Traian Dorz sau nostalgia iubirii ca jertfă - Premiul II - Secțiunea eseu
Secolul al XX-lea a reprezentat un cumul de schimbări politice care au condus la rezultate dintre cele mai diverse. Dacă alegem să privim retrospectiv asupra a ceea ce a însemnat perioada comunistă pentru poporul român iubitor de credință și literatură, captivat de artă și de cultivarea valorilor tradiționale, tindem să îi oferim dreptate domnului conf. univ. dr. Octavian Gabor care considera că „putem privi comunismul ca o formă a iadului: o mare de oameni incapabili să se ajute, incapabili să aibă grijă unii de alții. Este un iad impus de sus, nu unul la care ajungem noi înșine, și orice încercare de a ieși din el este aspru pedepsită pentru că orice astfel de încercare aduce cu sine anihilarea regimului în sine. Ajutorarea celuilalt, deci refuzul iadului, transformă iadul în Împărăție”[1]. În ansamblu, comunismul a constituit o perioadă de regres pentru mulți mireni care nu au avut acces deplin la comunitatea bisericească, însă a reprezentat o rampă de lansare pe plan duhovnicesc pentru numeroși preoți, intelectuali, oameni de litere închiși în lagăre și în închisori, care au avut oportunitatea să se regăsească pe sine și pe Dumnezeu.
Poetul
Traian Dorz s-a ostenit încă de mic să pășească pe urmele învățăturilor pe care
Sfânta Biserică le propovăduiește de aproape două milenii, iar până la trecerea
sa la Domnul a urmărit să cultive virtuțile creștine cu mult efort și credință
în Dumnezeu. Cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, care afirma că, „dacă toate virtuțile
câștigate prin nevoințe nu sunt legate între ele prin puterea Duhului Sfânt
care le dă viață, sunt doar niște oase și nervi morți așezate unele lângă
altele. Sufletul nu poate trăi fără Duhul Sfânt, așa precum corpul nu poate
trăi fără suflet”[2],
l-au călăuzit pe poetul român să se roage, să creadă în Înviere și în viața
veșnică, să își ierte prigonitorii chiar și în bezna din închisoarea în care a
stat timp de 17 ani. În pofida constrângerilor la care a fost supus, Traian
Dorz, asemenea altor mărturisitori din temnițele comuniste (părinții Justin
Pârvu, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Adrian Făgețeanu, Nicolae Steinhardt ș.a.),
a avut timpul necesar pentru a se cunoaște pe sine, pentru a-și mobiliza
puterile rămase și a le îndrepta spre Dumnezeu prin comunicarea cu Acesta în
rugăciune, pentru a se înnoi. Cu alte cuvinte, Traian Dorz a înțeles plenar
cuvintele propovăduite de părintele Iosif Trifa, ilustrul promotor al
ortodoxiei și culturii românești de pe meleagurile țării noastre, care nota: „Ca
să poți crește, trebuie mai întâi să te naști. Tot așa și în cele duhovnicești.
Ca să poți crește în Domnul, trebuie mai întâi să te naști din nou. Iar această
naștere este, preaiubiții mei frați, ruperea totală cu lumea, cu duhul acestei
lumi; predarea vieții noastre în întregime Domnului și începerea unei vieți noi
cu El”[3].
În
temniță s-a smerit și a răbdat, confruntându-se cu numeroasele neajunsuri pe
care torționarii le provocau tuturor celor care au decis să-și asume
identitatea creștină, precum odinioară, în primele trei veacuri de creștinism,
sute de martiri erau jertfiți pentru numele lui Hristos. Această răbdare,
despre care Sfântul Ioan Scărarul aprecia că „este tăierea scuzelor și
luarea-aminte la sine”[4],
l-a ajutat să înțeleagă nesocotința și carențele spirituale ale celor care îi
provocau suferința, astfel încât a avut tăria și înțelepciunea de a le ierta
greșelile și de a se ruga pentru sufletele lor. Această din urmă faptă este
poate cea mai concludentă dovadă că iubirea jertfelnică iartă, uită și acoperă
greșelile tuturor, înăbușindu-le cu o dragoste de negrăit. Un alt mare om de
cultură prigonit de comuniști, părintele Nicolae Steinhardt, scria că „Nu
ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți. Iertarea neînsoțită de
uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire și mască
a ținerii de minte a răului”[5],
iar această perspectivă o regăsim și la poetul Traian Dorz: îndreptându-și
atenția complet spre Dumnezeu, a fost incapabil să transmită altceva decât
dragoste.
Cu
toate acestea, trebuie să înțelegem că iubirea creștină autentică pe care o
simțea față de întreaga lume, chiar dacă fizic era strâmtorat de vitregiile
sistemului politic, a necesitat multă jertfă personală. În primul rând, această
stare a avut nevoie de mult curaj care să-i ofere noblețea, modestia, smerenia
de a iubi. Sfântul Nectarie din Eghina aprecia că „cel care este curajos moral
e nobil, iubitor de adevăr, sincer, cu suflet mare, neînfricat, îngăduitor,
compătimitor și tolerant, răbdător și consecvent, mărinimos, devotat, liber,
demn și plin de măreție”[6].
În al doilea rând, iubind cu credință și asumându-și crucea personală a
nevoințelor, Traian Dorz a înțeles că toți creștinii se închină unui Dumnezeu
răstignit, care a ales Crucea în detrimentul altor facilități lumești și față
de care noi toți trebuie să avem credința în providența Sa și încredințarea că
dreptatea lumească, de care poetul nu a avut parte, dar despre care profesorul
Eugeniu Safta-Romano scria că „totalizează virtuțile și cere să se recunoască
și să se respecte drepturile fiecărui om, să se dea fiecăruia ceea ce este al
său”[7],
nu este finalitatea și că decizia finală îi aparține lui Dumnezeu. Nu în
ultimul rând, nostalgia iubirii sale a avut drept temelie conștiința sa curată
și neobosita teamă de a nu-l supăra pe Stăpânul Său, iar acestea l-au izolat de
groaza pe care torționarii urmăreau să o inducă, prin aceasta adeverindu-se că
„cel care a devenit robul Domnului se înfricoșează numai de Stăpânul său; cel
care nu se teme încă de Acesta, deseori ajunge să se sperie de propria-i umbră”[8].
Dacă
a-i reactualiza memoria poetului Traian Dorz este un gest de cultură națională,
ca tineri, a-i urma modelul de curaj, iubire jetfelnică, entuziasm în
îndeplinirea binelui sunt îndatoriri morale care ne ajută să ne conturăm propria
personalitate și să identificăm încă din timp modelele demne pe care trebuie să
le urmăm. Însuși marele duhovnic Justin Pârvu afirma că „tineretul nostru ar
trebui puțin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoșii și martirii
lor. Cunoașterea martirilor și a adevărului istoric va trezi în noi și
cunoașterea de sine. Dacă noi nu ne lustruim memoria și nu ne cunoaștem
martirii și jertfele înaintașilor noștri, nu ne putem redeștepta”[9].
În această lume în care retrospecția și memoria umplu doar secundele rămase
după îndeletnicirea cu activitățile cotidiene istovitoare, modelul poetului
Traian Dorz, cel care a suferit, a scris, a trăit profund ortodox, rămâne un
etalon de performanță duhovnicească, de conlucrare și comuniune cu Dumnezeu,
dar și de iubire creștină autentică, dispusă să ierte, să uite și să acopere
toate greșelile aproapelui.
[1] Conf. univ. dr. Octavian
Gabor în Despre născători de frumos în
închisorile comuniste, din lucrarea colectivă Identități sociale, culturale, etnice și religioase în comunism,
Editura Polirom, 2015, p. 421.
[2] Sfântul Simeon Noul
Teolog, Țelul vieții creștine,
Editura Anastasia, București, 1996, pp. 156-157.
[3] Preot Iosif Trifa, Să creștem în Domnul, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2018, p. 19.
[4] Sfântul Ioan Scărarul în
Cartea filocaliilor. Cele mai frumoase
pagini, apărută sub coordonarea Georgetei-Anca Ionescu, după textele
originale traduse de acad. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,
București, 2018, p. 380.
[5] Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei
Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, p. 106.
[6] Nectarie din Eghina,
sfânt, Cunoaște-te pe tine însuți sau
Despre virtute, Editura Sophia, București, 2012, pp. 276-277.
[7] Safta-Romano, Eugeniu, Arhetipuri juridice în Biblie, Editura
Polirom, Iași, 1997, p. 71.
[8] Ioan Scărarul, Scara
Raiului ediția a II-a, Editura Amarcord, Timișoara, 1997, p. 354.
[9] Pârvu Justin, Ne vorbește Părintele Justin vol. II,
Petru Vodă, 2013, pp. 86-87.
de Leonte Sebastian-Marian, Clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Tulcea
Comentarii
Trimiteți un comentariu