Anul jubiliar 2023 – 100 de ani de urcuș spre înviere - Premiul I - Secțiunea eseu

 

CONCURSULUI NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU „TRAIAN DORZ”

"Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine, va fi si cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă, mai departe, biruinţă. Căci El este Acelaşi şi El veşnic este Biruitor."

 

Toată taina biruinței a Oastei Domnului se scurge din izvorul Golgotei, din Iisus Biruitorul. Toate marile bucurii ce au fost în sânul ei au provenit doar din dragostea aceasta pentru Iisus cel Răstignit. Dar atunci când mâinile au slăbit și privirile au coborât, atunci când nu am mai privit țintă la Căpetenia și Desăvârşirea credinței noastre, înfrângerile au apărut și biruintele au scăzut.

 

Domnul, Care a îngenuncheat în lacrimi pe Părintele Iosif, pentru ca el sa fie părinte al poporului Oastei Domnului, Care a scos pe Avraam din Urul Caldeii și l-a făcut "părinte al multor neamuri", Care a trimis pe Moise să izbăvească pe poporul Israel din robie, povățuindu-l în pustie zeci de ani, ziua în chip de nor, iar noaptea în stâlp de foc, Care prin Iosua a dăruit biruință asupra tuturor neamurilor ce erau împrejurul Canaanului, Care a găsit în psalmistul David "om după inima Sa", Care a trimis "la plinirea vremii" pe Fiul Său Cel Unul-Născut spre mântuirea neamului omenesc, Care a trimis pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii peste Apostoli și a înființat astfel, în chip văzut Biserica, și El, Care a vegheat de-a lungul veacurilor asupra Bisericii Sale, și a sfințit pe toți cei ce L-au căutat, întărind pe mucenici în dureri, pe cuvioși în înfrânare și în dragoste, iar pe creștini în toată lupta cea duhovnicească,

El Domnul Dumnezeu, în acea noapte între anii 1922 și 1923, a sărutat fruntea Îngerului înveșmantat în albul învierii, pus deoparte de la începuturi, rânduit de la întemeierea lumii tocmai pentru clipa și ceasul acesta; pe dânsul, sărutându-l și încredințându-i o tainică solie, l-a trimis jos, printre oameni, coborându-se ca raza lunii în miez de noapte, într-o cămăruță din orașul Sibiu, la dreapta părintelui Iosif, scăldat în lacrimi și în rugăciune, alături de care s-a așezat blând, cu privirile ațintite spre Domnul Iisus, în fața Părintelui Ceresc, ce tocmai îl trimisese acolo.

 

Acest trimis strălucitor, plin de pace, însoțind rugăciunea și pocăința acestui ales al Domnului, în clipa așteptată, în fiorul acela sfânt născut din veșnicie, a înmânat un steag tainic părintelui, poruncindu-i să își înceapă Lucrarea încredințată prin scris.

 

Iar îngerul acesta a început să însoțească totdeauna pe părintele Iosif, uneori intărindu-l, alteori mustrându-l, dar totdeauna aducându-i aminte de Solia Domnului și înălțându-i inima și ochii spre Căpetenia și Desăvârşirea credinței noastre, spre Domnul Iisus, pe care l-a iubit și pentru care s-a jertfit și a murit.

Îngerul acesta Sfânt, ce coborâse din înălțimea lumilor cerești atât de sfios și de curat, de tainic și luminos, aproape prea firav pentru lumea necruțătoare în care se coborâse, și-a început și el lupta lui, la dreapta părintelui, sau părintele la dreapta îngerului, nu știm, pentru Solia și Lucrarea tainică ce se năștea în sânul Bisericii și a poporului nostru, pentru o IDEE ce, de drept, fusese pe pământ dintotdeauna de la Jertfa Fiului lui Dumnezeu, dar care începuse să fie ocolită, uitată, aproape disprețuită chiar de cei ce aveau datoria și chemarea să se jertfească în ea și pentru ea; aducând aceeași IDEE, dar înnoită și șlefuită pentru oamenii zilei de astăzi, pentru ca ea să fie, nu numai de drept, ci și în fapt, vie în și printre creștini.

Înălțându-se Steagul acesta nou al învierii, sub el au început să se adune toți cei câți au simțit și au văzut Cine este Cel ce L-a trimis și L-a ridicat, recunoscând în el semnul Domnului, pecetea dragostei. Înmulțindu-se astfel roadele Lucrării, au început să se arate și împotrivitorii ei. Iar vrăjmașul lui Dumnezeu, văzând și el dragostea și adevărul întipărite pe solia aceasta, urmată de tot mai multe suflete, a început și el lupta împotriva acesteia, dar mai ales a miezului ei, a IDEEI ce o conținea și de care fusese înfrânt de atâtea ori până acum.

Alaiul acesta binecuvântat și Oastea aceasta sfântă, odată pornită spre Golgota, cu ochii la Domnul Iisus, a început să suie tot mai sus și tot mai nalt pe calea rânduită spre Înviere. Urcușul acesta, atât de asemănător cu cel al poporului Israel spre Canaan, sau al Domnului spre Răstignire, rodește, pentru cei ce-l urcă printre spini și cruci și sânge, picături cerești de rouă sau mărgăritare scumpe, pentru care un om ar vinde toate câte are, numai să îl afle.

Iar îngerul Oastei, ce însoțește surorile și frații, culeși de la "răspântiile drumurilor", împreună suie, pătimind și suferind, spre Taborul minunat, el însuși devenind mai strălucitor, mai alb, mai frumos, mai viteaz și mai puternic. Dar el, nefiind legat de firea omenească, rămâne și suie mai departe, chiar și după ce purtătorul dintâi al soliei, însoțitorul său drag, se stinge și, precum odinioară Moise pe muntele Nebo, încheindu-și lucrarea până la capăt și conducând poporul lui Dumnezeu până unde îi fusese rânduit, trece singur la celalat corp de armată, în Oastea Biruitorilor, unde încă suie, fără trup, spre înviere, neprimind încă plinătatea făgăduințelor, pentru "ca să nu ia fără noi desăvârşirea".

Astfel, cum atunci Moise pusese mâinile pe Iosua și îl binecuvântase, predându-i solia și datoria de a duce până în Canaan poporul lui Israel, și în Lucrarea aceasta a ridicat Dumnezeu pe un altul, tânăr și viteaz asemenea lui Iosua. Acest iubit frate al nostru, Traian Dorz, primind același Duh, dar altă lucrare, a suferit și s-a ostenit alături și pentru neamul acesta, străduindu-se să înalțe cât mai sus Steagul Oastei Domnului și să ajungă cât mai frumos și vrednic, sus pe Golgota, pentru înviere.

IDEEA a înnoit sau a readus în lume viața creștină dintâi, așa cum a dorit-o Dumnezeu întotdeauna. Ea a diferențiat pe cei ai Domnului făță de de celelalte popoare și neamuri.

Anii psalmistului Golgotei, precum și a tuturor ostașilor Domnului, au imprimat, în circuitul timpului, toată suferința și jertfa de care era nevoie și care se cerea pentru bucuria veșniciei. El și ei au trăit și au dus, însoțiți de îngerul Oastei, care a fost cu cel dintâi și va rămâne până la cel din urmă, o viață de martiri și de Apostoli, precum sfântul Pavel, fiind "În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi;

În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine." (2 Corinteni 11:26-27).

 

Dar când și-a sfârșit și el munca, osteneala și  lucrul său, la care fusese chemat de Domnul, a lăsat harfa și a plecat la Cântarea Veșniciei, pe care o va cânta și o va închina Domnului Său în veac.

Norul de martori, "Moise și Iosua", prin care Dumnezeu a scos poporul Oastei Domnului din robia păcatului și prin care l-a îndrumat spre Canaan, ne-așteaptă și pe noi, cei ce am rămas în urmă, pentru ca bucuria să le fie deplină; căci precum dragostea lui Moise, pe Sinai, a mijlocit pentru cei ce căzuseră în idolatrie, și ar fi preferat el însuși să fie șters și uitat de Dumnezeu alături de fiii lui Israel, decât să îi nimicească doar pe ei; pecetea aceasta a dragostei, spunem noi, am găsit-o peste toți cei ce-au înălțât solia IDEEI, alături de înger și de Maica Domnului, arhistratega Oștilor Cerești.

Și privind în urmă, la cei o sută de ani împliniți pe această cale, de la acel sărut binecuvântat, simțim nevoia și răspunderea să ne facem un bilanț, cutremurați de răspunderea ce o avem față de Dumnezeu și față de îngeri, față de parinti, de frați și de istorie, față de norul de martori ce ne așteaptă și față de urmași:

Cât de mult a rămas și am păstrat din Iisus Cel Răstignit, pe care L-am primit și pentru care cei dinaintea noastră au suferit și dăruit totul?

Cât de mult ne-am grăbit suind spre Ierusalim și cât de înalte ne-au fost ridicate brațele în rugăciune?

Câți am ajuns la "măsură vârstei deplinătății lui Hristos?"

Cât ne hrănim cu carne și cât cu lapte?

Câți ne-am născut cu adevărat din nou și câți am devenit cu adevărat "făptura cea nouă"?

Cu câtă dragoste putem noi spune, așa cum au spus toți creștinii de la Domnul Iisus până la înaintașii noștri, "Vino, Doamne Iisuse!"?

Căci în aceasta se cuprinde întreaga IDEE adusă de Îngerul preaiubit ce veghează și se luptă până în ziua de astăzi în Lucrarea și în Oastea Domnului Iisus.

Cât de mult mai este solia a Domnului și cât este, de fapt, a noastră?

 

Ce cutremurătoare răspundere avem..

Învierea ce ne așteaptă trebuie să treacă mai întâi prin Jertfă și prin Cruce.. 

Câți avem nașterea de Sus, care să ne poată mângâia și întări în clipele de durere și de Jertfă?

 

Noi suim și nu ne lepădam de tainele acestea sfinte pe care le-am primit, nu ne dezmintem de Domnul Iisus și de Lucrarea Sa, nici nu gândim să ne întoarcem din urcușul pe care l-a început părintele Iosif, dar, la un astfel de ceas, trebuie să privim mai mult prin Adevăr, decât prin Dragoste, să ne judecăm noi, înainte să ne judece Cel Nemitarnic.

Prin câți se vede viața Domnului Iisus?

Câți mai umblă astăzi, în anul 2022(2023) cu Domnul Iisus?

Câți avem nașterea cea nouă și de sus? Câți, Câți?

 

Cu mâhnire și intristare, la bilanțul celor o sută de ani, privind în dreapta și în stânga mea, în față și în spate, mă cutremur și, în genunchi, șoptesc înfiorăt:

"Atât de puțini, atât de puțini, Iisuse..".

 

Amin. Slăvit să fie Domnul!

de Todirașcu Dimitrie-Darius, Roznov, Județul Neamț