putem bucura. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta.

Dacă cei care păzesc hotarele ţării noastre sunt tari şi nebiruiţi, de acest lucru noi ne bucurăm cel dintâi. Dumnezeu să-i întărească şi să-i păzească neîncetat. Şi, după cum de fiecare dată în bisericile noastre se spune să fim păziţi de năvălirea altor neamuri, noi aceasta trebuie s-o spunem neîncetat şi şi mai recunoscători. Să ne împlinim această datorie faţă de poporul nostru, faţă de familia din care ne tragem şi-n mijlocul căreia avem bucuriile, fraţii, surorile, copiii noştri, părinţii noştri, soţia noastră, casa noastră, pâinea noastră, perna noastră odihnită, liniştitele noastre bucurii duhovniceşti. [Căci pe toate acestea] le datorăm în mare parte acelora care, cu preţul vieţii lor, caută să ne asigure această viaţă liniştită şi bucuroasă. Să nu-i uităm!

Şi, dacă noi facem parte dintr-o familie duhovnicească, să nu uităm că şi familia aceasta are luptele ei, încercările ei, lucrătorii ei, părinţii ei, aceia care se ostenesc pentru ca noi să avem bucuriile acestea; să nu uităm datoria faţă de această familie. Niciodată să nu ni se înstrăineze inima de fraţii noştri, de duhul Lucrării în care ne-a trezit şi ne-a chemat Dumnezeu. Să ne învinuim singuri când n-ascultăm. În vreun moment de rătăcire, când n-ascultăm de fraţi, să ne‑nvinuim şi să considerăm aceasta ca un păcat duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Pentru că este scris despre Iisus: „...Fiul Tatălui în adevăr şi-n dragoste”. Adevărul este învăţătura; dragostea este unitatea sufletească. Nu poate fi unitate fără învăţătură sănătoasă, cum nu poate fi dragoste fără adevăr. Să ţinem seama că Lucrarea aceasta are o învăţătură şi Cuvântul lui Dumnezeu porunceşte la Tit 1, 9: „Propovăduieşte cuvântul potrivit cu învăţătura şi înfruntă pe potrivnici”.

Aceasta este datoria unui mădular dintr-o lucrare duhovnicească. Şi-apoi datoriile celelalte, din familia trupească, le ştim cu toţii şi ni se-aduce neîncetat aminte despre aceste lucruri.

Gândindu-ne deci la aceste trei mari adevăruri, să căutăm să ne facem datoria faţă de toate. Făcând-o pe una, să nu le uităm pe celelalte. Este scris la Efeseni 3, 14: „Din El (din Hristos) îşi trage numele orice familie din cer şi de pe pământ”. Despre ce familie şi despre câte familii e vorba aici, numai bunul Dumnezeu ştie. Noi ştim însă că familia noastră duhovnicească al cărui nume-l purtăm îşi trage numele din Iisus. Numele familiei noastre, Oastea Domnului, poartă în numele ei Numele Lui. Din consideraţie pentru El, să respectăm această familie, s-o iubim şi să rămânem până la sfârşit credincioşi învăţăturii din ea şi unităţii frăţeşti.

Şi-apoi datoriile faţă de cealaltă familie le ştim. (...) Orice nuntă este întemeierea unei familii şi nu trebuie să uităm niciodată cuvintele Mântuitorului despre casa zidită pe stâncă şi casa zidită cu temelia pe nisip. Să veghem la aceste lucruri. Orice familie să nu uite această datorie.

Noi dorim pentru scumpii noştri, a căror sărbătorire o prăznuim în chip aşa de fericit, toate binecuvântările lui Dumnezeu şi ajutorul Lui în tot ceea ce priveşte datoria faţă de aceste trei familii din care fac parte. Numai atunci vom ajunge cu toţii să facem parte din familia cerească, în care vom pătrunde dincolo de această existenţă, când vom trece în Împărăţia lui Dumnezeu, în care credem şi pentru care ne-am născut prin Cuvântul şi prin Duhul Sfânt.

Dea Domnul Iisus tuturor celor care suntem aici puterea şi ajutorul ca, făcând parte din familia trupească, să nu uităm datoriile faţă de această familie. În felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta. În felul acesta, Biserica noastră va fi o Biserică nu numai cu numele drept-credincioasă, ci va fi cu viaţa, cu puterea, cu roadele o Biserică drept-credincioasă şi noi vom fi cu adevărat nişte copii ai lui Dumnezeu drept-credincioşi în ea.

Cu aceste gânduri, am dori să ne rugăm împreună lui Dumnezeu şi să plecăm la biserică pentru actul oficial al cununiei.

Se vor ruga întâi mirii şi-apoi unul dintre naşi.

Slăvit să fie Domnul