Locul III: De ce m-ai ales pe mine, Tată?

 

CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ” 

– EDIȚIA A VII-A

Geta Lipovanciuc,

 mun. Chișinău, Republica Moldova,

Pe când lumea-n beznă zace, împărțind din vise lunii,

Fiul Tatălui se-nchină Înălțimii, n-având somn,

Și-l întreabă: „Cum de oare întâmplatu-s-a, că unii

Nu-mbrăcat-au haina sorții, poleită-n cer de Domn?

– De ce m-ai ales pe mine, Tată-al neamului ce vinde

Pe arginți suflarea sacră (însuși lui să-i fie cald),

Să-mi pecetluiești în brațu-mi, stors în cuie suferinde,

Grea putere și credință, dar în flegmă să mă scald?

De ce m-ai ales, în ieslea dintr-o peșteră săracă,

Când păstori de inimi calde privegheat-au plâns de stea,

Să vin prunc fără prihană, văzând cer cum se apleacă

Și cum mâna-Ți Preacurată sub  nor gros mă-adăpostea?

De ce m-ai ales, pe Irod să-l simt chiar în noaptea sfântă

Cum petrece, când Măicuța-mi deschidea-ncuiate porți,

Să văd heruvimii bolții cum în zbucium se frământă,

Cum răstoarnă peste fruntea-mi cast alai de-aprinse torți?

De ce mă aleseși, Tată, doar eu dragoste frățească

Să împart în Sfânta Cină, sacră pită-mpărtășind, 

Răstignit pe Crucea-mi aspră, văzând dragostea-mi să crească

Pentru-ntreg norodul care sărăcea, îmbogățind?

De ce mă-aleseseși, slova-mi să se-nscrie-n inimi pure,

Să strivesc păcatul lumii, prăștiat și-n rădăcini, 

Dar, căzut în oarba tină, nici un ins să nu se-ndure

Să-mi șteargă sudoarea frunții sau greu sânge stors din spini?”

De ce m-ai ales pe mine, plin de-osând, pe Drumul Crucii,

Însetat și-n neagră foame, să-mi port straiul tras la sorți,

Să văd ochii stinși ai Maicii, când puterile măciucii

Mă loveau, născând suspine, nedorite nici de morți? ”

„Fiul meu, marea-mi iubire pentru lumi unde veniseși

Îmi înseninase gândul că doar Fiu-mi va putea,

Dușmănit fiind, să-i ierte și, prin ruga când muriseși, 

Să-i învii din somnul vieții. Altul nici că izbutea.

Dăruitu-le-ai uitare de păcate și-nvoială

De iertare pentru-apostoli și toți cei de te-au urmat.

Știu: ales-am din iubire, nici că-avut-am îndoială,

Deși trecerea prin lume chiar și-apusul ți-a curmat!

– Fiule, Tu – Craiul Tihnei, ridicat-ai spre lumină

Greul vinii, când și orbii devenit-au văzători,

Aprinzând făclii nestinse, unde drumul se termină,

Vrând și surzii să te-audă, și ei – regi stăpânitori.

Te-am ales să smulgi din neguri  lumea fără de culoare

Și să cureți tot infernul de-nrobiții lui satan.

Cei ce s-au târât, prin Tine, învățat-au  azi să zboare,

Azi, prin Tine-și trăiesc viața cei de-o iroseau în van!

Crucea Ta, ce-ai dus-o-n spate, micșorat-a din povara

Gânguritului de pruncul ce își naște-n leagăn har.

Prin iubirea-ți, cu oricine, câte doi, urca-veți scara

Spre-un Cer, unde Maica-Ți Sfântă, de Crăciun, te-aduse-n dar!”