Premiul III / Proză: Hristos e viu. Dar tu?
Într-un cătun de munte pe jumătate adormit, un prichindel ținea toată casa trează. Ba la fereastră, ba la gura sobei care împrăștia razele luminoase ale lemnelor ce trosneau în focul puternic. Erau ultimele zile de toamnă, ceața densă pătrundea până la oase. Spre prânz se mai ridica ceața și copacii cu frunze ruginii întregeau cadrul de poveste al toamnei.
- Dragul mamei, ia mâna de la gura sobei că o să te frigi! E mai fierbinte decât soarele verii.
- Frige mai tare decât prispa casei încinsă de soare?
- Sigur că da!
- Atunci eu nu pot trăi în cuptor, nici măcar nu pot atinge.
- Dar nici nu ți-a cerut cineva să faci asta, doar să asculți ca să nu pățești nimic rău, îi explică mama copilului de 8-9 anișori. Și apoi continuă... Dar să știi că eu cunosc pe Cineva care umbla pe o astfel de căldură.
- Eu nu cred. Poate primea multe bomboane de ciocolată la sfârșitul zilei...
- Să știi că nu primea nimic. Dimpotrivă, adeseori era alungat de oameni, vorbit de rău chiar dacă le făcea numai bine.
- Eu m-aș fi supărat și m-aș fi dus în altă parte. Ce s-a întâmplat cu El până la urmă? Știi măcar cum Îl cheamă sau e doar o poveste?
- Nu este o poveste, dragul mamei. Îl cunosc, are un nume unic: Iisus Hristos. Deși a trăit pe Pământ acum două mii de ani, să știi că este viu și astăzi.
- Mama, sigur nu e o poveste?
- Nu este o poveste. N-ai vrea să îți povestesc mai multe?
- Ba da, nu am auzit pe nimeni să trăiască așa mulți ani. Bunicul e cel mai bătrân om pe care îl cunosc...
Și mama începuse cu glasul dulce, cald și iubitor să pună la inima copilașului său câteva frânturi din viața Mântuitorului:
- Mult bine a făcut Domnul Iisus la mulți oameni, chiar și copiilor ca tine. Îi iubea mult, îi ajuta, le asculta rugăciunile, mergea din cetate în cetate chiar și pe soarele care ardea aproape ca focul din sobă. Voia să îi vadă pe toți oamenii fericiți. Orbii își căpătau vederea şi șchiopii umblau, leproșii se curățau şi surzii auzeau, morții înviau şi săracilor li se binevestea. (Matei 11:5) Dar oamenii nu erau recunoscători, nu Îl apreciau ci, mai mult, unii căutau să Îl prindă, așa că El căuta să le facă oamenilor și mai mult bine, mergea și mai mult ca să îi ajute pe cât mai mulți oameni fie că era căldură, fie că bătea vântul, fie că era furtună. Îi iubea.
Dar, la un moment dat, oamenii răi L-au prins, L-au bătut, L-au pus să Își ducă Crucea până pe vârful unui munte. Era obosit, flămând, însetat, dar a mers înainte chiar dacă a căzut de multe ori sub greutatea Crucii. Și S-a lăsat răstignit pentru noi. Știi de ce? Ca noi văzând dragostea Sa, să Îl iubim și noi. Doar așa putem fi fericiți. Ascultând de El așa cum Domnul Iisus a ascultat de Tatăl Său, de Dumnezeu-Tatăl. Știi de ce am zis că trăiește și azi? Pentru că a înviat. El poate totul. Vede totul, aude totul. Ne aude și acum când vorbim despre El. N-ai vrea să Îl faci mereu să audă lucruri frumoase și să zâmbească când te vede?
- Ba da, vreau. Nu știam că Cineva a murit ca eu să fiu fericit. Ce iubire mare!
- Copilul meu, iubește la fel de mult ca El pe toți oamenii chiar dacă asta ar însemna să renunți la ce îți place ție, chiar și la bomboane, dă-le celui ce nu are și la momentul potrivit o să simți și tu bucuria învierii.
Anii au trecut și copilul a crescut și tocmai ce a avut cea mai fericită zi. A aflat Învierea. Dar tu, dragă cititorule, ești fericit? Poate e momentul să Îl faci pe Hristos să zâmbească. Acum!
autor: Arghire Emil – București
Comentarii
Trimiteți un comentariu