"Spre Ţara Luminii" - atelier literar al Oastei Domnului

  CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ”  – EDIȚIA A VII-A SEFIRICA BÎRLIBA 15 ani   Trăim vremuri grăbite. Vremuri în care tinerii sunt îndemnați să alerge după tot ce strălucește, să caute fericirea în lucruri trecătoare și să uite de chemarea interioară, acea voce tainică ce nu se aude în zgomotul lumii. Dar, oricât de puternic ar fi vuietul reclamelor, al rețelelor de socializare și al tentațiilor moderne, în inimă rămâne un colț neîntinat care șoptește: „Fii mai mult decât ce vrea lumea să fii”.   Sfințenia nu mai este un cuvânt rostit des printre colegii noștri. Mulți îl privesc cu suspiciune, ca pe o povară veche, uitată printre icoane prăfuite. Și totuși, tocmai acum, când pământul pare tot mai obosit de păcate, chemarea la curăție, iubire și iertare devine mai actuală ca oricând. Tânărul de azi este chemat să fie un erou tăcut: să refuze minciuna, să aleagă adevărul, să nu-și vândă sufletul pe like-uri și aplauze de o clipă.

  CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ”  – EDIȚIA A VII-A Marica Alexandra Ramona /  Oraș Potcoava, Sat Valea Merilor, judetul Olt Indubitabil,război găsim la fiecare pas. Fie că vorbim despre războiul cel dintre noi,fie cel dinlăuntrul nostru,fie cel nevăzut,cu vrăjmașii nevăzuți, într-o mare sau mai mică măsură toate provoacă daune sufletești. Ceea ce consider esențial este modul în care noi, oamenii,ne raportăm la acest război perpetuu, răvășitor, care atrage cu sine și mari binecuvântări, atunci când lupta este una duhovnicească, pentru o viață cu adevărat creștină. Inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi,dar să nu ne mire faptul că din cauza noastră, a răului nostru adânc înrădăcinat în noi se pornește mânia lui Dumnezeu. Oamenii nu realizează cât de mult rău își pricinuiesc atunci când intervine dorința arzătoare a fiecăruia de a dobândi propria credibilitate, autoritate și dreptate.

  CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ”  – EDIȚIA A VII-A Licu Roxana din București   Sunt momente în viață când te uiți în oglindă și nu te recunoști. Nu pentru că te-ai schimbat, ci pentru că cineva ți-a împrumutat chipul cu o formă care nu te mai reprezintă. Eu am trăit acele momente — nu într-o pustietate, ci în brațele celui care spunea că mă iubește. Într-o relație care a ars nu doar pielea, ci și sensul cuvintelor, am început să mă destram, încet. Femeia care eram se micșora zilnic, ca o frunză uscată într-un pahar cu apă. Și totuși, în acel proces de dezgolire, ceva din mine a refuzat să moară. Nu a fost instinct. Nu a fost orgoliu. A fost credință. Nu cea formală, nu ritualul de duminică, nu frica de o judecată divină. Ci credința vie — ca o rădăcină ascunsă adânc sub cenușa unei iubiri toxice. O credință care mi-a șoptit, când toate celelalte voci tăceau: „Tu nu ești ce ți s-a făcut.”

  CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ”  – EDIȚIA A VII-A SEFIRICA BÎRLIBA 15 ani    Era Ajunul Crăciunului când am înțeles ce înseamnă o inimă aprinsă de iubire. Ningea încet, iar eu stăteam lipită de geam, privindu-mi tatăl cum așeza lemnele în  sobă. Mirosul cozonacului, clinchetul de colinde și icoana Maicii Domnului luminată de o  lumânare mică — toate m-au făcut să simt că atunci, chiar acolo, Hristos Se naște și  pentru mine.   În noaptea aceea, mama a deschis ușa unor vecini bătrâni, singuri, și i-a poftit la masa  noastră. Niciodată nu am văzut lumina din ochii lor. S-au rugat cu noi, au zâmbit și au spus  colinde șoptit. În Ajunul acela am înțeles că darurile nu sunt jucării sub brad, ci brațele care se deschid  când altul tremură. De atunci, Crăciunul meu e chipul acelor oameni, încă viu,

  Gabriel MOLDOVAN / Sibiu, SB     Text 1 – Tema: „O zi din viața unui om credincios” E sâmbătă dimineață. Lumina se strecoară anevoie printre crengile goale și perdelele pătate de vreme ale blocului cenușiu de pe Aleea Arțarilor. Orașul doarme într-o oboseală ciudată, ca și cum ar fi uitat să mai viseze. Singurul lucru care anunță că ziua a început este scârțâitul liftului, acel sunet cunoscut, de parcă și mecanismul lui oftează. Eu și tanti Maria locuim pe același palier. Ne trezim cam la aceeași oră. Eu — ca să scap mai repede de zi, ea — ca să o sfințească. De ani buni, își face biserică în garsoniera de la etajul 4. E o cameră mică, cu perete de rigips, dar cu o pace care nu încape în niciun spațiu. Are o candelă aprinsă cu ulei de floarea-soarelui, o icoană cu Sfântul Nectarie deasupra patului, și o Evanghelie veche așezată cu grijă pe o măsuță cu față de masă croșetată.

  CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ”  – EDIȚIA A VII-A Stoica Anamaria-Andreea   Când am intrat pentru prima dată în curtea mănăstirii, sufletul meu era un câmp ars după furtună. Purteam în mine o tăcere grea, amestecată cu o neliniște care mă încolțea de luni întregi. Am intrat sfios, ținând strâns în palmă o lumânare pe jumătate topită, ca o inimă frântă. Am vrut să aprind lumânarea și să plec imediat, să nu mă observe nimeni. Credeam că tăcerea mănăstirii mă va acoperi, că îmi voi lăsa gândurile acolo, lipite de peretele rece al bisericii. Însă, în pridvor, un bătrân duhovnic m-a întâmpinat cu ochii lui adânci, luminoși, ca o apă liniștită în care ți se vede sufletul. — De ce ți-e frică? m-a întrebat el, cu glas încet, aproape o șoaptă.