Locul III: Trei pași mai sus de tăcere
CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ / ESEU „TRAIAN DORZ”
– EDIȚIA A VII-A
Licu Roxana – Bucuresti
Pe drumul Golgotei nu cresc buruieni.
Le e teamă să pună umbră pe ce a fost lumină.
Acolo, pietrele nu-s simple pietre.
Sunt rămășițe de gânduri călcate de pași prea grei,
și uneori, dacă te apleci destul de jos,
auzi un oftat rămas agățat de marginea unei spini.
Poate al tău.
Poate al altcuiva care n-a mai avut timp să-l ia înapoi.
Am mers.
Nu știam de ce, dar ceva în mine voia să urce.
Nu după răspunsuri.
Ci după tăcerea care le conține pe toate.
Pe margine, am văzut un om.
Stătea cu capul plecat.
Ținea în palme o cruce mică, făcută din două scobitori.
O lipise cu firimituri de lacrimă.
Antrenez o durere să devină rugăciune.
Și funcționează?
Doare. Deci da.
Am urcat mai departe.
La un moment dat,
am întâlnit un copil.
Se juca cu o coroană de spini și o frunză de dafin.
Rădea. Apoi mi-a spus serios:
Tu știi ce face un Rege când nimeni nu-L mai recunoaște?
Ce face?
Îi iubește pe toți și mai tare.
Am ajuns în vârf.
Golgotă era doar un cuvânt scris în aer,
cu cerneală de sânge și duh.
Am stat jos.
În tăcere.
Și am înțeles că unele urcușuri nu sunt despre înălțime,
ci despre cât de adânc poți merge în tine fără să te pierzi.
Când m-am întors,
drumul nu mai era pustiu.
Alții urcau.
Iar eu le țineam umbrele
să nu le fie prea cald de la lumină.

Comentarii
Trimiteți un comentariu