De Paşti - Premiul II - Secțiunea proză
După cină, rămânea în capul mesei. Când se găsea
doar cu Buna, o linişte ca de basm se pogora-n odaie peste-amândoi.
Şi unde nu se deschidea uşa poveştilor, încât zăbava
din cuhnie se petrecea repede, repede şi-i fermeca pe-amândoi.
Cum se-apropia Paştele, băiatul tresări înfericit
că o amintire tare dragă îi da roată, făcându-l să se bucure încă o dată...
–Mai ştii, mumă, cum alergau ai mei într-un an
după mieluţul menit de Paşte? rupse tăcerea băiatul. Dar degeaba!
Mata erai pornită de-acasă, hotărâtă să faci sărbătorile cu alde moşul Vergică şi-ai lui. Poate ţi-aduci aminte cum am făcut scăpat mielutul de cuţit, poate, nu.
Parcă ieri s-a petrecut... Blânduţul le cam ştia
gândul! Nimerea cotloane tainice în saivan, de nu-l dibuiau, mai cu seamă din
vina oilor ce-ar fi vrut să-ncapă şi ele acolo.
Eu, pe de altă parte, îi fermecam din priviri
punând oprelişti urmăritorilor. Întârziam aşa împlinirea sorţii.
–Erai copil de-o şchioapă şi tare te bucurai de
mielul hotărât! Cam asta-mi vine-acum prin minte, îl încredinţă bătrâna.
–Născut devreme-n Brumar, crescuse mult până în
prejma Săptămânii Mari. Ziceam că e frăţiorul mezin... îl botezasem Luţu şi-i împodobisem
gâtul subţirel c-un şnur vişiniu terminat în doi canafi, îi dădu înainte copilul.
–Aşa-i! îl aprobă muica Raveca, toată numai zâmbet
c-avea şi ea în ochi cele repovestite cu drag de Ariton.
Mereu împreună, vă dădeaţi jocului fără griji...
–Nici în ruptul capului n-aş fi îngăduit să-i
curme viaţa! se sumeţi băiatul. Îl iubeam grozav...
Alde mămica îmi spusese că junghiat e bun pentru
vopsit ouăle. Cât despre fript, nu mă zădărau... se făceau şi tătuţu, şi ea că
plouă.
Când venise vorba să-l taie, un leşin mă doborîse
printre ăi duşi... Dar mă-ntorsesem degrabă c-o găselniţă zviduitoare pentru
suferinţa mea.
–Da! Da! Parcă mi-aduc aminte c-ai ajuns de
poveste în sat... îl molcomi bătrâna, aşezându-se alături, şi nerăbdătoare, şi fericită. Mai spune-mi!
Băiatul nu ştia nici el dacă cele răspândite în
urmă cu ani s-au petrecut aievea ori ba. Dar, acum, tare i-ar fi plăcut să nu
fi fost o născoceală!
–Atunci n-am scos o vorbă, nimic. Dar a doua zi,
era-n Joia Mare, ai mei aflară pe masă un coş plin cu ouă roşii frumoase. M-au
iscodit ce şi cum se-ntâmplase. De unde-s ouăle roşii, că mielul nu-i tăiat
încă?! Şi tot aşa...
Eu tăceam firoscos. Aşteptam să se-adune cu toţii
să le-mpărtăşesc taina!
De cu seară mă muncise gândul... Pironit în mijlocul
odăiţei, dădeam roată cu privirea, ca şi când pereţii aveau răspunsul privind
roşitul ouălelor...
Şi chiar aşa s-au petrecut înlesnirile, căci
dinspre icoană înnegrită de fumurile sobei şi gătitului porni spre mine un
fior...
Candela, încă nestinsă, sclipi mai ceva decât
puterea fitilului, aruncând spre Chipul Pruncului din braţele Fecioarei o mingiucă
de scânteieri aurii, ce-i înfloriră un zâmbet. Apoi, lumina îşi reveni pâlpâind
molcom ca de obicei...
Nici nu trecuseră clipite prea multe, că-n căpşorul
meu, sub semnul icoanei, izbucni un îndemn...
Găbjisem în perniţa spânzurată de tocul uşii acanul
folosit la cârpitul ciorapilor. Pe loc hotărât, m-am împuns în degetul mic al
mâinii stângi şi, gata! Boabele roşii ţâşniseră!
Dar, de unde ouă?! Drumul pân’ la cuibar în miez
de noapte ar fi cerut zăbavă!
Ȋn mintea mea de prichindel se născuse, pe loc,
alt gând. Dac-aş roşi nişte...? Şi-am cătat cu ochii-n jur. Şi, să vezi, am zărit
o ulcică odihnind pe colţul dulapului cu grâul ce trebuia dat dimineaţă oarelor.
Am alergat fericit, am cărăbănit cam temător de
pagubă un pumn de boabe de-acolo şi le-am aşezat grămăjoară în mijlocul mesei.
M-am împuns iar. Sângele cădea stropind grăunţele...
Oarece zgomot mă-ntrerupsese din lucru. Am dat
fuga în odaie fără s-acopăr urmele isprăvilor, cu gând să mă scol în zori
pentru asta.
Înainte de culcare, am aruncat încă o rugă înspre
candeluţa icoanei pentru salvarea mielului meu...
–Şi, vezi bine, Dumnezeu te-a ascultat! rosti înflăcărată
Buna.
–Da, a iscat ouă din grâul prăpădit de mine şi
le-a desăvârşit roşeala! întări Ariton înveselit grozav.
–Iar Luţu a fost salvat! triumfă copilăreşte chiar
şi Raveca.
–Dar cum altfel?! N-ai uitat c-a rămas berbec de
soi în turmă, iar, când i-a sosit timpul, tot mi-a lăsat amintire tămăduitoare...
mai adăugă băiatul şi o lacrimă de înduioşare se pierdu pe nasturii cămăşuţei...
–Da, dragul muichii! O cojocică purtată vreme
lungă de-atunci, nu-i aşa?! rosti cu alean bătrâna.
Apoi, zâmbi încântată, încredinţându-şi nepotul că
minuni dumnezeieşti sunt şi vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu
amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte...
Comentarii
Trimiteți un comentariu