CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” - Poeziile înscrie în concurs - pentru „Premiul publicului” - votul on-line



Textele postate pe blog aparțin autorilor înscriși în CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” și sunt protejate de Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Art. 24
(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul crearii operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.



1.      La început lumile erau transparente.
şi toate câte erau
treceau dintr-o lume în alta. şi nu era măsură
a vieții şi nici măsura rugăciunii nu era. era
o singură ființare şi moartea nu avea nici un
lăcaş fizic. iar lumina o destăinuire continuă
printre lumi.
şi din toate câte au fost. ginerele morții.
păcatul s-a instaurat ca un rege al neliniştii.
iar mândria a opacizat fiecare ființă şi a
despărțit lumile. şi multe granițe au fost puse.
şi între ființare şi între lumi. şi piatră cu piatră
s-au văzut şi om cu om. iar cele transparente
alese transparente nu au mai fost văzute.
de către lumile opace.


2.      Şi s-a întins cât era de mic
de ajunsese la propria cuprindere.
şi s-a micşorat cât era de mare de ajunsese la propria necuprindere.
tot ce era de la el era viu
şi grăitor. şi tot ce nu era de la el prin el
trecea. şi bucurii şi spaime îşi făceau loc
aproape tot aproape nimic îl numiseră.
au spus că mai sunt părți până la aproapele
ultim. tot şi nimic sunt una. au încercat
să-l crească mai mult decât creşterea. să-l
micşoreze mai mult decât micşorarea. şi în
toate limbile pământului l-au numit. sălaşul
bucuriilor şi spaimelor să-i spună. aparținerea
în neaparținere. cuibul morții veşnice cuibul vieții veşnice i-au zis şi trecător i-au zis
vremelnic şi jertfelnic i-au zis. să închidă cercul cu pornirea de la ei putere. şi nu i-au găsit leac
pentru lipsurile ce le avea. aproape tot aproape
nimic perfectul.


3.      Şi ce de fețe are Iuda
spuneau iubitorii.
să-l alungăm
din cetate şi în pustiu
îşi va găsi un loc numai al lui
căci numai asta vrea
nevrednicul de iubirea noastră
şi nimic nu mai isca nici o
ceartă şi nici un resentiment
nu se mai arăta întru locuitorii cetății
ce de iubire care se moleşea
văzând cu ochii şi nici buni
nici iubitori nu mai ştiau să fie
de parcă ajunseseră de lepădat.
nici putere nici speranță nu mai
avea iubirea. şi slugile şi stăpânii
erau de-a valma.
ne trebuie un Iuda au spus


4.      Era o lume perfectă. desăvârşirea le era casa. şi nici minciuna copilului nu avea putință de a fi parte din această lume

le-a dat un corp perfect şi suflet şi spirit le-a dat. şi alegerea le-a dat să le fie cu putință dragostea. a trimis la ei ființele prea iubite pentru a le fi de ajutor. şi nu au putut intervene

la ce era a fi perfect. s-ar fi dezis de ea însăşi.

şi toate erau cu neputință de a fi atinse de orice vietate din pământ care se folosea de pământ pentru propria folosință.

fiindcă lumea perfectă numai o singură lume perfectă poate fi.



5.      Cât de senin

Cât de senin e cerul,
Din inima curată,
Ce stă neântinată,
În a soarelui lumini.

Prin el străluce-ntruna,
O rază minunată,
Eterna nemurire,
A veşnicei iubiri.

Cât de mult se înalţă,
Spre culmi nemărginite,
Un suflet ce nu are,
Nimic neândoios.

În el mereu se află,
Puternic siguranţa,
Gândiri, făptuiri,
A vieţi cu Hristos.

Cât de măreţ e omul,
Ce are rădăcina ,
Puternic ancorată,
În binele senin.

El poartă mereu crucea,
C-o inimă împăcată,
Privind cununa vieţi,
Ce vine-n veşnici.


6.      Coboară dulce vers

Coboară dulce vers curat
Pe al veşniciei sfânt şirag,
Alungă tu povara grea
Adune la lumina Ta.

Trezeşte viaţa cea cu har
Şi dorul fără de hotar
De tot ce-i bun,etern frumos,
De viaţa întru sfânt Hristos.
Ridică trupul ostenit
Şi duhul de patimi lovit
Şi cu un strop din harul Tău
Dă-i viaţă-n Tine Dumnezeu.

Să vadă cel ce n-a crezut ,
Să spere cel ce n-a putut,
Să zboare cel ce nu a mers,
Să fie har în vasul şters.

Adu Tu dorul veşniciei
Lumina păcii,a bucuriei,
Răsare soare strălucit,
În cel de toate osândit.

Adu izvorul nesecat
În cel deşert de mult secat.
Să prindă iarăşi rădăcini,
Să fie un duh de roade plin .



7.      Cât de mult m-ai iubit

Cât m-ai iubit pe mine
Când valuri m-au purtat
Spre locuri blestemate
De toţi am fost uitat.

Când suferinţa ,crucea
Mi-era alin duios
Tu ai venit la mine
Din dragoste Hristos.

În inima ce răul
A căutat, iubit
Tu binele cu haru-ţi
Iar l-ai descoperit.

Ai vindecat un suflet
Bolnav şi-ndurerat
De răutatea vieţi
De patimi ,de păcat.

Dar vremea trece iară
Cel rău m-a ispitit
Şi gându-mi nu mai este
La Domnul cel iubit.

Iar clipa sfântă ,dulce
Trăită cu Hristos
Este tot mai departe
De-al vieţi mele rost.

Nevoile mă-nşeală
Caut fericirea lor
Şi timpu-mi trece parcă
Doar spre împlinirea lor.

Rămâne amintirea
Doar ea oare va fi
Voi asculta cuvântul
Sau iar îl voi trăi.

Din gândul sfânt se aprinde
Al veşniciei dor
Şi fiinţa mea te caută
Iubit Mântuitor.

O soare scump al vieţi
Mai dă-mi lumina Ta
În inimă şi-n suflet
Să fiu mereu cu ea


8.      Iisuse vino

A nopţi zid mă încojoară
Lumina pare că sa stins
În negrul fum ce se pogoară
Iisuse vino să m- alinţi.

Cu taina tăcutei iubiri
Din veşnica-ţi cerească milă
Iisuse vino să mă cuprinzi
Adu-mi din pacea Ta senină.

Iartă-mi slaba mea răvnire
Şi necuprinsul meu cuvânt
Şi din edenica-ţi fire
Adu-mi un strop din harul Tău.

Curăţeşte tagma neagră
Ce pe suflet mi sa pus
Ca şi-n fiinţa mea cea slabă
Să înflorească Duhul sfânt.

Mirosul scump al primăveri
S-aducă iar în viaţa mea
O nouă şansă a învieri ,
A duhului în casa Ta.


9.      Din cer

În ceruri clopotele sună
Şi pe pământ se aud sfios
Întreaga suflare răsună
Căci s-a născut cel uns Hristos.

Pe o plapumă de fân în iesle
Cu chipul blând, curat, duios,
Înconjurat de albul vesel.
El ţese al nopţi gând frumos.

În bucuria infinită
Ard stelele pe cer făcli
Şi îngerii –nalţă-n suită
Divinul dulcei melodii.

Păstori la leagăn se adună
Să vadă pruncul Dumnezeiesc
Să ducă oilor la stână
Lumina duhului ceresc.

Şi magii vin din depărtare
Din dragoste steaua urmând
S-aducă daruri ,osanale
Să le închine celui sfânt.

Din edenul ce se coboară
Din cer aici jos pe pământ
Se naşte –o nouă primăvară
În sufletul de frig pătruns.

Refren

E Crăciun ,e Crăciun
Suflet bun, suflet bun
S-a născut, s-a născut
Fiul Domnului Iisus.


10.  La început

La început a fost cuvântul,
Şi prin El toate s-au făcut,
Şi soarele,şi viaţa,
Toate-n cer şi pe pământ.

El a fost lumina lumi,
Ce pe toţi ne-a luminat,
De la naştere în viaţă,
Prin cuvântul cel curat.

La început era cuvântul,
Şi cuvântul era Dumnezeu,
În El era viaţa
Şi viaţa era Dumnezeu.

Iar lumina luminează,
În întuneric în veşnici,
Nici un fel de întuneric,
Nicicând n-o va birui.

La ai să-i s-a dus lumina,
Dar ai săi nu au primit,
Ci doar cei ce prorocia,
Şi cuvântul n-au ştiut.

Iar tuturor ce l-au primit,
Celor ce cred în numele Lui,
Le-a dat dreptul să se facă,
Copii ai Domnului.

Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui,
Har după har ne-a dăruit,
Inimile ni le-a sfinţit,
Pe noi de lume părăsiţi,copii Lui.


11.  Să mă ascund ca un copil

În lacrima cea translucidă,
să mă ascund, să fiu copil,
să stau un sfert de veac de vorbă
cu Dumnezeu,
şi să mă scald în ea ca-n râul Nil

păcatul pe vecie în care mă ascund,
să-l spele ca pe-un leş nevrednic
şi lacrima să-mi fie de ajuns,
s-aud din nou un cântec de leagăn
ce seamănă a plâns…,

chipul ei să-mi fie oglinda
tainicului zâmbet
în care-am coborât ca pe o scară
de lumină,
să-mi spele glezna atinsă de iarbă,
de jocul de-a v-aţi ascuns,
în care de copil am pătruns…,

în lacrima lui Dumnezeu
să-mi fie cald,
cu ea să-mi domolesc înfrigurarea
şi sângele ancestral curgând
ca un râu de lacrimi prin mine
să nu cunoască niciodată uitarea

din lacrima cea translucidă să văd
ca printr-o fereastră deschisă
departe, peste lume…,
să primesc botezul de lacrimi
la chindie
când Dumnezeu este cu mine
să mă-mbie…


12.  Trecere

Cu Dumnezeu rămânem pe urmă,
când nimeni nimic nu ar putea
să ne mai spună…,
cocorii se duc – poveste apusă
în sufletul toamnei,
chiar şi zâmbetul fetei cu ochi de argint
se stinge în lumina pădurilor de fag,
şi cântecul nimfei când pluteşte
pe un crâmpei de mare,
zeul cucernic
se fărâmă în clipe şi-apoi în nimic;
vine o vreme şi lumea
ca un plaur pustiu,
în lacrima lui Dumnezeu
se ascunde târziu;
în cântecul îngerilor mă regăsesc –
luntre pe ape,
cetatea clădită pe trupuri de stele
se dărâmă odată cu noi
în ochii prăduiţi de iele;
cu Dumneze rămânem pe urmă
când nimeni, nimic nu ar putea
să ne mai spună…


13.  Aici sunt mai aproape de tine…

Umbrele se risipesc în lumini
ca o tăcere în lacrimi…,
arunc peste lume
cenuşa cămăşii de seară
şi ultima rugă
din busuiocul uscat,
cu mireasmă de cântec
sacerdotal…,
în scaunul siugurătăţii
se aşează fiecare om…,
lângă tine, Doamne,
sunt mai aproape de mine;
se vor scrie cu zămbetul îngerilor
predici de seară,
se va aduce vinul tămâiet
al sângelui tău, Doamne,
în pocale pentru împăraţi –
sacrificiul urmează ispitei de a fi;
busuiocul risipeşte umbrele
printre lumini
ca un descântec de seară al bunicii,
tăcerea nu mai apasă pe suflet
ca o piatră grea
şi îl aduce pe Dumnezeu
în liniştea suavă dintre oameni…


14.  Rugă către Dumnezeu

Adu-mi-l aproape de tâmple,
cântecul îngerilor,
presară-mi-l în păr,
leagă-mi norocul de-o stea
şi-nvaţă-mă să fiu eu
lumina mea!
anii împodobeşte-i
cu rugul aprins
al şoaptelor tale diamantine,
poart-mă în adâncul tău,
strecoară-mi-te-n timpul
ce curge prin mine!
nu lăsa pe nimeni
să ne doboare vreodată,
sângele poartă-mi-l
ca pe o torţă…,
ca pe un trofeu,
în pocalul din care împăraţii beau
umbra trupului meu!
între noi, depărtarea ia-o
ca pe o rugă,
prin ea, înalţă-mă pe mine
către cer;
nu lăsa cântecului să i se scurgă
cenuşa trupului meu şi să pier!


15.  Noi însă....

Doamne când ne-ai creat,
Ne-ai dat de toate:
Minte să gândim,
Suflet să iubim...
Ne-ai întocmit bine.

Noi  însă, nu am ascultat,
Glasul Tău de aproape.
Iar când am greşit,
N-am recunoscut…
Am tot dat vina,
Fie pe şarpe,
Fie pe femeie,
Numai pe noi, nu.

Noi, ''pururea curaţi'',
Am pierdut a te vedea
Cu ochii aceştia muritori...

Erai printre noi, te plimbai cu noi,
Vorbeai cu noi,
Trăiam lângă Tine,
Sfânt Doamne Părinte.

Timpul a trecut.
Mi de ani trecut-au,
De la început,
De când noi căzut-am.

După atâta vreme,
Glasul Tău acelaşi,
Se aude bine si se va auzi...:
''Adame, unde eşti?''
Noi însă....



16.  Despre iubire

Cuvânt sublim şi scump
E iubirea cea curată,
Venită pe pământ
Din dragoste cerească.

O, ce sentiment!
Ce nobil suflet  este,
Ce aripi îşi ridică,
Acela ce iubeşte!

Iubirea e trăire.
Nu ţine minte răul.
E drum spre mântuire,
E însuşi Dumnezeu...

Iubesc, iubeşti, iubeşte...
În toate aceste forme,
Iubirea nu răneşte,
Ci schimbă o întreagă lume.

Să iubim.
Să iubim cu adevărat.
Prin ea să devenim,
Un suflet mai curat.


17.  Jertfa Lui Hristos

Trei cruci stăteau pe dealul cel sfinţit.
În mijlocul celor două era Domnul Iisus.
Coborât din ceruri la noi pe pământ,
Să ne ducă inimile, sufletele sus.

La Golgota răstignit pe cruce,
Între doi oameni păcătoşi,
Plin de răni şi plin de sânge,
Stătea însuşi Domnul Iisus Hristos.

''Pomeneste-mă Doamne când vei venii în împărăţia Ta''
A rostit unul dintre cei doi tâlhari.
Domnul, lui cu glas divin i-a spus:
''Astăzi vei fi cu mine-n rai''

Întuneric s-a făcut peste tot pământul.
Şi soarele s-a întunecat.
Iisus cerea iertare Tatălui din ceruri,
Pentru cei ce nu ştiau ce fac.

''Eli, Eli lama sabahtani''
A fost glasul Domnului, nu rece.
Noi, noi de atâţia ani,
Înţeles-am oare jertfa Sa pe cruce?

Timpul s-a dus.
Mi de ani trecut-au.
Cerul e tot sus,
Pururea văzut-a.


18.  De tinereţe ţine…

Bătrân cu barbă albă,
Cu părul încărunţit,
Cu mâna prea muncită,
Te întreb, n-ai obosit?

Reazem ţi-e toiagul.
Nedejdea, Dumnezeu.
Bătrân cu barbă albă,
Nu-ţi este ţie greu?

Dar tu zâmbeşti, te apropi
Încet, încet de mine…
Bătrân nu eşti cu anii,
Începi cu drag a-mi spune.

De tinereţe ţine,
Nu vârsta care o ai.
Ci sufletul din tine,
Îţi arată câţi ani ai.

Bătrân cu barbă albă,
Poţi fi la înfăţişare.
Iar sufletul să-ţi fie,
O împodobită floare.

Fereştete să ai,
Un suflet gol, rănit…
Indiferent de ani,
Rău îmbătrânit.

Fi tânăr azi şi mâine,
Fi tânăr orişicând.
Cu sufletul fi tânăr,
Nu anii numărând.


19.  reacție nejustificată

am încălcat regula nonsensului
și de foarte multe ori am sancționat astfel de comportamente
nu te uita în jur
nu sunt răspunsuri plauzibile
ar putea fi vorba de o vestimentație inadecvată
sau de realități suprapuse

zilele nu mai au logica necesară
se supraviețuiește oricum
nu e obligatoriu să înlăturăm consecințele
e și mai absurd să căutăm explicații

majoritatea diferențelor dintre noi
constituie deja o convenție



20.  vânătorul de vrăbii

la un interval relativ de zile
începem un joc
cu perechi oarecum inegale
pe de o parte lumea
pe de altă parte două universuri distincte cu amintiri comune
e un fel de luptă atipică
fără adversități

într-o aglomerație
puțin planificată
în care personaje deloc imaginare
făceau simplă figurație
am dansat deja împreună
ritmuri incolore cu pauze impuse
eu te-am chemat să mă salvezi
tu ai rememorat trecutul
destinația finală
este deocamdată incertă


21.  partea a doua – finalul

am aruncat toate amintirile
în ultima zăpadă
ca într-un joc din copilărie
când alergam spre azi cu nerăbdare

nu știam atunci că minunile se ascund în cuvinte
nu existau concepte
principii
nici logică pentru supraviețuitori

să nu ripostezi
nu auzi cum se lovește de mine
cuvântul acela
infernal
infinit
neînțeles
neauzit



22.  departe nu e nicăieri

mi-am amintit că n-am rupt nicio aripă
în zborul meu către mâine
a fost doar absența unui anotimp
și o aglomerație de imagini într-un cerc alb-negru

mi-am amintit că am transformat
toate gândurile naive sau nu
într-o formulă de moralitate principială

nu e o întâmplare că voi renunța
la destinațiile imaginare

păstrez cuvintele
și orice altă formulă valabilă pentru continuitate

după atâtea reprezentații eșuate
adevărul e doar spontan și aproximativ


23.  alt fel de optimism

încerc din răsputeri să reduc repetițiile
într-un discurs
cu toate literele incluse fără argumente false
de fapt  mă pregătesc de final

încă nu conștientizez limitele celor două universuri
semnele de punctuație corespunzătoare vor lăsa urme
posibil doar virtual
însă mă voi încadra în regula generală
nu voi puncta excepțiile

o singură victimă colaterală
e deja prea mult


24.  nădejde

Doamne, câtă-i alinare,
în fărâmă de mirare
de-au ajuns căi slobozite
să ne spuie: ia aminte(!)
pietrele să evadeze
numai Tu, pe metereze
Iară noi, în așteptare
mai sperăm la îndurare
cătând în Cuvânt, lucrare..


25.  cumpene

s-a surpat cumpăna vremii
hohotesc fără rușine
măști purtate de boemii
alungați din țări străine

datina și obiceiul
azi, călcate în picioare
vor cutremura pământul
că se tună și greu doare

iarna semne ne trimite
viscolind ce va să vină
să spulbere sodomite
nici cenușă nu rămână!


26.  pilde

Doamne, câtă-i veșnicie
într-un puf de păpădie
ce emoție tresare
doar poetului mirare
cine rosturi împlinească
dacă fulgii-i primenească,
ades, Cerul
ploi ce piaptănă cuvântul
tunete, profeți cu rândul
Omul când își amintește
că-i doar lut, că mai iubește
din tristeți nerăzvrătite
câte-s pildele rostite
și mânerul
Doamne, câtă-i veșnicie
într-un ochi de poesie
încotro și cărui val
cui să-i mai retezi din mal
înspre care neștiute
cine și de ce se uite
vrea Dulgherul...


27.  speranțe

arar se-ntâmplă să respir,
înăbușite-s în potir
tăceri nedescântate
că tainele se tot asmut,
prea deseori, prea de demult,
se vor descătușate

o, Doamne, pâinea din cuptor
nu-mi e de niciun ajutor
cât nopțile-o strănută
din verbe s-au tot rătăcit
firimituri de gând mocnit
în lanul de cucută

poate-ntr-o zi vor evada
singurătăți de cafenea
în lumea piază rea
iar așternuturile zilei
vor părăsi cutia milei
expusă pe tejghea...


28.  de vrei

de vrei liniște și rouă
de vrei voia s-o-plinești
nu mai rupe pâinea-n două
când poți sute să hrănești
nu râvni la bogăția
celor care-ți stau în drum
nu fii frate cu hoția
nu te da pe praf și scrum
de vrei zarea necuprinsă
inima să ți-o mângîie
ține flacăra aprinsă
și dă-i Lui ce te sfâșie..
din preaplinul dimineții
doar Lumina să o bei
și-ai să faci cale trsteții
să o poarte porumbei..


29.  Dumnezeul milei

Doamne, caierul tăcerii
mușcă pleoapa întrebării
celor ce s-au dat mirării
fără de păcat
n-așteptăm răspuns să zboare
că din piatră seacă sare
mereu altă întrebare
și Tu toate-ai îndurat
...în inima omului, suveica văzduhului, cumpăna pământului, potecuță vântului, în coastele timpului..


30.  iarbă

cui să fiu vultur, cui zăpadă
și cărei lacrimă încreadă
nădejdea mea
cui rază-n cale și cui ploaie
toiagul meu să nu îndoaie
credința cuiva
de n-ai afla, de voi putea
mereu rămân cum iarba vrea
mă calce lumea, o voi mângâia!


31.  versete

plâng gutuile-n fereastră
zilele ce le-au trădat
și-n oglinda ieri sihastră
din păcate-au lepădat

cine să-și mai amintească
ploi povești cândva erau
și la nunta țărănească
descântau ce nu-și vorbeau

vântul pare să postească
nu-i e foame, nici i-e sete
molcom vrea să răspândească
tainele de prin versete..


32.  La poarta Raiului

prea degeaba.. deși multe
trudele celor oculte
Raiul nu e pe pământ
dar vegheaza in Cuvânt
pază si învățământ...
sibilla

„Dumnezeu are întotdeauna un înger păzitor pentru cei care vor să-şi facă datoria.”
îngeri
voi știți că îngerii nu dorm?
că niciodată nu li-e somn..
că ei zâmbesc și cântă-n cor
și sunt mereu de ajutor
deși ades uităm că sunt, prezența lor...




33.  apă rece..

n-au mai rămas pitite-n calendar
prea multele trăite în zadar
i-aproape toamnă și-i deloc pustie
aleea sfinților zgoniți din poesie

își plimbă sub castani trufași, tristeți
și nu se-mpiedică în politeți
când feste le mai joacă vreo culoare
se-ntreabă; „pentru cine doare?”

dar.. ar mai fi din netrăite, încă
deajuns cât gura cerului, adâncă
să-ngăduie popas de izbăvire
celor ce-și amintesc de nemurire..


34.  spune-mi

spune-mi codrule, mai poți
anotimpuri să socoți
tot ferindu-te de hoți..( ? )
ți se zbate ochiul stâng
ori de câte ori se frâng
poeme ce nu mai plâng
c-au pierit demult haiducii
ți-au rămas orfani butucii
cin să-și facă semnul Crucii..
ce-a rămas verde îți doare
amintiri să mai măsoare
șuierul din cingătoare..


35.  Ane..

mi-e târziu, nu-mi e pace
prea devreme se toarce
apusul
făr de botniță-I cerul
prea curând urlă gerul
supusul
au albit multe Ane
și Manoli-s cu toane
de-a fusul
pe pământ ni-e departe
dor de ciutură, carte..
s-au dusu
prăpădite-s mai toate
și ceva ne desparte
deajunsul



36.  rugă

durerile n-au cataractă
văd limpede ora exactă
pe care calcă îngeri
genunchii norilor de-s sângeri
pe glezna lunei șed atingeri
baladele de altădată..


37.  Ce duci cu tine

Ce duci cu tine până mori și dincolo de toate?
Nu vezi că multe-s în zadar și n-or să te mai scape
De moarte, de dureri și scrum, de toate ce-s pe cale
Să-ncerce azi, pe-acest pământ credința din a' tale.

Ce porți în conștiința ta, ți-e vie sau e moartă,
Lucrează ea prin har divin, spre bine pașii-ți poartă?
Sau amorțită zace-n drum de grelele păcate
Și apăsată e prea mult poverile să-ți poarte?

Cum îți sunt astăzi ochii tăi? Sunt plini sau goi de lume,
Sunt ei aprinși de dor ceresc, de dulcele Lui Nume?
Sau stau opriți spre negre căi și n-au mai vrut sa fugă
De ce e prea murdar, uitând ades de plâns și rugă?

O, tot ce faci și tot ce pui rămâne după tine
Și ești răspunzător de toți ce-n urmă merg spre bine
Sau spre-ntuneric nepătruns de unde nu-i scapare
Ci-n veci va fi un aspru scrum, o groaz-atât de mare.

Când viata ta pe-acest pământ, e-acum doar o nimică
Și câtă pace și nectar e-n cer nu știu să zică
Nici ochii, nici tăceri, nici glas, nimic nu este-n stare
S-arate să-nțelegem noi răsplata viitoare.

O, folosește tot ce ai și-n slujba Lui le pune
Cât încă poți fugi de cel rău, de tot ce e în lume.
Privește țintă la Iisus, cu El s-a dus pustia
Și-așteaptă-n față să sosim de veacuri veșnicia.



38.  Apa şi uleiul

Cu găleata, plină, plină iau bătrânii apă
Sfântă din izvorul nesecat al vieţii;
Este scris în Lege: pentru primenire,
 Întâi aceasta să o soarbă…

Şi cu candela aprinsă, zi şi noapte, precum
Cele cinci fecioare, din scânteia divină –
Slabă la-nceput, focul să-ntreţină în
Lumină viaţa  toată să o duci, trecând prin spini.

Ieri, la mare fast ulciorul, ars din lutul nost’
Străbun,  o fecioară modulată după chip  imaculat,
Ca o flacără albastră arse răul dinăuntru
Laptele curat al vieţii să ne crească mari la suflet.

Astăzi, printre cioburi, la muzee mai aflăm câte o
Oală, sfântă oală tăinuită de barbari şi de haini
Care vând ce prind în cale, aur mult s-adune-n case
Neştiind că preţul făr’ de preţ, nu în  strălucirea-i stă.

Ca nişte  ţambale cu voce ruginită, tabla smălţuită
Ne  atrag frugal privirea, colcăie în ele banul –
Şi aşa puţin şi uleiul de deasupra îl acoperă o vreme:
Dar rugina-i tot rugină, şi-n pământul crud se cerne…

Colcăie pământul  - altădată reavăn, de noi viermi
Ce-i frunzăresc nectarul şi-l întorc în brazde pline cu
Moloz, deşeuri, spini şi pietre de cribluri; iau
Nectarul nostru sfânt şi-şi îngraşă a lor grădini…

Asta-i ţara noastră cândva  jertfă strămoşească!
Nu mai plâng copiii-n vatră, nu mai alăptează
Mama!... Vechi fecioare, astăzi doar mumii,
Nasc sub poduri monştri, nu copii  sau
Nu mai nasc…



39.  Dezmierd

Timidă, fata  doarme visând că-mbrăţişează
o rază de soare; cerul, umbrelă, ascunde-această taină
şi-ncet, încet, să nu trezească visul,
sărută poala dimineţii înrourate…

desculţă, pe iarba-îmbălsămată, picioarele
sărută tainic pământul-Mamă, naşterea de mâine
în plânsuri şi dezmierd, calea să-i deschidă –
vruse soarta prin ea destinul să plinească…

timidă, adoarme, valurile nopţii acoperind-o
leagănă, cum altădată  muma-i  în covată-şi
dezmierda copila sorocul hărăzindu-i:
să crească mare fata şi-n tainică iubire

pământul de la înec să salveze…
astăzi  crescutu-i se opri: fecioara, 
viseze c-ale ei surate, doarme şi-n
visu-i, îmbrăţişează tainic, destinul să-mplinească… 
  

40. Eternitate

 Făclii albastre în  încinsa horă-a morţii
Făclii de trecere spre celălalt abis –
Întreaga viaţă, spus-ai, a noastră-are să fie
De-n astă lume, moartă pentru ea oi fi…

Eternitatea e cuvântul magic ce desparte
Astăzi mâna ta şi-a mea, trupurile noastre,
Eternitatea e balsamul vieţii înspre moarte
Dincolo, prin vraja îmbrăţişărilor să dăinuim…

Făclii alb-sinilii desparte focul din inimile noastre
Şi lumânări aprinse – trei, în ţintirimul blestemat
Ard veşnic; noi  să plângem veşnicia-ne şi
Viaţa furnicândă să meargă zi de zi…

Chivotul  vieţii – fântână nesecată de amor,
Păstrează într-nsa taine-adânci,  nedesluşite:
Eu dorm pe  pajiştea virgină, aşteptând apusuri,
Tu priveghezi prin ochiu-ţi goliciunea neatinsă…    


41. Iarna în suflet

Ating zăpada proaspăt căzută
şi tălpile, sărută pământul îmbălsămat;
e-ncovoiat de-atâta vechime de ani,
e-ncovoiat de greutatea - prea multă,
a apelor tulburi…
Picioarele, primenite - şină de sanie,
lunecă, făcând cărări, cărări înguste;
e multă jale afară, plâng sălcii prin frunze:
 merii, au uitat să se dezbrace…
şi liliecii, au înmugurit…
De cu zori, copiii împletesc „la Steaua care-a
Răsărit”; nu ştiu - zăpada foioasă şi rară
 nu ostoieşte arşiţa pământului din vară…,
 nu ştiu de plânsul lăuntric al mamei
şi coptul-necopt al bobului de grâu…


Troiene grele afundă pământul şi clopoţei
la ferestre pustii aşteaptă stăpânul să iasă:
casa e goală! Copiii-s departe şi câinele-n
lanţ de mult a adormit…
…e iarnă afară şi-n suflet…    


 42.  Marea linişte

Te întreb, Doamne, unde sunt comorile
Căutate ani în şir pe pământ!?..
Uriaşele visuri de mărire, de belşug, de  domnie –
Toate himere din viaţă, de-o noapte
Când, în derivă, catargul vasului nu mai vrea să
Răspundă.
Întreb, Doamne, tulburele ape când or limpezi  -
Se vor mai limpezi sau mai tare s-or tulbura…
Propriul mormânt ? Trupul, să nu putrezească de
Preaplinul apei, cu sete să muşte dintr-însul
Lăcuste, viermi, furnici hibridizate,
Şi-ntreb atunci, inima, ea inima mai vrea lumină!?...
 Ce-am dobândit că s-a născut în mine dorul
De-a mai rămâne şi-a pribegi pe-acest pământ!?
Marea linişte o simt cum se apropie;
În camera de zi, Bursuc, căţelul meu de suflet,
Priveşte lung şi ochii-i lăcrimează:
Puchinel, îi zic, uitat-ai să te speli pe faţă sau
Ai răcit? Îşi lasă botul rece pe mâna mea, o linge
Să-ncălzească venele ce se observă tot mai rar
Şi carnea care fuge, fuge mereu din trupul firav…
Să plâng aş vrea dar splina de sub coaste mă
Taie şi răsuflarea agonindă usucă o biată
Lacrimă ce da să mijească la coada unui ochi.
Întreb, Doamne, când sufletul l-ai pus în trup,
Gândit-ai  din vreme ce mare-i durerea
Despărţirii?!
Şi cât de gol, în casa mea de veci – dinainte
Pregătită voi pleca…
Sau gol m-am născut cum gol voi pleca, ceilalţi
Să nu  mai înseteze la comori deşarte…
Întreb, Doamne, găsi-voi marea linişte promisă!?...     


43. Nocturnă

apusul îngroapă
tiptil soarele
sub mantia nopții
prima stea căzătoare
aleargă în oglinda cerului
ca o trenă de mireasă
se întinde în urma ei
lumina

de pe umerii lunii
intunericul se rostogolește
ca un șal
deasupra mea
îngerii cântă pricesne



44. Vecernie

în pragul înserării
privesc hipnotizat
cum soarele
rostogolit în craterul apusului
învăluie văzduhul
cu mireasma
dimineții zilei a patra

o linie magică
desparte lumina de întuneric
respir veșnicia
îgenuncheat în  urma ultimei raze
odată cu mine
tot cerul se pleacă
în umbra candelei
un înger cântă
"Lumină lină"


45. Duhovnicul 

Cu neînserarea
credinţei ortodoxe
pecetluite în fiinţă,

Cu chipul christic
zugrăvit izbăvitor
pe retină,

Cu nestrămutarea
călcării
dreptului drum,

Duhovnicul
se contopeşte tămăduitor
cu Lumina
asceticelor figuri
din icoane.


46. Refugiu

Când
mi  se face frig
de nesiguranţă,
nemulţumire,
mizerie şi strâmbătate,
mă înfăşor
în căldura
credinţei mele,
a  braţelor tale
şi-a drapelului.



47. Luminos-întunecat

Când simt mâna
lui Dumnezeu
pe creştetul meu nevrednic
devin...
vinovat şi compătimitor
cu cei cărora binecuvântarea  Lui
le este refuzată.

Atunci mă îmbunez brusc.
Mă luminez şi mă îmbunez.

Iar când El nu e
La fel de atent
cu mine,
împuţinarea spiritului
în pielea mea
mă disconfortează  într-atât,
încât  devin urât.

Urât şi rău ca o o sălbăticiune
la ospăţul cărnii.


48. Opţiuni

Refuzul Nemuririi
intrarea, fără voie,
în Eternitatea Neagră.


49. „Ea este mai de preţ decât mărgeanul”

Greu repetabilă, aproape Unică,
armonioasă în trup şi-n gând,
plăpândă, - poem în granit-
„EA este mai de preţ decât mărgeanul”.

Cu ea  alături,
lampa ta „nu se stinge  noaptea”.
Ca să  nu plângi înfricoşat
niciodată.Şi    nu  bâjbâi...
Zâmbetul ei dezlegător
de căi
Întăreşte.
Pentru că ea...
.”..ea râde către ziua de mâine...”
Cu credinţă.

„de iubirea ei îmbată-te mereu”.


50. Rugă

O, Te doresc pe Tine mai mult de-orice pe lume
Mai mult decât lumină și slavă și renume,
Mai mult decât plăcerea ce într-o clipă trece,
Mai mult decât acestea, ființa -mi Te dorește.

Mai mult decât sărutul oricăror frumuseți,
Mai mult decât cuprinsul acestei scurte vieți,
Mai mult decât lumina și fericirea mea
O, Doamne, al meu suflet, pe Tine doar Te vrea.

Mai mult decât căldura îmbrățișării-oricui
Doresc mereu sa-Ți mângâi picioarele din cui,
Doresc o alinare pe trupul Tău să las,
Pe-oriunde trec pe cale, mai mult cu orice pas.

Mai mult decât popasul și somnul din amurg,
Spre Tine, așteptarea și dorul încă-mi curg,
Spre Tine, Preaiubite Măreț Stăpânitor
Aduc mereu iubirea cu tot ce sunt dator.

O, Te iubesc, Iisuse, cum nici nu pot sa spun
Și-n mine-a Ta lumină îmi șterge tot ce-i scrum,
Și-n cântec bucuria îngenunchiat mi-o dai,
Făcând din viata asta ca să trăiesc ca-n rai.

O, eu Te vreau pe Tine și pieptu-Ți minunat,
Cu el, pe Veșnicie să stau îmbrățișat,
Să uit a lumii ură cu-a ei cruzime rea,
Și-așa pe totdeauna să fiu cu Tine-aș vrea.

O, adă, Doamne, clipa ce-aștept mareu mai mult
Cu întâlnirea dulce din cerul Tău cel sfânt,
Căci Tu îmi știi durerea și dorul Tu mi-l ai
Rămâi cu mine veșnic, al vieții mele rai!



51. CREDINŢĂ,TĂCERE,RĂBDARE,IUBIRE

Credinţă,credinţă,credinţă
La cine găseşti azi tu loc,
Când unii te iau ca sentinţă
Când alţii vor doar biruinţă
Tu,vii la umila fiinţă
Ce crede cu teamă şi foc!

Tăcere,tăcere,tăcere
Ce tristă tu urci drumul greu,
Când lumea-nvăţată să zbiere
Când totu-i doar zbucium şi fiere
Tu,vii la cel care-n durere
Se roagă şi rabdă mereu!

Răbdare,răbdare,răbdare
Străină de toţi eşti şi az,
Prin lume străbaţi călătoare
Dar toţi te aruncă-n uitare
Şi vii la cel care-n cântare
Te cheamă,şi plânge-n necaz!

Iubire,iubire,iubire
De nume şi formă-ai rămas,
În predici fără trăire
În inimi fără simţire
Tu stai şi aştepţi în neştire
O inimă,un suflet,un glas!

Izbândă,izbândă,izbândă
Dorită de mulţi în vre-un fel,
De lumea mizeră,flămândă
De alţii ce stau doar la pândă
Să fure,să rupă,să vândă
Pe toţi cei ce au sfântu-ţi ţel!

Cunună,cunună,cunună
Ce mulţi te vor vrea la sfârşit,
Dar...Domnul Iisus o s-o pună
Cu dragoste chiar cu-a Lui Mână
Acelor ce viaţa lor bună
Răbdând prin Credinţă-au sfârşit...Amin



52. CU MÂNA-MI TREMURÂNDĂ...

Cu mâna-mi tremurândă de fiecare dată
Şi-o conştiinţă sfântă de darul ce mi-ai dat,
În orice vers şi slovă cu-o inimă curată
Mă străduiesc Iisuse frum'seţea Ta s-arat.

Frum'seţe în cântare,frum'seţe în vorbire
Frum'seţe în umblare,frum'seţe în cuvânt,
La nimeni,niciodată prilej de poticnire
Ci numai înălţare spre tot ce-i drept şi sfânt.

Să fiu în toate pildă de grijă şi veghere
Cel rău să nu-mi strecoare neghină în ogor,
Să nu-mi ştirbească nimeni frumoasa mea avere
Iubirea pentru Tine, o Drag Mântuitor.

Te rog sădeşte-n mine mereu înţelepciune
Şi dragoste şi milă şi lacrimă şi dor,
Prin vers şi prin cântare să spun la orişicine
Cât eşti de Bun şi Mare Iubit Mântuitor!

Iar la sfârşitul vieţii să las şi după mine
O urmă luminoasă,o pildă de urmat,
Şi-apoi...nimic Iisuse,primeşte-mă la Tine
Cu cei ce-aici o viaţă au plâns şi Ţi-au cântat. Amin.


53. O,DE-AI ŞTI TU CE BUN E DOMNUL...

O,de-ai şti tu ce bun e Domnul,
Ce milostiv şi-ndurător,
Ai sta cu El şi-n bucurie
Nu doar când ranele te dor.

Ai sta mai mult cu El de vorbă
În rugăciune fericit,
Şi când necazul te doboară
Şi-atunci când eşti prea mulţumit.

Ai sta pe-ai tăi genunchi cu lacrimi
Şi recunoscător I-ai fi,
De orice răsărit de soare
Ce-l vezi în fiecare zi..

I-ai mulţumi de sănătatea
Ce mulţi n-o au...doar şi-o doresc,
Şi-ai şti să plângi şi tu cu-aceia
Ce perna-n lacrimi şi-o stropesc.

O, dacă ai şti ce bun eDomnul,
I-ai spune frate la duşman,
Şi pentru cel căzut în groapă
Ai fi un bun samaritean.

O,dacă crezi că bun e Domnul,
Aceasta din genunchi s-o spui,
Şi plângi cu El când î-ţi va cere
Căci crucea ta ...e CRUCEA LUI...Amin.


54. SUFLETUL...O FLOARE RARĂ

O, suflete, puţini mai sunt cei ce-ţi cunosc menirea
Si tot mai rari sunt cei ce văd în tine fericirea,
Tot mai puţini ştiu preţui frumoasa lor comoară
Că-n trupul lor de lut ascund o floare-aşa de rară.

Tu-ai fost sfinţit de Dumnezeu cu-o dulce sărutare
Ca fiecărui om să-i fii o binecuvântare,
Ştiind că trupul e pământ şi în pământ sfârşeşte
Dar sufletu-i nemuritor de tot cei pământeşte.

Dar omul...omul te-a uitat şi-n viaţa lui voioasă
Tu ai rămas un colț stingher şi-o peşteră geroasă,
În tine nu mai are loc nici mila nici căldura
Şi-n loc de binecuvântări a pus în tine ura.

Dar vai... O vai.! şi vine-o zi de vrei sau nu ea vine!
Când Judecata Lui Hristos ajunge şi la tine,
Ce-ai să-i răspunzi Lui Dumnezeu la marea întrebare
Cum te-ai întors n-apoi în cer cu-a ta cerească floare?...Amin.



55. DOAMNE DAC-AŞ ŞTI CĂ VII...

Doamne,dac-aş şti că vii Tu în astă noapte
Cum te-aş aştepta cântând a iubirii şoapte,
Cum aş priveghea să-mi ţin candela aprinsă
Şi-a mea inimă din piept de-al Tău dor cuprinsă.

Doamne, dac-aş şti că vii înspre dimineaţă
Aş sta-n rugă să-mi găseşti lacrima pe faţă,
O,aş sta plângând să-ţi cânt dulcea Ta cântare
Şi cu ea să-ţi ies Iisus în întâmpinare.

Doamne,dac-aş şti că vii,chiar şi mai spre seară
Sufletul mi-aş descărca de orice povară,
Şi să mă găseşti lucrând Via Ta frumoasă
Să-mi poţi spune Tu cu drag slugă credincioasă.

Dar...nu ştiu când vei veni,nimenea nu ştie
Ziua marei întâlniri când o fi să fie,
Clipa când Tu vei veni să-ŢI ridici Acasă
De pe-acest pământ Iisus Scumpa Ta Mireasă.

De aceea caut să-mi ţin calea tot mai dreaptă
Să am sufletul curat,mintea înţeleaptă,
De al dragostei ulei inima mea plină
Ca fecioarele să strig...
VINO MIRE ...VINĂ...Amin.



56. Dialog cu Dumnezeu

Doamne cum mai suporți atâta răutate
Atâta nepăsare, fală și desfrâu
Te-njură lumea, te umilesc nebunii pe altare
Și ateii printr-un cânt deșănțat,  nebun.

Cum mai suporți tu, Doamne Dumnezeul meu
Atâta hulă, nebunie și dispreț
Când numele ți-e luat în van, prea des
Și  în timp modern chiar și credința are un  preț.

Cum mai suporți atâta ură,
Și acei nebuni ce-ți  urlă întruna  fără rost
Și un  pământ atât de cotropit de umbre
O lume falsă fără Dumnezeu și rost.







57. Rugăciunea unui ateu


Nu m-am rugat de mult la Tine, Doamne,
Sunt păcătos și o știu prea bine
Impreunându-mi palmele, sub o icoană
Te rog să ai grijă de mine.

Nu merit căci am devenit ateu
Căci am mințit și am furat și am ucis
Și știu că de la Tine, Dumnezeu
Pot primi că pedeapsă, focul iadului aprins.

Fără milă și fără judecată
Am încălcat toate cele zece porunci
Și acum te rog cu inima îndurerată
În hăul răului să nu mă arunci.

Știu, am păcate multe precum apa din mare
Căci am furat și de la propriul meu copil
Dar încă sper acuma în iertare
Și de aceea acum mă rog umil.

Sper căci după cum a spus IIsus
Cine nu a greșit, s-arunce piatra
Și acum în toamna vieții, cred aprins în paradis
Chiar dacă o să-mi merit soarta.

 Și acum te rog, Iubite Creator
Salvează-mă din rea ființă
Și atunci când am să mor
Tu luminează-mă cu a ta milă și credință.



58. Despre Dumnezeul meu

Dumnezeul meu e blând și bun și iubitor
Nu mă așteaptă cu pedepse într-un colț de eternitate
Dumnezeul meu e lumină, iubire, alint
Nu e pedeapsă, ură și singurătate.

Dumnezeul meu mă iubește etern
Mă iartă atunci când nevolnic greșesc
Nu-mi numără păcatele, ambițiile, greșelile
Sunt parte din El, El este parte din mine mereu.

Dumnezeul meu nu îl găsești mereu în biserici, în temple
El este mereu în suflet, în oameni, în noi
Dumnezeul meu este Totul Suprem
Este lumină pură, caldură și soare printr-ale vieții ploi.


59.  Cuvântul

Doar un cuvânt
Creează o lume ,
La un cuvânt
Începe lutul să respire ,
Dintr-un cuvânt
Ne-am născut noi ,
Și cu-n cuvânt
Avem și soare , dar și ploi .


         60.  Emigranții

Cu viza de ședere aprobată
Cu toți în astă lume am intrat ,
Noi suntem emigranții , deocamdată ,
Ne facem temele și am plecat !

Ca ucenici am fost trimiși în omenire ,
Pentru a învăța și a ne pregăti
Și la final dăm testul de iubire ,
Întorși acasă , noi veșnic vom trăi !



61. Mereu lângă mine

Din timpuri vechi , de neștiut ,
Când era numai noapte
Și nici lumina n-a-nceput
Pe ceruri a străbate

Nici stele nu erau pe cer
Și nici Pământ sub Tine ,
Când tot era numai eter
Tu te gândeai la mine !

Ca din nimic să mă creezi
La vremea potrivită
Cu raza Ta să mă veghezi
De-a pururi ocrotită .

De-a colo sus m-ai urmărit
Privind cum zbor spre zare ,
Umăr la umăr am pășit
Pe-a vieții lungi cărare .

Și când credeam că nu mai pot
Și nu aveam scăpare ,
Ai fost acolo ca suport
Și blândă alinare .

Când sufletul mi se-ndoia
De-atâta suferință
Povara Tu mi-ai ridicat
Cu multă ușurință .

În preajma mea mereu te simt ,
În suflet și-n simțire ,
Fără să ceri nimic în schimb
Mă-nvălui în iubire !



62. RUGĂ

Coboară, Doamne, vălul,
Ridică-mă din noapte...
Că-ci mi-am citit destinul
În ochiul ce se zbate!

Zălog mi-am pus pe viaţă!
Azi, mă silesc a-Ţi spune:
Mai lasă-mă o clipă,
Să-ngân o rugăciune.

Nu plâng, eu ştiu prea bine
Că toate Ţi-i se-nchină!
Şi noaptea e, la Tine,
O veşnică lumină...




63. DECEMBRIE


Îmi ninge iar, decembrie-n colindă
Şi zvon de sărbătoare mă-mpresoară!
Ne aninăm speranţele în grindă,
Căci Pruncul îngeresc în noi coboară.


Să-L preamărim în vers şi în cântare,
El e speranţă, viaţă... E lumină!
E sigur drumul către alinare
Şi lumea veşnică ce o să vină!


Îmi ninge iar, decembrie-n colindă!
Îi fac, din nou, lui Dumnezeu strigare,
Îl rog ca măna Lui să şi-o întindă
Să-mi mângâie obrazu-n sărbătoare.


64. ÎNDĂRĂTNICIE

În biserica străveche,
Ceasul făurit de meşter
Stă cu limba în ureche
Şi...s-a-mpiedicat de ştecher!

Vreau să scriu, dar vai, ţăruza
S-a înmuiat sau a pierit;
Mi-a plecat haihui şi muza
(Nu v-am spus, sunt ipocrit)!

În biserica străveche
Mai e loc de rugăciune,
Dar neghiob şi-ntr-o ureche
Eu sunt doar „încurcă lume”...

Ştiu că sunt un ghimpe-n coasta
Celor buni şi cizelaţi.
Mde, s-a abătut năpasta!
Mă-ngăduiţi şi răbdaţi

Să-mi mai port prin lume pasul
Până viaţa mi-o apune.
Iar când se repară ceasul
Mă întorc în rugăciune!


65. Prezența Ta

Când toți se duc de lângă mine, lăsându-mi sufletul zdrobit,
doar Tu-mi rămâi mereu aproape, Iisus, Mântuitor Iubit,
doar Tu-mi asculți  mereu suspinul pe care  îl îndur din greu,
și numai Tu lași mângâiere și alinare-n pieptul meu.

Când inima-mi din nou rănită, eu o aduc în fața Ta,
cine-ar putea să lase pacea și bucuria peste ea?
Și cine ar putea vreodată să-mi cânte-n ceasul disperat?
Doar Tu poți face toate-acestea, căci mă iubești nemăsurat.

Doar Tu, Iisus, și nimeni altul nu poate inimii să-i dea,
alinul sfânt pe care-l lasă la orice pas Lumina Ta,
și nimeni pe această lume nu-mi poate da ce eu doresc,
căci Dragostea adevărată numai în Tine o găsesc.

Nu mă lăsa să cred vreodată că ale Tale mângâieri
le pot găsi și-n altă parte, ci doar în Sfintele-Ți dureri,
și fă-mă să-nțeleg, Iisuse, că fără Tine, niciodat’
n-am să mai gust din bucuria ce numai Tu, demult mi-ai dat.

Ajută-mi, Doamne,-n orice vreme să-Ți fiu supus și credincios,
să caut totdeauna pacea numai la Sânul Tău duios,
să înțeleg că-n astă lume, nu poate nimeni să îmi dea
Iubirea cea mai minunată, ce-o dă numai prezența Ta.

Și fă ca-n Dulcea Veșnicie, când voi veni în Raiul Tău,
să-mi ștergi suspinele din suflet ce le-am purtat aici cu greu,
iar când va fi să stau, Iisuse, pe veci la Sânul Tău ascuns,
abia atunci voi înțelege că Tu mi-ai fost și-mi ești de-ajuns.


66. Doamne, coboară-Ți ochii către mine

Doamne, coboară-Ți ochii către mine,
Luminează-mi mintea,
Nu lăsa ca buzele mele minciuni să grăiască.
Și fie-Ți milă de mine, care cu gândul,
Cuvântul sau cu fapta așa mult am păcătuit.

Când sunt în deznădejde și necaz,
Întoarce-Ți fața către mine,
Adu-mi pace și alinare.
Obrazul plâns Tu mângâie-l,
Asemenea sufletului meu, care-i în paza Ta.

Când mă vezi slăbit de puteri,
Oferă-mi sprijin să nu cad,
Fii alături de mine, în lupta cu viața,
Căci fără Tine drumu-i greu,
Iar cu Tine alături nimic nu mă poate doborî.

Ascultă, Doamne, a mea rugă
Și coboară-ți ochii către mine,
Nu mă lăsa să mă abat pe căi străine,
Fii scutul meu de apărare
Și pentru tot TU dă-mi iertare.

Doamne, coboară-Ți ochii pe Pământ,
Înlătură răutatea, invidia care sălășluiesc în noi,
Iartă-ne, ajută-ne să fim mai buni,
Înmulțește dragostea în inimile noastre,
Să fim vrednici de a ajunge la Tine.

Slavă ție, Doamne, pentru grija Ta,
Pentru clipele luminoase ale vieții,
Pentru fericirea de a trăi,
Pentru bucuriile zilnice,
Pentru tot și pentru toate.
Amin!


67. Rugăciune

Doamne, în liniștea serii,
Îngenunchez și-ți cer pace, înțelepciune și putere
Să privesc mereu lumea cu dragoste
Să fiu răbdător, înțelegător, umil, suav și bun
Și să învăț să apreciez bunătatea celor din jur.
Astupă-mi urechile să nu ascult bârfele,
Închide-mi gura să nu vorbesc de rău,
Fă să-mi rămână doar gândurile bune,
Revarsă-ți bunătatea asupra mea
Și fă să se reflecte asupra celorlalți.

Amin



68. Sonet înaripat

Plătind tribut  pământului din care
Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,
Simțeam chemarea lutului spre lut
Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,
Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,
Căci eu purtam povara zdrobitoare
A propriei condiții de...căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,
Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,
Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,
Iar inima, de Tine însetată,
Bea veșnicie din izvor pascal.




69. Sonetul lacrimii

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene cînd te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Iisus plângea!”



70. Conjugări

Navigăm furtunos, într-un slalom nebun,
Evitând greutăți angajați în viraj
Și, gonind absorbiți de-al averii miraj,
Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.

Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard,
Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat,
Suntem mici roboței ticăin sacadat
După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.

Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin
Și pe-acela putem să îl facem frumos,
Căci suntem mântuiți, suntem frați în Hristos
Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.

Renunțând la miraj și la țeluri lumești,
Vom vedea că în jur este soare, sunt flori,
Că în semeni sunt mari, minunate comori,
Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.

Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer,
Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări,
Drumul dragostei Lui, care duce spre zări
Și pe care să spun: „merg în Cer”, „mergi în Cer”.



71. Dor de Dorz

S-a-mbogățit al versului ogor
Și coacerea s-a întrecut pe sine,
De când privighetoarea din Bihor,
Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,
Ne-a-nvăluit în cântece divine.

Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”
A dovedit că și-a-nțeles menirea
Și adăpându-se din Absolut
A mers pe drumul său neabătut,
Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.

Și a iubit cu sufletul deschis
Simțind cum de iubire harfa-i arde,
Iar când i-a fost cântatul interzis,
Înlănțuit el a cântat, a scris,
Făcând din gratii de-nchisoare coarde.

”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus
În stihurile lui nemuritoare,
Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus
L-a însoțit în viață, l-a condus,
Iar el privea spre viața viitoare.

”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn
Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;
Îl acultăm ca pe-un discurs solemn
Știind cum a trecut prin viață demn,
În prigoniri amare fără număr.

El s-a născut în freamăt de colind
Cu sărbători aprinse în fereastră,
Și viața i-a fost cântec viu vuind;
Ce poți să spui, spre viața lui privind,
Decât...”Cânta o pasăre măiastră”.



72. Iubesc, deci exist

Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea
Chiar îngerească limba dac-ar fi,
Aramă etalându-şi zăngănirea,
Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea
Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.

Dacă tot ghemul tainelor profunde
Cu iscusinţa mea l-aş dezlega
În creuzetul cu idei fecunde,
Aş fi nimic, mergând către niciunde
Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.

Credinţa toată dacă mi-ar fi dată
Şi-n mine-ar locui puterea ei
Încât să pot redesena o hartă
Cu munţi ascultători, de rocă spartă,
Fără iubire n-aş avea temei.

De-aş fi colos de generozitate
Cu mâini de aur care dăruiesc,
N-aş fi mai mult decât o nulitate,
Lipsit de sens şi de coordonate
De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.

Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare?
Nu, eu am fost creat spre-a moşteni
Dumnezeiasca cerului splendoare
De-aceea caut cu înflăcărare
Să-mi însuşesc iubirea zi de zi

Şi prind contur din forme recreate,
Din focul ce se-aprinde-n duhul meu
Arzând a neiubirii răutate;
Iubind, exist, deci am identitate
Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.


73. Începe postul

Începe postul de Crăciun
Și în inimile noastre
Să nu lăsăm altceva în ea
Decât Domnul a se naște

Să fim mai buni unii cu alții
Aproapelui de lângă noi
Și la toți cerând iertare
Că am greșit fiecare

Și pe cei care ne urăsc
Noi să îi iubim mereu
Voia Domnului so împlinim
Că așa vrea Dumnezeu

Împreună să ne rugăm
Ca Domnul să ne audă
Și rugăciunea noastră
În Cer ca să ajungă

Un post binecuvântat
Din suflet vă doresc
Și să aveți fiecare
Un post duhovnicesc!




74. De la naştere la naştere

În gândul tău am existat,
Mai înainte de aş fi simţire,
De când în viaţă am intrat,
Ţi-am fost prezenţă ţie.

Prin trupul meu sens am primit,
Cuvânt am luat, cuvânt am dat,
Iar suflul mi l-am regăsit:
Apropiat, îndepărtat.

Ce-i mai frumos decât un crez!
Eu văd şi simt şi plâng şi cânt,
Şi chiar de ştiu nimic, nimic,
Mă minunez înţelegând.

(mamei mele) 1995



75. Astazi si maine, dacul

Acuma la apus de soare,
Bila cea albă e rostogolită de preoţi la templu,
Până la semn
Şi este linişte în sat
Şi iată se vede cum încă pe coşuri mai iese fumul.

La noapte, târziu, din lupii ce umblă pe creste,
Se vor opri să urle într-un zadar,
În lumina de lună.

Mâine fraţii mai mici vor pleca:
La stupi, la peşte, la turmă.
Eu îmi voi pune pe cap căciula primită astăzi la ritual.
Sunt deja printre cei ce au simtit-o in minte
Şi cu ea voi respira in lume aerul sobru.


76. Lupta

Trupul mi se lungise. Era alb.
Şi mă întrebam când voi reveni la normal.
Piatra credinţei era în pericol
Şi mi se retrăsese armatele şiroi
 În stânga, la Dumnezeu.
Cel fără chip vroia să îmi intre pe o uşă puhoi în bătăile tobei.
Am stat singur la masa tăcerii(în stânga),
Aşteptând un semn de la Cel ce mă încredeam (Dumnezeu), să ies în dreapta,
Să ies în luptă. Să fiu biruitor.
Cu sania timpului a venit Însuşi Dumnezeu
Şi a oprit.
De tăria Lui totul s-a limpezit din nou
Şi am început să privesc lucrurile de pe piciorul drept.
Şi a bătut vânt alb spre stânga de pe zidul meu.


77. Ruga

După o croire in vechea haină neagră,
M-am dus în ipostaza (chipul)
Celei ce se roagă,
Tu ni Te-ai înălţat la ceruri
Din afara Ta.

Peste trupul în genunchi
Si peste fiinţa mea îngenuncheată,
Doamne, lin a căzut haina albă a Ta.


78. Sentiment

Unde un sentiment criminal m-a trezit din somn
Sabie mi-a pătruns în piept.
Sufletul s-a dus în parfum de crizantemă.
Cine mă mai omoară? Mi-am spus.
Şi mi-am adus aminte de mine
Şi am stat în stânga oglinzii
Şi oglinda-mi ştergând-o dădeam să plâng.
Cântec cosmic spre lună am cântat.
A urmat o tăcere şi apoi un cântec de bucium
Şi apoi cântec de înviere. Şi am înviat în lună.
Şi am pornit spre dreapta oglinzii sabie
Şi a plouat cu picături mari la oglindă.
Şi am trecut prin sentimentul de Dumnezeu cu “cântec la braţ”.






79. Adame

Adame, Adame,
Vorba fărâmă,
Duhul străpunge,
Chipul iese din întuneric, ca fructul rupt in două de mâini.
Adame, Adame,
Atenţia din tâmplele tale stă în scoarţa copacului.
Ascultarea ta in crengile lui.


80.   Regăsirea

Te - am regăsit în cerul albastru,
În firul de iarbă ce se unduie în bătaia vântului.
Te - am regăsit în picătura de rouă, ce strălucește sub razele soarelui,
În parfumul florilor, zumzetul gâzelor și-n cântecul păsărilor.
Te - am regăsit în întinsul câmpurilor, în necuprinsul pădurilor,
În clipocitul râurilor și -al izvoarelor.
Te - am regăsit în privirea mamei, ce-și ține în brațe copilul,
În sacrificiul părinților și -n privirea îndrăgostiților,
În bucuria copilului ce - și mângâie cu drag animăluțul ,
În gândurile inspirate și -n alegerile corecte.
Te - am regăsit în pacea inimii și -n lipsa de așteptări,
În compasiunea oamenilor și -n bunătatea inimii lor.
Te - am regăsit în înțelegerea că nu poți forța lucrurile să se întâmple, că toate -s la vremea lor.
În gândurile bune și -n ideile originale.
Te - am regăsit în înțelegere, toleranță și acceptare.
Te - am regăsit în rezolvarea cu bine a momentelor de cumpănă,
În energia care -mi animă sufletul și -mi bucură chipul,
În minunea refacerii, reconstituirii,îmbunătățirii trupului și spiritului.
Te - am regăsit în conștiința, compasiunea și înțelegerea mea,
Acea mică parte divină din mine...
Cu credința că Tu potrivești cum știi mai bine lucrurile, spre binele nostru,
Mă abandonez puterii Tale nemărginite, ca un pește mic, în marele ocean.


81 Ani de-a rândul

Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt
Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit
Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza
Fără să știu că pielea mea era o prelungire a veșmântului monastic
Am mers pe jos mereu spre acasă, urcând și urcând poteci ale minții
Fără să știu că locuiam într-un lăcaș de cult pe care nu-l vedeam
Atât de bine era ascuns sub pleoape
În camera mea claustrală eram de fapt pe vârful unui munte
Unde nimeni nu ajungea, mi-am dedicat viața altora
Și le-am făcut jurăminte știind că nu e cale de întoarcere
Am băut numai apă de izvor așa cum fac asceții
Fără să știu că prin inima mea se putea vedea de la mare distanță
Distanța era de fapt goliciunea, doar cu ajutorul ei m-am putut găsi
Și pentru ea am învățat să confecționez zale care nu pot fi înfrânte
M-am separat de restul lumii inaptă: Vorbesc doar cu îngerii
Și-n părăsirea mea îmi sunt îndeajuns câteva cuvinte
Pe care ei ca lăptarii la prima oră a dimineții mi le pun la ușă
Dar mai ales am citit cărțile sacre și am contemplat priveliștile
Care-mi apăreau la geam după fiecare pagină, m-am pierdut în ele ani de zile
Îmi pare rău că nu pot fi găsită la timp


82. Anotimpul trupului ghemuit

Ieri mama mi-a spus: a căzut bruma ...
Nu mai știu ce e bruma, un strat fin, alburiu, mi-a acoperit și mie pielea de ani buni
Nu știu cum se cheamă, poate fereastră, poate poem
Nimic nu mai trece așa ușor prin dragostea mea, nici oameni
Nici îngeri, luminile de altădată stau cuminți și așteaptă
Nu mai intră direct, tăioase, obraznice, visele-și poticnesc
Coarnele-n capcane de urși, pojghița fină ai putea fi tu
Ca o miriște căreia trebuie să-i dau foc, uneori e mai bine
Să ardem tot și s-o luam de la capăt așa cum fac păsările
Când se duc, se duc, și nu privesc înapoi, ele știu ce e viața
Nu mai știu ce e toamna și de ce drumurile sunt din ce în ce mai lungi
Păsările se duc, se duc, și nu privesc înapoi, îmi brăzdează mintea
Copilăria și ce-a mai rămas din mine, și ele se duc, se duc
Rătăcesc alături de ele pe o foaie albă până nu-mi mai pasă
Până o șlefuiesc icoană, Fecioara Maria
Un singur lucru se sparge între dinți ca o fiolă de otravă păstrată
Fix pentru momentul acesta, când nu mai pot expanda pe sfori la mari înălțimi
Când gândurile se întorc buluc în creier și când nu mai sunt decât
Un anumit număr de centimetri și un anumit număr de kilograme

În orice clipă m-aș putea descărca din greșeală în pieptul din icoana de la lângă mine







83. Liturghia de cristal

Oamenii se trezesc la prima oră a dimineții, privesc pe geamuri, aprind țigări
Dispar pentru câteva momente în alte camere, universuri ori vieți paralele
Revin îmbrăcați în alte haine sau în alte lumini, privesc spre Dumnezeu sau spre pământ
De la înălțimea propriilor gânduri la ora aceea când e greu de hotărât de care parte sunt
Vis-à-vis de această realitate îmi îndepărtez pielea de om lăsând loc celei de sfânt
Ajung în stradă, patiserii, bănci, case de amanet, farmacii, umbrele rupte
Poezia e un izvor artezian, un capăt de cale ferată, chiar un București după ploaie
În mod consecvent scot aceast lichid din mine ca atunci când eram mică și-i scoteam
Bunicii o găleata cu apă la prima oră a dimineții, oamenii se trezesc, își potrivesc
Ceasurile, organele de simț, rugăciunea rămâne închisă între pereți ca un deținut
În propria piele, e 5.36, închide-mi ochii, închide-mi ochii, acesta e orașul meu


84. Fără El aș fi un pământ oarecare

Dacă mergeam pe malul apei peștii nu mai veneau, malul meu era EL
iar El nu era
Dacă deschideam o carte foile se albeau, toate poveștile duceau la El ca niște trenuri deraiate iar El nu era
Dacă mă priveam în oglindă oglinda se mătuia, ochii mei erau la El
iar El nu era
Dacă aprindeam becurile întunericul se muta în mine și țipa ca un nou-născut, lumina era El iar El nu era
Dacă trăgeam draperiile soarele nu răzbătea, se lovea de coaste, ricoșa și pleca

Dragostea mea e un strigăt în pădure, îmi ciobește tălpile, fără să-i pese că trupul
Se sfărâmă ca un bulgăre uscat de pământ

Dacă deschideam palmele liniile dispăreau, viața mea dispărea, viața mea era la El
iar El nu era
Îi auzeam doar respirația când puneam capul pe pernă, undeva foarte departe, spre Cer
Inima Lui bătea ca o liniște, ca o liniște soră cu moartea și apoi adormeam, cumva mângâiată, cumva sfințită

Dimineața ieșeam din El ca o icoană dintr-un lemn secular




85. Într-o zi

mă pot supăra pe toată lumea, chiar și pe Dumnezeu
pentru că, nu?

ne despart atât de multe lucruri
ne despart ape, pământuri și mai ales oameni
vise mocnite

distanța a devenit o vertebră comună
pe care am pus bucăți de carne, bucăți de viață
primăvara facem o boală de piele
care supurează prin pereții contagioși
strigăte, chemări

depărtarea e un copil care se naște în fiecare zi
un lanț împletit din venele noastre

fiecare din noi undeva are o realitate
o mască, un travaliu adânc sub pământul lui
ne lăsăm luați de curenți, încâlciți în noi înșine
precum cerbii bolnavi în tăcerea ghimpată

pierdem sânge, frați
nu mai contează ce pulsează
încheietura, prăpăstia...

da, da, tristețea e un animal de talie mare
cu blana cenușie, de plumb

pe sub oase stratul dumnezeiesc ne dă de gol
plecăm mai departe, deși ne despart atâtea lucruri
ne îmbrățișăm pe stânci înalte
acolo unde doar condorii sunt poezii complet mute

se face dimineață, se face dimineață
întunericul se fărâmițează bob cu bob
lumina vindecă orice plagă

soarele sparge în mine o nișă ca un sisif
într-o carieră o pedeapsă fără sfârșit

cuvintele încep să se miște precum omizile speriate de foc
urcă înapoi pe degete ca pe crengile unui copac

înapoi în creier, în ou, în spaime, pentru altă zi
pentru Dumnezeu




        86. Ingerii pe lumină

Înfig lopata în pămănt  adănc
Străng  fluturii  apusi
Pe mănile tale
Să se așeze florile
Fără  număr 
Iar moartea
Începe să strige
Îngerii
Dezveliți   de  femeia
Cu  teamă  de seva
Strugurilor  dumnezeiești
Ca să se aprindă  lumina
Pomenile  trec  despletite
Cu  fața  la  urmă
Zăpada    alunece
Înfloritor pe
Lespedea cu rost
Îngerii pe lumină
Străng  ropote de aplauze
Îndelung  așteptate


 87.  Soarele luminează  urma

Întind măna ca să
Cuprind  soarele
Pămăntul se topește ca ciocolata
Încerc  să mușc  din  el
Dar curge precum
Izvorul  la  origini
Cănd îngerul se apropie
Fluturii  se apleacă
Peste umbra dorului
Cu  pașii  poetului
Întinși  la umbă
  răsară  luna
Candela  aprinsă
Luminează întunericul
Cu  trecerea  nopții
Pe  umerii  poetului
Aplecat  cu trudă
Întorc  măna
Soarele luminează urma
Cu  înțelesuri
   88.   Deschid  ușa

Te strig lumină
Ca și cum această  noapte
S-ar lăsa din spate
Spre  fața  tuturor  întrebărilor
Mai departe
Deschid ușa
Ca să  intre cocorii  uitării
Înveliți în mantii
De rouă
Uitarea   o  arunc la coșul
De gunoi al istoriei
Încăt pașii de urmă
Să trăiască fericirea
Ca pe o ultimă strigare
Cu roșu de pică
Învelesc măinile tale
Voința ca să-ți pară
Un înger ce strigă
Fluturii cu răbdare
Lumina ca să întoarcă fața
Netransformată

                                          
  89.  Căntecul fluturelui

Fluturaș din lemn de soc
Căntă-i lumii cu noroc
Pe la uși și vechi ferești
Ceasurile Dumnezeiești


Fluturaș din  lemn de fag
Candela ca să-ți atrag
Să sporească dorurile
Somnul și căntările


Fluturaș  de urmă  rară
Tu exiști ca o comoară
Pe pămănt zbori ca un astru
Luminănd  dorul măiastru



90.  Dumnezeu   șade  de-a  latul

La marginea universului
Dumnezeu șade de-a latul
Timpului
Numără  verbele  din limba romănă
Ca  să-i iasă  realitatea
La socoteală
Apoi
Urcă  lespedea  fără  de  frică
Morții să se spele pe față
De  rosturile înțelesului
Cu numărătoare  inversă


   91.  Din  spatele  ochiului

Strigă  cuvăntul
Dumnezeu se duce la biserică
Ca să  cunune zilele rămase
Pănă la botezul îngerilor
Ce nu strigă  dimineața
Roua ca să se aleagă cu blăndețe
Din spatele ochiului
Cuvintele se prind in hore
La mijlocul zilei
Timpul ca să se facă pe degete
Rosturile să se adune
Să strige la oameni
Pe fiecare după numele lor
După care
Să se străngă în horă
Pașii cu urmă
Să se apropie
De  fecioarele  Domnului



92.  Mă apropii  de înger

Plec fruntea brăzdată
De întuneric
Fluturii îi aștern
Peste măinile în  care țin
Pămăntul să nu se răstoarne
Peste  fericirea  îngerilor
Purtați  de soartă
Cu strigături
Mai tărziu
Mă apropii  de  înger
Peste care flutur
Măinile căt cuprinde
Străng ceasul
Ce are  limbile drepte
Ca să se oprească timpul
Și eu să măngăi fluturii
Să nu se împrăștie
Pe fața pămăntului
Cu rostul întors


 93. Sfantul Nicolae

Nicolae din poveste
Domnul luminat pe creste
Muntii cei falosi s-arata
Tu maret cinstit la Poarta

Flacara de foc viteaza
Nicolae domn vegheaza
La aleasa mandra tara
Dorul cel ales de mama

Nicolae domn ales
Candela din foc veghezi
Nasterea copiilor
Flacara campiilor

Frunza verde de mohor
Nicolae camp cu dor
Misca Poarta zbuciumata
La copii cand se arata

                                                      
94. Pentru noi...

A venit Ziua Dreptății
Ziua Sfântă a Judecății.

Mirele cu Slavă vine
Să vadă ce nu e bine.

A văzut...S-a săturat
Pentru cât L–am torturat
O s-avem de îndurat...

Mila Domnului n-o să mai fie
De acum până-n vecie
Pentru noi cei păcătoși
Plini de spaimă și făloși.


     95. Să nu mai așteptăm

Doamne, picioarele mă dor...
Doamne, spatele se rupe.
Doamne, ispita-i aproape...
Doamne, simt că mor
Doamne, parcă totul doare...
Doamne, unde ești?
Doamne, nu mă vezi?
Doamne, nu te aud!
Doamne, parcă-s surd...

Doamne, unde e ce ți-am cerut?
Doamne, unde-i luxul de l-am vrut?
Doamne, pune pază gurii mele,
Și ușă de-ndreptare inimii mele!

Doamne, cum am îndrăznit?!
Doamne, iartă-mă-nzecit!
Doamne, cum am cutezat?!
Doamne, sunt un blestemat!

Doamne, cât Îți mulțumesc!
Doamne, vreau să Te slăvesc!
Doamne, cât m-ai suportat
Atât de încăpățânat...

Doamne, ce-a fost cu mine,
Cum, să uit de Tine?!
În așa hal, de așa uitare...
Nimeni să n-aibe parte!

Fraților, nu mai așteptați!
Nu vă mai lepădați!
Dumnezeu e bun, milos,
Doar e dulcele Hristos!

Dar cât va mai îndura?
Cândva se va sătura...
Dar are ca să vină
C-o voce divină

Pe toți să ne judece!
Nu e la alegere,
Și viu și mort
Acum e de tot.

Va veni cu Slavă!
Din cer coboară,
Să nu mai așteptăm
Hai să ne rugăm!


     96. Acum și pururea

Sunt un om păcătos
Și nevrednic de Hristos!
El mă iartă, mă iubește
Eu nu uit de ce-i lumește.

Doamne, oare nu Te-ai supărat?
De mult nu ți-am mai cântat:
Un psalm, o rugăciune
O catismă cum se cuvine...

Vai! Cât mă doare c-am pierdut
Din evlavia ce-am avut,
La Preasfânta, Preacurata
Preaducea și Minunata...

Maică Sfântă, iartă-mă!
Căci sunt mic și ticălos
Și am uitat iar de Hristos...

De Fiul Tău Cel preaiubit
De creștini preaproslăvit,
De Sfinți, de Îngeri, Heruvimi
De frumoșii Serafimi!

Doamne, tare Îți mulțumesc!
Recunosc, mărturisesc:
Toată Slava, Închinăciunea
Ți se cuvine Ție, acum și pururea.


     97. Îndemn din dragoste

Sculați, oameni,
Nu mai stați
E vremea să vă
Rugați!
Vine, acuș
În miez de noapte,
Pe-al său nor
De departe.
Privegheați, neîncetat
Vremea vine, nu-i de stat!


     98.  Al Său Dar

Am primit cu brațe-ntinse
Al Său Har, al Său Botez
Fericit-am fost cât am avut
Al Său Har, al Său Botez

Lat, întins, mort un pic
Când S-a dus, m-a părăsit,
Eu sunt numai vinovat
N-am știut, nu l-am păstrat.
Al Său Har, al Său Botez
Mi-a fost casă, mi-a fost dar
Mi-a fost pâine și pahar.


99. CU DORU-N SUFLET

     Cu doru-n suflet urc din nou
     colina-n Sus spre Cruce,
     cãtre Stãpânul meu cel Scump,
     şi Prietenul cel Dulce,
     sã -i spun întreg amarul meu
     cu toatã a lui povarã,
     sã nu mã mai despart de El,
     să-L ţin ca pe-o comoarã.

     Iisuse Doamne, iatã toţi
     s-au dus de lângã mine,
     nu pot sã înţeleagã cum,
     eu te iubesc pe Tine.
     Dar Doamne, cum sã pot uita
     cã m-ai salvat din moarte,
     redăruindu-mi starea cea
     pentru Eternitate.

     O, plece toţi, eu sã rãmân
     sub Crucea Ta Iisuse,
     sã merg supus şi-ascultãtor
     spre Zãrile neapuse.
     Privind cu ochii ţintã Sus,
     spre Ţãrmul din Genune,
     La Jertfa ce-a rãscumpãrat
     Tot sufletul din mine .


100. LA  TĂRMUL  MĂRII  MELE

     La ţãrmul mãrii mele
     când ai sã vii Iisus,
     ce-ai sã gãseşti în luntrea
     cu care m-ai trimis ?
     C-am rãtãcit prin valuri
     privind spre zãri pustii,
     şi m-amãgise gândul
     cã Tu ai sã-ntârzii !

     Am alergat cu luntrea
     în lung şi-n lat şi-apoi,
     tot ce-mi lovi privirea
     nu am mai dat 'napoi.
     Uitând cã lângã ţãrmuri
     m-aştepti Tu Drag Iisus,
     sã-ntorc cu luntrea plinã
     cu "rodul" ce-am promis.

     De n-ai fi fost Tu Doamne
     sã mergi ca pe uscat,
     în lung şi-n lat într-una
     eu aş mai fi-alergat.
     Dar când a mea privire
     de Chipu-Ţi s-a lovit,
     zdrobit pe totdeauna
     atunci, mi-am amintit.

     O, ce nimicuri toate
     de-odatã le-am vãzut,
     când Braţele-Ţi mã strânse
     la Pieptul Tãu tãcut !
     N-am mai dorit nici luntre
     şi nici din ce-am trudit,
     Iubirea-Ţi şi iertarea
     pe veci m-au copleşit.

     De-atunci Te-aştept într-una
     Sã vii dintre Genuni,
     la Sânul Tãu Cel Dulce
     fiinţa sã-mi alini.
     Sã nu mai am nimica
     din tot ce m-a-nşelat,
     doar dragostea şi Jertfa
     prin care m-ai iertat.


101. CUM  AI  PUTUT  SĂ UIŢI

     Cum ai putut sã uiţi aşa uşor haine,
     Câte-a rãbdat Iisus, pe Cruce pentru tine,
     Cât te-a iubit, de ţi-a iertat pãcatul mare,
     Acum, de ce nu vrei sã-ţi aminteşti tu oare ?

     Cum ai putut sã-ţi calci din nou cuvântul,
     Ce ţi l-ai dat atunci, când ai pus legãmântul,
     Spunând cã-L vei urma pe Domnul cu ardoare
     Acum, de ce nu vrei sã-ţi aminteşti tu oare ?

     Cum ai putut sã te uneşti din nou cu-aceia
     Ce L-au hulit pe Domnul, ca-n Iudeea,
     Şi pe ai Lui aleşi, i-au aruncat în închisoare
     Acum, de ce nu vrei sã-ţi aminteşti tu oare ?

     Întoarce iar, cât se mai poate din aceastã cale,
     Cât Domnul stã, sã te primeascã-n ale Sale,
     Şi pânã încã Uşa Lui, nu se-chide cu zãvoare
     Acum, de ce nu vrei sã înmoi inima ta oare ?


102. IEŞIŢI  LA  MUNCĂ

Ieşiţi la muncă pe ogoare,
Acum trudiţi semănători,
E câmpu-ntreg, deja în floare
Se cere multă alergare.
Veniţi, desţeleniţi ogoare,
Aşteapt-a voastră aplecare.
E munca cea istovitoare
Spre strălucita sărbătoare.

Veniţi voi harnici lucrători
Priviţi, câmpiile-s mănoase,
Şi-aşteaptă noi secerători
Să strâng-a Domnului comori.
Şi bob cu bob, de roduri noi,
Din holdele strălucitoare.
Cu mâini curate, chip vioi,
Depus cu grijă în hambare.

Străbateţi cele patru zări
Şi voi iubite-alergătoare,
Îs drumuri grele, munţi înalţi,
prin văi afunde să umblaţi.
Pe cei pierduţi să-i căutaţi
şi oamenii să îi salvaţi,
din cursele ce stau legaţi,
spre Veşnicia viitoare.

Iar voi genunchi bătătoriţi,
Şi mâini crăpate de durere,
Nălţaţi spre Cer neobosiţi
A voastre rugi şi mijlociţi,
Ca-n lucrul Sfânt, să biruiţi
Şi-n ceruri să vă întâlniţi,
Cu toţi acei neosteniţi
Spre strălucita Înviere.


103. DOAMNE, VEZI LUCRAREA

Doamne, vezi Lucrarea-Ţi, jefuită şi-nfruntată
Duhul lumii, al minciunii şi al urii-ntra-olaltă,
Cum s-au năpustit asupră-şi, s-o dezbine şi doboare
Pretutindenea se vede, cum se luptă s-o omoare !

Doamne, vezi-ne Părinţii, obosiţi şi plini de jale,
Că-n Oştirea-Ţi zdrenţuită, doar câte-un ostaş mai sare,
Să se lupte cu-Amalecul, ce ucide făr-cruţare,
Şi Tu laşi ca toate-acestea, să se-ntâmple-n „ziua mare”!

Doamne, vezi-Ţi Lucrătorii, zac răniţi în plină noapte,
i-a zdrobit de tot furtuna, ce-a venit pe neaşteptate,
Duhul lumii dintr-o parte şi al urii din cealaltă,
Şi-s loviţi cu-nverşunare, fără milă, făr’dreptate !

Doamne, iată-ne-n pustie, plângem lacrime amare,
Că din ce părea nainte, tot mai rari se văd în vale,
Ca să meargă cu iubire, pe a Oastei Sfântă Cale,
Şi să lupte cu-ndrăzneală, pentru Cauza Slavei Tale !

Dar nu plângem prin aceasta, cei căzuţi la datorie,
Pentru ei avem nădejdea, c-au venit în Veşnicie,
Şi-am dori şi noi aievea, să-i urmăm cu bucurie,
Şi-n viaţă şi-n purtare, pentru-aceeaşi împlinire.

Chiar dacă pentru această, Sfântă, Unică Lucrare,
Vom mai trebui de-acuma, să plătim cu răni amare,
Le-om primi cu bucurie, cu iubire şi-ascultare,
Cum au fost Părinţii noştri, pân’la ultima suflare .

Ci-i vom plânge-ntotdeauna, cu dureri sfâşietoare,
Pe acei ce-n „altă Oaste”, au trecut cu nepăsare,
Şi se luptă cu Oştirea-Ţi, s-o sugrume şi doboare,
Zicând: „asta este Oastea!- nu cea sfârtecată-n vale !

O, priveşte-acum cu milă, din Nălţimea Ta Cerească,
Peste fronturile Oastei, Unică, dintâia-şi dată,
Şi-o învăluie-n Iubirea-Ţi, cu un duh de ascultare,
Până vom ajunge iarăşi, toţi pe-aceeaşi sfântă Cale.


104. Ceasul a sosit

Ceasul a sosit
de multă vreme.
Țipătul cenușii și șoapta luminii
au dansat, au cântat și au ucis viermele morții,
înghețat de Timpul surd și orb,
sub talpa fluturelui,
Monarhul portocaliu.

Ceasul a sosit
când orologiul a bătut clar în noapte.
Atunci, pădurea a plâns...

Ceasul a sosit
și nu va mai trece.
S-au trezit și egreta, și cocoșul de munte,
iar cântecul lor a răzbit până-n apus și răsărit.
A plâns și Dumnezeu
când s-a urnit cerul,
lăsând lumina să intre în colibă.
                                                  

105.   Eu, poezia şi Dumnezeu

Ce aş fi eu fără mine, fără poezie şi fără Dumnezeu?
Un plug bătrân căzut pe brazde lungi pietroase,
Aş fi un nour atârnat sub glezne de otravă,
O rană sângerândă legată de o aţă,
Aş fi nimic, nimic aş fi.
Iar tu…
Fără tine, fără poezie şi fără Dumnezeu?
Ai fi somn de noapte fără vise,
Culoare surdă fără curcubeu,
Stropi de chin orfan am fi cu toţii.


106.  Înviere

Pe crestele munţilor palmelor mele
Iisus Hristos se aşează, se apleacă,
Din ochiul său o geană mă umple
Şi palmele îmi sunt mai curate
Cu ruga ecou cerul hrănesc
Şi curg peste toate lumină
Când mă cobor încă o geană mă ţine
Urcuşu-i nici zbor şi nici paşi neteziţi de petale
E mult mai uşor,
E mult mai uşor pe sub genele sale.
O nouă sămânţă în mine se prinde
O altă lumină mă umple
Şi cresc şi mă fac cerc peste toate
Învierea îmi urcă prin coate
Şi nici nu mai simt sângele vuiet
Nimic nu se mişcă mai tare
O pace eternă curge prin mine
Din cap până la picioare
Renasc într-o nouă culoare
Şi aerul cântă şi cerul coboară
O lume întreagă se schimbă
Alegem cuvinte buzelor noastre
Din rugă, din icoanele sfinte.
Şi toate, chiar toate ecou de mireasmă
Pe genele noastre coboară
Din ochi şi din lut ne facem podoabe
Cu smirnă răsuflul se face
Pe crestele munţilor palmelor noastre
Iisus Hristos se aşează.


107. Dumnezeu

Când Dumnezeu se lasă prins de mână
Prin palmele-I curg lacrimile urmă
Şi nu-i nici mic şi nu-i nici mare
Să poţi zbura, să-I treci pe la picioare
Un val parcă te prinde, te ridică
Cu rugile ce-ai aşezat pe sticlă
E drumul mic şi timpul o poveste
Din care prinzi a creşte, a cunoaşte
Tainele ce au fost scrise şi nescrise
O inimă din ceruri te alege
Să poţi vorbi pe limba celor ce-ţi sunt seamăn
Tu eşti menirea ce te ţine
Pe aripa Lui dreaptă laolaltă
Lumina împletită în cunună
Din vesta oastelor ce-I stau în palmă.


108. Hrămuire

L-am dus pe Dumnezeu acasă,
La poartă nucii s-au pus jos să se închine,
Şi pragurile s-au întins şi ele sterpe,
De zâmbete s-au scuturat vecinii.

Le-am tot făcut pomeni să vină satul,
Cu Dumnezeu la masă să-i agăţ,
Şi-au tot fugit bătând din poartă în poartă,
Părând buboşi, sălbateci şi gheboşi.

Nu-i bai, când noaptea le coboară strâmbă,
Peste cătun şi peste gardul ras,
Voi strecura pomelnice cu sacul,
La uşa lor cu Dumnezeu voi sta.

Şi  atâta somn să le aprindă lutul,
Cărbunii se vor stinge fără saţ,
Eu, Dumnezeu şi îngerii şi vântul,
Le vom deschide ochii îngheţaţi.

Răpiţi de cântecul din leagăn,
În colţul gurii se vor topi uşor,
Şi peste limba lor va rupe glasul
Căci Dumnezeu e hram la casa lor.
                      

109.  Miruire

Cârma Tatălui mă umple,
Merg desculţ şi zbor şi chiui,
Şi mă rog la cerul blând,
Să-mi dea hrană ca să stărui.

Peste umerii de munţi,
Duc colinde, duc parfumul,
Cetele de râuri curg,
Sunt desculţ şi zbor şi chiui.

Mâna mamei o ating,
Şi a Tatălui icoane,
Le petrec în gând şi simt,
Mirul Tău mă umple, Doamne!                                                                                                


110. Lumină

Ştim că doi şi cu doi
nicicând nu pot pe Unu să-l facă,
un petec de cer pământu′ -n azur
nici atât să-l prefacă,
o pată de alb pe o pânză de negru-aruncată
nu poate schimba peisajul chiar de-ar fi fermecată,
o foaie ruptă din carte nu poate avea conţinut
şi-ntregului scris să-i redea sensul pierdut,
o gură închisă-n sublimă, eternă tăcere
nu poate rosti doritul cuvânt prin părere,
un singur Iisus răstignit şi scuipat
de suflete moarte să fie din nou alungat,
şi-o maică sleită de plâns şi de lacrimi
nu poate reitera şirul de viaţă şi patimi.
Semantic,
se poate ca totul să aibă alt fin înţeles,
ca trei şi cu trei să facă pe Unu mai des,
cerul s-aprindă pământu′ -n azurul fierbinte,
şi-o tentă de alb să purifice Iadul cu-a lui jurăminte,
prin ramuri să vieţuiască frunze-n crâmpeie,
în zboruri să hârjonească mormânturi şi noi elizee,
iar foile rupte din carte concret să-nfiripe ideea,
Adam să-şi ia coasta şi să reinventeze femeia,
cu gura închisă uşor să ruleze o altă poveste,
a fi să-i ia locul rapid lui nu este,
şi totul să-nceapă şi să se sfârşească-n lumină,
Dumnezeu să coboare-n sufletele ce din nou I se-nchină.


111. Măicuţa mea

Ai înghiţit praf de stele
să te mântuieşti prin ele,
Ai băut rouă de lună
ca-n cer să primeşti cunună.

Ai sorbit fluturi de soare
ca să-i ţeşi la cingătoare,
Şi-ai strâns strop de dor şi vis
să-l trăieşti în Paradis.

Ai tăiat iubiri nemuritoare
pentru buni şi răi, la fiecare,
Apa vie ai înmiresmat-o la apus
şi în mir ceasul din urmă te-a ajuns.

Ai trecut prin viaţă-n sfântă horă,
inimă meşteşugită-n aur, soră!
Suflarea doar duh îţi fu,
Du-te, înger, nu mai sta! Te du!


112. Părintele Iustin

Ne-a binecuvântat cândva un sfânt părinte
cu rai de stele-n plete şi-n cuvinte,
cu-adânc de cer în suflet şi-n priviri,
cu duhul viu al vechilor psaltiri.
Împresurat era de îngeri de lumină,
curaţi şi simpli, fără nicio vină,
şi făr′ de răutatea lumii-n gândul lor
cântau în tainic şi smerit sobor.


113. Taina femeii

Femeie, oază de copilărie,
eşti prinsă-n hora-veşnicie,
Femeie, apucată-n pietre,
la sânul tău se ostoiesc şi plâns, şi sete,
Femeie, măcinată-n doruri şi dureri,
îţi afli doar în simplitate mângâieri,
Femeie, scrisă-n cânt şi-n jale,
ţi se mijeşte Raiul pe la poale,
Femeie, râsă-n bucurii şi-n hori,
din ghemul fericirii zămisleşti feciori,
din strop de rouă-mbujorată,
în clipe blânde genele-şi deschide-o fată,
Femeie, ruptă-n taine şi peceţi,
să nu îţi uiţi menirea şi tot viaţă să repeţi,
nicicând de ale basmelor şăgălnicii să fugi,
ci-n adevăr şi în sublime rugăciuni să curgi.
Să spui că peste toate-i mare, Dumnezeu
şi că prin tine El creează mântuind, mereu.


114. Ghici cine sunt eu?

Îngeraşii sunt prietenii mei,
nimeni nu ştie când vorbesc cu ei,
nimeni nu ştie când la mine coboară,
şi nimeni nu-i vede când deasupra-mi ei zboară.

Nimeni nu ştie că din cer sunt trimis,
amintire a lumii neştiute, de vis,
nimeni nu citeşte în râsu-mi mereu
taina cetelor sfinte şi-a Domnului Dumnezeu.

Nimeni nu ştie de ce drag şi bucurie,
se revarsă peste toate din preaplinul din tărie,
nimeni nu ştie ce mister ascund eu,
ce se naşte cu mine şi creşte mereu.

Toţi văd însă că mă joc de-a viaţa prin petale,
picăturile de cer amestecate-n rouă-mi dau culoare,
zâmbet, şoaptă, pas, şi tot în tot mi-e sfânt,
strâng în braţe Raiul, plutesc pe pământ.

Întreaga mea făptură se-nchină Sfintei Treimi,
m-aprind în flăcările rugăciunii serafimi şi heruvimi,
în păr arhanghelii îmi împletesc cununi de stele,
şi nu ştiu de lupte, de viaţă şi moarte, de lume, de rele.

Sunt copil,
prin umbre vieţuiesc tiptil,
şi mor dacă prin voi nu mă strecor.
Mânca-v-ar vecii de-al copilăriei dor!


115. Călugărul alb

Trecuse des prin ierni cărunte
cu geru-n vârstă se ținea
purta-n veșminte veacuri multe
și-n ochi privirea mai era

Doar straiele-i cu-apus de soare
mai semănau în cer pământ
să-i crească raze lungi, bălaie
între mătase și mormânt

Pe munți ședea și-n poale strâmte
încununa palmele două
prin degetele-i lungi, mărunte
lacrimile stăteau să plouă

Și se ruga cu-n nor în suflet
și glăsuia singur din șuier
și vânt, și grindină, și plânset
în cantecul din lemn de fluier


Eram un prunc și-un miez de nucă
când l-am văzut stând pe o piatră
o jale de metal adâncă
plângea în el și cădea stearpă

S-a lepădat ușor de haină
și a căzut din mâini spre piept
rămas pribeag, fără de taină
el încă vede, eu aștept


116. Patimile lui Iisus

Hulit din case și din veacuri
cu mâna dreaptă-și sprijinea
un trup și două dintre vreascuri
în care-abia se mai ținea

Cu fluviul roș urcă pe cruce
să-nece-n palme câte-un cui
ce se scufundă și se duce
rugină-n josul cerului

Cheaguri de stâncă-avea în sânge
rana nu i se mai scurgea
că a-mpietrit și iarăși plânge
din trupul Său și Dunărea

Rămas c-un nor adânc în pleoapă
alunecându-I dintr-o geană
din chipul Său senin mai crapă
o ploaie rece și-o coroană


117. Icoana

În rame lungi și mâini stâncoase
stă împietrită pe-un șiroi
îi curg ochii în două coase
și-o pleoapă răstignită-n noi

Ea doarme și brațul întinde
spre crucea pe care o duc
și lemnul ei ușor se stinge
în fructul pruncului de nuc

Când noaptea plouă în văzduhuri
apa sărută-ncet pământul
din prafuri palide ies duhuri
și-n briză nu respiră vântul

Așterne-o picătură-n geană
și o stropește c-un alt scrum
și-n sarea dulce de pe rană
cad, vin și hornurile-apun


118. Epitaf

Răsărit de ceară scursă
dogorește-i drumul drept
pune-i seara în cenușă
fumul înapoi în piept

Suflă-i duhul printre flăcări
candela să nu i-o stingi
suflă-i, Doamne, și-ntre păsări
aripa ce i-o ridici

Priveghează-n siluete
pâlcuri de lumină sumbră
să-i topească deșuete
secera din trup și umbră

Pune-i raza în secară
pită în pământu-i smuls
pune, Doamne, să răsară
trup în coasta lui Iisus


119. Mărul lui Adam

Când cerul în pupilă-ți crește
și îl deschizi c-o geană ruptă
fereastra în odăi dospește
și-n ochi lumina e abruptă

Din mărul adormit se-adapă
agheazma rece și senină
cristalele-mpletite-n apă
mângâie cerul și-l suspină

A coborât un val de nouri
și peste ceața mea velină
să plouă iarăși din stilouri
ceasloave scrise în surdină

Se-nalță din pământ cuvinte
și picură încet prin norul
ce îmi aduce oseminte
și-n mărul de pe vârful Omu’

Și-mi pare că înghit și pomul
când oasele din crengi m-apasă
în gât și sfoara-și mușcă nodul
și coaja de pe măr se lasă


120. Rugă

Bunătatea Ta, nu cunoaște limite, umili în ea noi stăm,
Și ca pe niște copii ne ocrotești de răul
Ce-n umbre vrea a ne-nlănțui și să ne-arunce-n hăul
De care Tu atât de mult vrut-ai să ne-ndepărtăm.

Doamnul meu, ai grijă de noi, păcătoșii,
Fă Doamne ca-n veci râurile să nu mai fie roșii,
Alungă-n exil răul, stârpește-l din sufletele oamenilor
Și să domnească-n veci pacea și cânturile iubirilor...

Căci Doamne din iubire ne-ai făurit și atât de mult ne-ai iubit,
Și cu atâta grijă ne-ai plămădit...ruga mea, spre cer eu o trimit
Și-mi cer iertare, Domnul meu, că omul uita-va cât de mult l-ai iubit,
Iartă-l Domane și revarsă-ți bunătatea asupra lui, căci sufletu-i i-a slăbit...


121. Căință

Când pasul mi-e greu și răul îmi apasă pe umeri
Ridica-voi, Stăpâne, ochii mei la ceru-ți făr`de nouri
Și acolo, Doamne, te-oi vede pe Tine
Și cu nemărgintă iubire, mi-oi arăta calea de bine.

Domnul meu, Tu cel care-mi ești lumină-n întuneric,
Tu cel care viață mi-ai dat și mă-ntărești zilnic,
Ție, Doamne, ți-oi închina viața-mi asta
A unui biet om, ce smerit, veni-va înaintea Ta.

Tu, Doamne ai făurit ăst pământ, capodoperă de artă
Tu, ai făcut lumea asta atât de frumoasă fără pic de pată
Și de asta Doamne, eu Îți mulțumesc, căci Te văd în stele,nouri
Și-n pașii pe care-i fac, Te văd în tot și-n apa limpede din râuri.

Căci Doamne, bunătatea Ta mă revigorează, îmi dă putere
Și mă-ndreaptă pe cea dreaptă cărare.
Acum șed în palma-ți mare și-mi cer iertare
Căci fost-am păcătos și umil vin spre-nchinare.


122. muza


de ce nu mă pot rupe de dulcegăria asta albă
ce a început să formeze cascade peste ale mele simţuri?
când de cealaltă parte, lumina urcă spre mine
ca un acrobat ce calcă pe şoaptele ce se aud dinspre lume...
sunete ce se zbat înecate în palma care a învăţat să oprească orice cădere a cuvântului
pe care-l aşez acum cu migală în picturi şi regrete
... şiroaie de gânduri curgând din perete
... căci mi-e sete... sete...

de ce nu mă pot rupe din astă cădere
ce mă ţine în zobor deasupra banalului
ce călătoreşte pe drumul lung al vorbelor golite de avânt
da... şi mie... prima respiraţie mi-e goală ... de tine
şi în săgeţi calde se transformă culorile
ale căror lacrimi mă fac să te caut printre frunze
... căci mi-e sete... sete...

de ce adierea luminii se ceartă cu ghearele mele
ce se prind de tine ca un liliac în adormire?
straniul acestui firesc făcându-mă să trag perdelele
peste drumul secetos al marelui bine
pe marginea căruia florile de merişor nu au rădăcina în stele
... căci mi-e sete... sete...

săgeţile care mă caută, cred că te-am îmbrăţişat în a mea cădere
şi se sacrifică aruncându-se spre orizont
fără a putea înţelege cum cerul îmi este pământ
eu înălţându-mă odată cu cuvintele
ce privesc leşul meu căzând
... căci mi-e sete... sete...


123. becul

preocupat mai sunt de gândurile atrăgător aşezate...
pe portaluri de lumină ...
cerându-mi să le dăruiesc intenţiile mele...
dar pe cât de atras sunt... pe atât de ofensat mă prefac
... căci mă tem să privesc păsările
ce scaldă în văzduh iubirea

cu faţa îngheţată spre becul din caldarâm
trăiesc aventurile tuturor gaiţelor şi elefanţilor
gata să se jure că viaţa e frumoasă
când aprinzi lumânarea în pivniţa cu valenţe de castel
unde mucegaiul este o delicatesă

acum când nu mai pot desparte
trăirile efemere... de visele pe care le trăiesc
îmi pare monoton să te privesc prin aburul unei cafele
în lipsa becului umplut cu revărsatele poveşti
în dimineţile pustii în care te văd aşa cum eşti

atingerea mâinii tale mă reîncarnează cu simţiri
primind înţepături în muşchii leşului ce îl trăgeam pe caldarâm....
lumina îmi revine iar sub pleoapele
pe care le credeam pierdute pe celălalt tărâm
...deşi tu mi-ai fost mereu aproape
de-abia acum răsuflarea ta mi-e vânt!


124. spicul

alunecând-mi în suflet
precum mărgelele unei lacrimi de vară
în eternitatea legăturii cerului cu firul de iarbă
unduindu-mi ecourile tresăririi la viaţă...
te cuprind în încercarea de a-ţi atenua căderea

curios cum forţe nevăzute ne ţin laolaltă
transformându-ne în aluatul de neconceput al iubirii
în care elemente fără asemănare îşi regăsesc forma primordială
făcîndu- ne să ne amintim cum am crescut unu dintr-altul

mă înalţ din tine, scufundandu-mă în noi
redescoperind zâmbetul primului orizont
când sărutul meu nu exista
şi nu ne ştiam...
căci ochiul era lacrima
şi lacrima era zarea ce s-a aprins în noi

acum când nu mai exist
... precum nu se mai regăseşte pământul
din care s-au înălţat spicele ce mângâiau timpul
ştiu că am renunţat la goliciunea
zugrăvită în colorit de păun pe tapetul
ţesut de frumuseţea mortuară a dorinţelor
... renunţ la logica sensurilor
şi mă arunc în mine, renăscându-te pe tine.
125. cubul

după atîtea eşecuri aşternute pe lacrimile copacilor,
de sub scorţa necrozată a degetului,
cu care am săpat la rădăcina ideilor,
mi-a crescut o peniţă
iar acum nu mai pot să-mi bat tîmpla
în încercarea de a trezi în urechea interioară
frumuseţea cubului din care ai răsărit

abandonat pe patul meu de versuri
încerc să îmi înmoi peniţa
în esenţa norilor adunaţi să-mi aline suferinţa
ce-mi rupe filele unei iubiri
scrisă într-un suflet înrobit ...
căci eu, ca-un orb, vîslesc spre infinit

chiar şi cocorii au muţit
văzînd peniţa sîngerînd, la fiecare asfinţit,
strigătele surde ale unui cuib golit
de curba cubului cioplit

purtînd printre stele ancora iubirii
renaştem în memoria multiplă a lumilor
odată cu virusul vieţii
ce picură săruturile versurilor
în faguri de matcă nouă.


126. petele de leopard

omidă îmi este degetul
ce vrea a ţine în chingi o spadă
bătută în diamante iluzorii...
trofee ce spintecaseră uragane de idei
cu fildeşii ce îmi crescuseră
de când am renunţat la braţe

doar coloritul formelor
ce îmi rănesc iarăşi privirea
palpită nervurile sutelor de paşi
ce au format universurile decojite de inhibiţii

mă preling pe asfalt încercând să-ţi ating umbra
în care te pot regăsi fără petele de pe leopard,
... parfumat cu aroma frunzelor de toamnă
încerc să te înving aşternându-ţi în poală
munţi legaţi la brâu cu spice de grâu stropite
cu apa mărilor transformată în bruma iubirii noastre

fulgerul atingerii tale erupe în nori de fluturi
ce se ridică în spirala visării Nirvanei
în care lianele sentimentelor mele
sunt prinse în parfumurile aurii
ale petelor de leopard.



127. Cu zâmbetul în colțul gurii

Zâmbesc ușor în colțul gurii
Nu vreau să mor,
Din cauza lumii vreau să trăiesc
Așa cum sunt,
Să fiu onestă,
Liber să gândesc,
Să fac ce vreau,
Să am să dau,
Să nu cer nimic,
 Să nu mă implic.
Să fiu iar mică
Cu sufletul curat
Bine inarmat,
Cu modestie, cu răbdare,
Cu zâmbetul mare,
În inimă mult soare,
Cu lună plină și viață DIVINĂ.   


128. Iartă

A ierta e o virtute
Uneori greu de urmat
Însă pe această lume
Cine e făr' de păcat ?

Doar o viață are omul
Un cadou neprețuit ,
Luptă să-și atingă scopul
Are un vis de împlinit.

Pentru unii, viața devine
Un simplu cântec, repetitiv
Cu greu rezistă, vor doar să știe
Ultima notă din portativ.

Pentru alții, exact opusul
Sunt fericiți, nu mai cunosc plânsul.
După atâtea zile dominate doar de ploaie
Au reușit să răzbată și spre soare.

Ușor sau greu, oricum ar fi
Drumul vieții nu-l vom putea ocoli.
Toți suntem oameni, avem nevoie de iertare
La fel ca Hristos, ne ducem propria cruce în spate.

Iartă-l pe cel care te rănește,
Care se simte bine doar când te bârfeștem
Nu-i dori răul, nu te comporta la fel
Cere-i ajutor lui Dumnezeu, va avea grijă de el.

Iartă-l pe cel care te trădează,
Chiar și pe cel care te subestimează.
Nu purta ură, simte compătimire,
Doar Dumnezeu îl poate ghida spre miluire.

Iartă, mai ales, pentru că te ajuți pe tine
Nu-ți umple sufletul cu mânie, griji și vinovăție
Schimbarea pornește de la tine, tu ești cel care
Poate vedea iertarea ca pe o cale de eliberare.

Iar dacă uneori obosești
Și simți că nu se mai poate
Amintește-ți ce a spus Iisus ,
" Să ierți de șaptezeci de ori câte șapte "


129. TU M-AI SALVAT MURIND!


Stăteam cucernic pe redută
Și am gândit că e de-ajuns
Pân'am văzut pe munți în flăcări
Iubirea răstignită sus.

Gândeam că-s milostiv din fire
Când împărțeam din mult preaplin
Pân'am văzut în răstignire
Pe Domnul sângerând umil.

Ziceam că tot mi se cuvine
Că-s cel mai mare pe pământ
Pân'am aflat că pentru mine
Din sânge curs-a cel mai sfânt.

Plângeam când mă loveau pe cale
Dureri și patimi și iubiri
Fără să știu cât de amară
Era coroana Ta de spini.

Eu, un nimic, un pumn de tină
Credeam că pot tot ce-mi doresc
Iar Tu, Iisuse, făr'de vină,
Lăsatu-m-ai să te jertfesc.

Ca pe un miel la junghiere,
Fără de milă te-am lovit
Răbdat-ai totul în tăcere,
Nici nu te-ai plâns, nici n-ai hulit.

Batjocorindu-te pe cale,
Pe frunte spinii înfingând
Eu, ce strigasem osanale,
Acum ca pe-un tâlhar te vând.

Călcând pe spinii din cărare,
Cu Crucea, Golgota urcând
Nimic nu te întoarce-n cale,
Tu urci să mă salvezi murind.

Acolo sus, pe Căpățâna,
Gândind că eu sunt cel mai tare
Semnatu-mi-am deplin osânda
Și-n palme ți-am bătut piroane.

Ți-am dat să guști oțet și fiere
Și hainele ți-am sfâșiat
Și-n ceasurile cele grele
Râdeam în loc să fi oftat.

Tu m-ai privit strigând pe Tatăl
Când suferința nu-ți da pace
Și-ai zis, pe când vuia pământul,
Îl iartă, nu știe ce face!

Prin întunericul de groază
Plângeau și cerul și pământul
Doar ochii tăi erau o oază
Ce luminau senin adâncul.

Te așteptau protopărinții
Să te ridici cu ei la Domnul
Și imn de slavă-ți cântau sfinții
Cu viața Ta ai salvat omul!

Renasc din sfânt sângele Tău ,
Plătit-ai prețul cel mai mare
Greșit-am mult și-mi pare rău,
Slăvite Domn, cer îndurare!


130. IUBIREA-ȚI, DOAMNE!


Urc încet prin iarba mică răcorită-n zori de rouă
Ascultând singurătatea ca pe-o sfântă rugăciune
E o pace peste toate, norii parc-ar vrea să plouă,
Doar un pas greșit mă poate risipi într-o genune.

Văd cum vulturii în zare taie aerul cu-aripa
Capre negre sus pe stâncă se feresc de prădători
Inima-mi, privind la toate, a uitat ce-nseamnă frica
Și se bucură de toate ca-n zile de sărbători.

Pe cărări de mult uitate, unde-i panta mai domoală
Cerul naște prin văzduhuri în a lemnului bătaie
O priveliște pe care o-ntâlnesc întâia oară
Mă uimește-n frumusețe și genunchii mi-i înmoaie.

Bate toaca și răsună munți și ceruri deopotrivă
Clopotele cheamă-n dangăt pe cei vii la liturghie
Ascultam vrăjită totul și simțeam miros de smirnă
Sufletu-mi, în rugăciune, era plin de bucurie.

De cântare îngerească se învrednicea soborul
Se cutremura altarul mielul sfânt când se jertfea
Iar din jertfa Lui cea sfântă se-împărțea la tot poporul
Dar poporul unde-i, Doamne, ca să vină să o ia?

Văd monahi cu fața albă ce se roagă pentru mine
Mâinile și le-mpreună către cer și rugăciunea
Luminează toată zarea și-al meu suflet în ruine
Am oprit la timp și pasul și am înțeles minunea.

Când urcam spre înălțime am uitat vădit de Tine
Și gândeam că-s peste toate cel mai mare împărat
Ai văzut cum doar o clipă mă desparte de genune
Ți-ai dat viața pentru mine și de moarte m-ai salvat!

Deschid ochii, sub picioare se deschide toată valea
Dac-aș fi pășit în față moartea aș fi întâlnit
M-ai oprit la timp, Iisuse, și cu toată îndurarea
Mi-ai iertat pe veci păcatul, m-ai făcut neprihănit.



131. RĂTĂCIND ÎN ZORII ZILEI


Rătăcind mergea pe cale un străin în miezul zilei
Cu picioarele-nnegrite de prin colbul drumului
Pășea rar privind pământul în culorile argilei
Și, încătușat în umbre, cerșea pace cerului.

Aruncată peste umeri ponosită-i era haina
Foamea-l dojenea prin trupu-i ostenit și costeliv
Soarele-l ardea prin nouri, ruga își uitase taina
Soarta-i așternea în față lacrimi triste și delir.

Singur rătăcind pe cale când amiaza îl ardea
Nu zărea un con de umbră nici izvor să se adape
Viața îi era avutul, singurul care-l avea
Și simțea că nu mai poate, că sfârșitul e aproape.

Lăcrimând și-a ridicat ochii înspre ceru-ncins
Mâinile le-a-mpreunat cum de mult n-o mai făcuse
În dogoarea-acelei zile s-a recunoscut învins
Și căindu-se zicea – Iartă-mă, prea blând Iisuse!

Mi-ai bătut cândva în poartă ostenit și însetat
Hăituit erai de toți și din răni îți curgea sânge
M-am făcut că nu aud și nici apă nu ți-am dat
Pentru rănile din piept ochi-mi nu știau a plânge.

Te-am lăsat să pleci purtând grea povară de păcate
Ale mele toate-au fost, te-am vândut fără de milă
M-ai iubit și-atuncea când te huleam cu nedreptate
Și când te-am urcat pe cruce fără ca să porți vreo vină.

A-nchis ochii căutând înspre inima-i din piept
Și-a simțit că nu e singur, setea i se potolise
Cineva-l prinse de mână și îl scoase din deșert
I-arătase drumul drept și-i iertase ce greșise.

Peste greu-acelei zile răsărise iar lumina
Răstignit pe Căpățâna Tatăl îl răscumpărase
Cu-al său sânge El îi șterse tot păcatul, toată vina
Și cu brațele-i întinse viața iarăși i-o schimbase.



132. CRĂCIUNUL COPILĂRIEI


Mai știi, copile, de Crăciun?
De nuci și mere în ajun?
Când ne-adunam pe la ferestre
Naștere sfântă dând de veste?

Cu-obraji-mbujorați de ger
Cum colindam de lerui ler,
Și cum copiii rând pe rând
Îl proslăveau pe Domnul sfânt?

Cântam de magi și de păstori.
Îți amintești adeseori
Cum pe pruncuț îl legănam
În dulcele grai moldovean?

Și-n iesle i-așterneam pe paie
Covorul cel bun din odaie
Și-l înveleam în scutecel
Din fir țesut de bumbăcel?

Iar Maicii sale la picioare
I-aduceam Sfântă închinare?
Cântam cu-atâta bucurie,
Ce dor mi-e de copilărie!

Mai știi, copilul meu cel bun,
Ce veseli eram de Crăciun?
Te rog, fă Doamne o minune
Adu iar bucuria-n lume!

Și fă-ne pentru o zi măcar
Copiii ce cântau la geam
Ca să primim cu suflet bun
Nașterea sfântă de Crăciun.


133. AI FOST ACOLO ...

Pășeam desculț, cărarea era udă
Simțeam cum trupu-ncet mi se frângea
Sub ochii stinși durerea-mi era surdă
M-ai renăscut prin sfântă jertfa Ta.

Când m-au lovit cu vorba cei haini
M-ai sărutat pe creștet să nu sufăr
Și pe oriunde-am mers printre străini
Pe brațe m-ai purtat ca pe un nufăr.

Acolo-ai fost când nimeni nu era
Știai că singur n-am să pot răzbi
Păstratu-m-ai mereu la dreapta ta
Și-am învățat ce-nseamnă a iubi.

Ai fost acolo când strigam căzut
Mi-ai spulberat și spaima și durerea
M-ai îndrumat s-o iau de la-nceput
Îmi ești, Iisuse drag, toată averea.

Te-am prigonit pe cale neștiind
Că viața Ta zălog e pentru mine
Nu m-ai certat și m-ai iertat deplin
Și mi-ai adus, slăvite, mântuire.


134. Dulce este lumea Ta

Așteaptă-mă la ușă, să pot să fiu desculț,
Să fiu umil și numai așa să nu mă mai ascund
Pe creștet doar credința s-o port ca mare dar
Și-n inimă speranța, să pot mereu s-o am.

Totul – numai iubire și dar Dumnezeiesc,
Iar eu, un neica nimeni, prin viață tot oftez
În jur, numai iubire, pretutindeni fermecător
Și Tatăl are grijă de soarta tuturor.


135. Mănăstire

Spintecă lucind albastrul cer
`Nalta cruce așezată în crenel;
Aripi dăltuite la rever,
Rădăcini de secole-n duel.

Ziduri glăsuind a Liturghie,
Răvășite lacrimi la icoane,
Rugăciuni trimise-n Veșnicie,
Chipuri sfinte-n galbene coroane.

Tainice grăiri la lumânare,
Pași cuminți pe-ascunsele poteci,
Glas domol la bună cuvântare,
Suflete fierbinți în cripte reci.

Sfânt lăcaș înghesuit în munte;
Împrejuru-i brațe verzi, curate;
Către Dumnezeu și sfinți, o punte:
Mănăstire- colț de libertate!
                                                                     

136. CĂUTARE

Între spaţiu şi timp
Stă iubirea
Ochii  au luat dimensiunea
Unui  miracol
Universul mi-e casă
Celulele corpului meu tânăr
Sunt desprinse din constelaţii
Caut pretutindeni
Izvorul genelor mele
Şi a gândului forţă
Sunt particulă de dor
Oprit la margine de  necuprins
Sunt o parte din tine
DOAMNE
Cred că o parte din zâmbetul tău
Sau o parte din inima ta
Pentru că iubesc
DOAMNE
Iubesc Lumina
Lumină din Lumină
Culoare din culoare
Slava Ta
 Este puterea mea
Sunt un Iluminat
Am simţit
Că Iubirea este darul
 Şi calea
Şi bucuria
M-ai învăţat să văd
Dincolo de albastru
M-ai învăţat să simt
Dincolo de sentiment
M-ai învăţat să aud
Dincolo de tăcere
DOAMNE
În căutările mele
Am descoperit lucrurile simple
Târziu am înţeles
Rostul lor
Aproape de sfârşit
Da
 Între spaţiu şi timp
Stă iubirea
 Şi eu în braţele Tale



137. Homo faber sau poezia nașterii cu rost

M-am născut c-un scop în lume:                                                                                                                                           Să iubesc și să fac glume                                                                                                                                    Despre tot ce mă-nconjoară,                                                                                                                               Chiar din zori și până-ng seară!
Scopul omului în lume                                                                                                                                           Nu-i să stea și să adune                                                                                                                                      Bogății sau lucruri scumpe,                                                                                                                                         Ci să facă o minune!
Cu fraze simple, chiar banale,                                                                                                                    Așteptând mereu o cale                                                                                                                               De-ai aduce fericirea,                                                                                                                                     Oferind numai iubirea
Omului pierdut de sine,                                                                                                                               Oferind în schimb destine                                                                                                                                    Pe care să le modeleze,                                                                                                                                 Lucruri noi să tot creeze!
V-ați gândit oare cândva                                                                                                                                 Că șansa și speranța sa                                                                                                                                     Stă doar în prezența ta,                                                                                                                             Așteptând mereu o stea
Ce-i oferă doar iubire,                                                                                                                                            Multe gânduri, armonie,                                                                                                                            Pregătindu-Se pe loc                                                                                                                                                  Să-Și dea Trupul Sfânt în foc?


138.  ADU-MI IISUSE

Adu-mi Iisuse pacea în inima-mi străină,
nu mă lăsa pribeagă si fără de lumină.
Arată-mi Doamne rostul întregii mele vieți
să lepăd într-o clipă a lumii frumuseți.

Cântă-mi Iisuse versul ce mă înaltă-n zare
să văd Căsuta-n care e numai sărbătoare.
Ajută-mi Doamne pasul să calce mai curat
și-ndreaptă-l din greșeala ce-l ține incătușat.

Fă-mi Iisuse starea mai plină de căintă
și-o umple în orice clipă de veșnica credință.
Păstreaza-mi Doamne numai momentele smerite
și uită de acelea ce s-au pierdut grabite.

Eliberează-mi Doamne al meu suflet slab
ce n-a putut a ține Înaltul si Sfânt steag.
Deschide a Tale brațe și îl sărută dulce
să simtă-nflăcărarea jertfirii de pe cruce.

Primește astăzi Doamne aceasta rugaminte
de a pași mai grabnic pe calea înainte.
Să Te urmez cu chipul senin ca de copil
și-așa s-ajung Acasa umil, umil, umil!


139. UȘUREAZĂ DOAMNE

Ușurează Doamne starea grea și neagră de robie
când tot ce ne iese-n cale e tristețe si urgie,
și ne scoate-n drum lumina inima să ne-o-ncălzească
și-Ți vom mulțumi cu lacrimi pentru mana Ta cerească.

Tu Cel care ești mai mare decât tot ce ne-nconjoară
și mai sfânt decât toți sfinții și mai sus de tot ce zboară,
doar Tu-ai milă de sărmanul ce căzut iși plânge soarta
și-l ridici, și-l mângâi dulce, și-i deschizi îndată poarta.

Tu Cel mai cinstit în ceruri ce pe orbi i-ai vindecat
și-ai spus celui slab să meargă și pe-orfan l-ai îmbrăcat,
doar Tu poți privi spre-aceia ce smeriți se tot jertfesc
și iți spun chiar pân’ la moarte că Iisuse Te iubesc.

Tu Cel ce ai mers pe ape și ai stăpânit furtuna,
și-ai trezit la viața morții și-ai primit slăvit cununa,
doar Tu l-asculți pe-acela care cu ardoare Te cuvântă
și îngenuncheat sub cruce osanale întruna-Ți cântă.

Azi cand ne lipsește râvna și lupta e-ngrozitoare,
și credința ne slăbește, și dragostea dintre frați moare,
o, Iisuse ne-ntărește și ne pune-n piept dorința
sa-Ți fim credincioși dea pururi împlinind făgăduința!


140. NUMA-N TINE...!

Numa-n Tine și cu Tine
îmi port crucea fericit',
Tu mă 'nalți pe stări divine,
apusul mi-e strălucit.

Bucuria-i doar cu Tine,
numa-n Tine Domnul meu
sfârsesc tot ce sunt suspine
și orice a fost de greu.

Când mă însoțesc cu Tine
veselie-mi este viața,
numa-n Tine-mi este bine
și-nsorită dimineața.

Vreau sa fiu mereu cu Tine
caci Iisuse Te iubesc,
o, rămâi pe veci cu mine,
numa-n Tine eu traiesc!



141. NOI FRAȚI CE NE CHEMĂM OSTAȘI

Noi frați ce ne chemăm ostași,
suntem noi oare drepți urmași?
Stați puțin să ne intrebăm
cui viața întreagă ne-nchinăm... ?

Știm noi oare ce e fapta
ce ne-ar așeza de-a Dreapta?
Sau poate știm ce e iertarea
ce învinge razbunarea?

Știm noi oare să fim frați
ce se socot ai Lui chemați?
Sau poate știm ce e cântarea
ce îmbracă-n lacrimi zarea?

Știm noi oare ce-i Cuvântul
ce-și păstrează legământul?
Sau poate știm ce e jertfirea
ce își tace răstignirea?

Știm noi oare ce-i căința
ce nu-și plânge umilința?
Sau poate știm ce e răbdarea
ce primește încununarea?

Știm noi oare rugăciunea
ce iubește plecăciunea?
Sau poate știm ce-i infrânarea
ce nu-și strigă sângerarea?

Știm noi oare ce-i credința
ce înalță-n zări ființa?
Sau poate știm ce e simțirea
ce-și trece prin flăcări firea?

Știm noi oare ce e viața
ce-și cinstește dimineața?
Sau poate știm ce e trăirea
ce are în ea sfințirea?

Știm noi oare lupta dreaptă
ce răsplata-n Cer așteaptă?
Sau poate știm ce e iubirea
ce-și are-n Domnul fericirea?

Daca acestea noi le știm
Ostași putem să ne numim,
Dar dacă nu e cum am spus
vom răspunde Lui Iisus!


150. NU ABANDONAȚI LUPTA

Nu abandonați lupta ai Domnului Ostași
atunci când El vă cheamă sa îi fiți urmași.
Dacă cu voi e Domnul de ce vă este frică?
Doar știți: El se-ngrijește și de-o rândunică.

Nu vedeți că această lume vrea să vă separe
când v-acoperă în rușine, vine și ocare?
Chiar și părăsiți de-ați fi de cei ce-i îndrăgiți,
legământul sfânt făcut mereu sa îl cinstiți!

Nu i-ați spus voi Domnului odată că-L iubiți
și pentru El viața întreagă o să vă jertfiți?
Nu v-amintiți ce v-a învățat bun Înaintașul?
de ce azi vă luați de mână cu vrăjmașul?

Nu-l zariți cum printre voi clipele vă curmă?
Nu-i simțiți miasma când mergeți pe-a sa urmă?
Nu-i auziți glasul când josnic tot vă strigă?
Nu-l vedeți cum viclean sufletul vi-l câștigă?

O frații mei scumpi pe voi nu vă-nspăimântă
că vă numiți Ostași în Oastea Lui cea sfântă?
De ce nu mai veniți când El vă cheamă dulce?
Ați uitat pentru cine s-a jertfit Iisus pe cruce?


151. Se pleacă acum de ziuă

Se pleacă acum de ziuă
Dar răul cel spurcat,
Ca picurii de rouă
Pe suflet s-a lăsat.

Doamne vin gânduri rele
Asupră-mi ca un nor
O, scapă-mă de ele
Căci fără Tine mor.

Ce iute trece timpul,
Cei dragi ai mei se duc
Tot unul câte unul
Eu, încotro s-apuc?

Dacă privesc în urmă
Vad jale și suspin,
Pierdut sunt de-a Ta turmă
O, vino dă-mi alin!

Am fost copil odată
Iubit și alintat
La rândul meu sunt tată
Dar, ce am învățat?

Din sfatul dat de mamă
Ce oare mi-a rămas?
De câte voi da seamă
În cel din urmă ceas?

Din tot ce-aveam odată
Ce am agonisit?
O inimă rănită
Și-un suflet chinuit.

Talanții dați de Tine
 I-am cheltuit ușor
Pe căile nebune
Și azi ma înfior.


Dar vin umil spre Tine
Cu sufletul rănit
O iartă-mă Stăpâne
Te rog acum smerit.


152. Preasfântă Maică și Fecioară

Preasfântă Maică și Fecioară
Un gând pios spre Tine zboară,
Cu mila Ta mă înfășoară
Să nu-mi lași sufletul să moară.

O, Maică Binecuvântată!
Sfântă Fecioară Preacurată,
Tu ești lumina ce se-arată
Creștinilor din lumea toată.

Regină-n cer și pe pământ mamă,
Puterea Ta răul destramă
Când sufletul rănit Te cheamă,
Vino! Alungă orice teamă.

În cer Tu ești mijlocitoare,
O, Maică fii îndurătoare,
Vindecă-mi rana ce doare
Măcar de vina mea e mare.

Sunt păcătos dar știu prea bine,
Că nu alungi pe cel ce vine
Spre mila Ta deci, cu suspine
Te rog ai milă și de mine.

Pe Fiul Tău roagă-l fierbinte,
Să-mi pună-n suflet și în minte
Un gând curat de cele Sfinte
Și-un dor de fiu pentru părinte.


153. Ninge frumos

Ninge frumos
Dor de Hristos
În suflet pătrunde,
E iarnă iar
Gândul hoinar
Îngână colinde.

Mă văd copil
Blând și umil
Vestind cu gând curat,
Cum pe pământ
Din cerul sfânt
Se naște-mpărat.

Colind și plâng
Glasul mi-l frâng
Mi-e sufletul stingher,
Imi plâng durut
Timpul trecut
Înstrăinat de cer.

Drag fiu ceresc
Iți pregătesc
În inima mea loc,
Căci chin cumplit
Ai suferit
Ca să mă scapi de foc.

Iar de Crăciun
Domnul meu bun
Aș vrea cu drag și dor,
Să-ți cânt duios
Colind frumos
O, scump Mântuitor!


154. Ce folos că ai avere

Ce folos că ai avere
O biet suflet rătăcit,
Când nu cauți cu durere
Spre fratele necăjit.

Ce folos că ai de toate
Dar nu vrei să fii milos
Și nu vezi în al tău frate
Chipul Domnului Hristos.

Ce folos că lumea toată
Te slăvește ca pe-un zeu,
Când nu-mplinești niciodată
Cuvântul lui Dumnezeu.

Ce folos dacă ești tânăr
Ești bogat și ești frumos,
Dar nu vrei să duci pe umăr
Crucea Domnului Hristos.

Întoarce-te dar creștine
De vrei să fii mântuit,
Fără veste moartea vine
Și nu scapi nepedepsit.

În iad nu mai e căință
Cand ești pierdut de Hristos,
E doar chin și suferință.
O suflete, ce folos?


155. Am uitat noi oare?

Am uitat noi oare astăzi
jertfa Domnului Iisus
cu ce preţ nespus de mare
iar la viaţă ne-a adus.

Am fost vrednici ca sa fim
răsplatiţi cu atata har
când în pofte şi-n păcate
trăiam zilele-n zadar.

Am putea să mulţumim
pentru tot ce El ne-a dat
pentru ca-a murit pe cruce
pentru că ne-a vindecat.

Am fost scoşi din întuneric
şi scăpaţi din moartea grea,
ne-a fost rânduit o luptă
dar ce facem noi cu ea ?

Suntem azi ostaşi ai Lui
ce se luptă neîncetat
pentru pilde şi poveţe
ce în viaţă El ne-a dat,

ce se luptă contra cel
ce pe noi ne vrea pierduţi
rătăciţi în pofte grele
prinşi de patimi şi cazuţi.

Sau suntem numai cu nume
de ostaşi dar nu avem
dragostea şi bunătatea
şi dorinţa pentru cer.

Ne lăsăm conduşi de lume
şi nu suntem hotărâţi
să luptăm contra păcatul
nu find orbi, nici surzi, nici muţi.

Însă spunând totdeauna
ce e bun şi ce-i greşit
ca să ştie lumea-ntreagă
că Iisus ne-a mântuit !


156. Să-ţi pui încrederea-n Hristos

Să-ţi pui încrederea-n Hristos
când grea ispita vine
şi să-i slujeşti tot mai frumos
căci El este cu tine.

Să-l iubeşti doar pe Iisus
din toată viaţa ta
căci calea Lui va duce sus
primind răsplata sa.

Iar când vrăjmaşu-ţi va striga
dorind să te-nspăimânte
să nu îţi pierzi nădejdea ta
iar inima să-ţi cânte.

Căci nu-i în arme nici în cai
a noastră biruinţă,
ci-n arma de a ştii să stai
puternic în credintă.

                               
157. NU VĂ ARĂTAȚI FRUMSEȚEA

Nu vă arătați frumsețea, nici averile, nici neamul,
Căci la pândă stă să fure ale voastre-averi duşmanul!

Şi nu e duşman mai mare ca acel ce iți zâmbeşte,
Dar cu gând viclean şi ură curse-ascunse-ți pregăteşte...

Fiți atenți, cu mare grijă, la promiteri şi zâmbire,
Astea-s gesturi de momeală,veninoasă ispitire.

Ci le-acoperiți pe toate, prevenind a lor privire
Paza bună-ntotdeauna e salvarea de răpire.

Cât ar scotoci vicleanul şi oricum ar intreba,
Frâul gurii să-l ai pururi şi-nveliş pe-averea ta.

Ține tăinuit cu grijă tot ce e atrăgător,
Să nu plângi amar, pe urmă, de le vezi in mâna lor...

-Dumnezeule, ne-ajută să fim cât mai veghetori,
Nu lăsa să ne inşele prefăcuții răpitori!...


158. POFTELE CELE DULCI
(Dupa Par. Iosif Trifa istorioara 47)

Răsturnându-se o oală cu miere delicioasă,
Un roi de muşte năvăliră in balta pofticioasă.

Dar se-mplântară-n ea pe loc, cu tot cu aripioare
Şi incepură să se zbată strigând cu disperare.

Ce nebunie am făcut, pentru-o gustare de dulceață,
Prin pofta noastră nesătulă, rămânem fără viață!

La fel pățesc cei păcătoşi ce-aleargă ca 'necații
In mierea de plăceri lumeşti, sfârşindu-se stricații.

Nu-i de glumit! Nu vă lăsați atraşi de pofta firii
Către gustoasele plăceri din balta nimicirii!

-Ci vă-nfrânați de orice poftă şi-atractie lumească
Să moşteniți eterna viață in Patria Cerească!


159. DRAGOSTEA
(Dupa 1 Corinteni 13, 4-8)

Dragostea pe toți i-i rabdă şi-i de bunătate plină
Pe nimeni nu pizmuieşte şi la lume nu se-afirmă.

E atentă cum se poartă, nu-ngrijeşte doar de-a sale
Nu se-aprinde de mânie nici pe răul cel mai mare.

Nu iubeşte nedreptatea, ci-adevărul cel curat,
Suferă şi crede-n toate cu fiorul cel mai 'nalt.

Toate le nădăjduieşte, plină de credință mare
Orice greutați suportă cu iubire şi răbdare.

Dragostea nicicând nu cade, să ştim asta ne-ndoios
Că-a ei temelie sfantă, este-n veci Iisus Hristos!



160. Candela inimii mele

Candela inimii mele
Stinsă-i de păcate grele
Dar aș vrea s-o văd arzând,
Doamne, spre mila-Ți divină
Vin eu încărcat de vină
Și plângând.

Imi cunoști inima bine
Am greșit față de Tine,
Știu cât sunt de vinovat,
Pentru ruga Maicii Sfinte
Nu mă părasi Părinte
În păcat.

Viața mea fără de Tine
E doar jale și suspine,
Sufletul zace rănit,
Ți-am nesocotit povața
Nu sunt vrednic să-Ți văd fața
Fiu iubit.

Eu singur sunt vinovatul
Căci m-a stăpânit păcatul
Ani în sir, de mii de ori,
Pierzând Harul Tău Hristoase
Spaima morții-mi dă prin oase
Reci fiori.

Dar deși sunt un nemernic
Și de milă nu sunt vrednic,
Tot spre tine vin supus,
Te rog scoate-mă din tină
Către Sfânta Ta lumină,
Drag Iisus.



161. Călugărul


Fluturând stindardul păcii și al jertfei calde, blânde
Cresc cupolele în soare după deal.
Sfânta vatră, în tăcere, cuib de suflete ascunde;
Asfințitul naște voaluri de coral.

Fremătând șiragul aspru printre degete de ceară,
Curge blândă rugăciunea cu suspin.
Se strecoară printre gene apa vie-n ceas de seară
Pregetând s-ajungă gândul spre Amin!

Poartă ranița durerii tuturor ce plâng departe-
Un călugăr se trudește lăcrimând...
Depărtându-se de lume, nicidecum nu se desparte,
El se sfarmă pentru ceilalți suspinând.

Tot domol și în tăcere cresc cupolele în noapte,
Sfânta Cruce strălucește peste lună.
Murmurând cu sufletul rugăciuni în calde șoapte,
Un călugăr stă cu îngeri dimpreună.


162. Vecernie


Toacă-n toacă se destramă
Ciocănind pe-a lumii tâmplă;
Liniștea încet te cheamă…
O minune se întâmplă.

Puncte negre alăturate,
La sfârșitul unei zile,
Se coboară-n libertate-
Clipa rugilor umile.

Între brațele muntoase
Clopote se unduiesc;
Mii de suflete frumoase
Într-o taină, se unesc.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Locul I / proză: Cea mai frumoasă colindă

Premiul III / Poezie: Zaheu

Premiul I / Poezie: În ceas târziu de noapte