„Roadele” surghiunului - Premiul I - secțiunea eseu

 CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” – Ediția a II-a

autor: Ioana Melean

Calvarul închisorilor prin care a trecut fratele Traian Dorz a început într-o noapte de revelion, după 25 de ani de când părintele Iosif Trifa a simțit și a răspuns chemării Tatălui Ceresc de a face mai mult pentru lumea decăzută. Au urmat 17 ani lungi de surghiun, prin celule de arest, prin penitenciare, prin lagăre de muncă, prin „înlănțuiri” la domiciliu.

Deoarece „poezia e însăși viață” (T. Arghezi), creația fratelui Traian oglindește această perioadă neagră, iar poezia de dincolo de libertate se întinde de-a lungul a multor volume de versuri, după cum el însuși afirmă în „Hristos – mărturia mea”: „de fapt, Cântarea Nemuritoare, în forma ei ultimă – aici a început. Cu stropul de cer, cu Semnul Lui, cu o frunză căzută lângă mine, cu solia vieții mele apuse sau cu îngerii preaiubiți ai Serii, ai Visului și-ai Amintirii cu toate celelalte care au urmat apoi în Cântările Surghiunului și de aici și-au conturat forma lor definitivă. Fiecare dintre cele scrise ulterior, începând de aici le-am trăit și le-am scris pas cu pas și ceas cu ceas.”

Poeziile sale născute în iadul închisorilor devin cu timpul tot mai profunde („Condițiile grele de suferință, de muncă, de singurătate în care trăiam – au dat stărilor mele sufletești o tot mai înaltă, mai largă și mai profundă dimensiune.”) și se întind de-a lungul întregii creații dorziene, încât doar o simplă trecere în revistă a lor depășește câteva pagini.

M-am oprit la volumul „Cântarea roadelor”, volum care ilustrează multe din elementele specifice poeziei de dincolo de libertate, încă de la primele versuri.

Astfel, în cele două poezii programatice care trasează imaginea creațiilor din acest tom, „Roadele cântărilor mele” și „Cântarea roadelor” se evocă lumea închisorilor, poetul închinându-i Mântuitorului drag roadele „de pe-al Crucii drum divin”, „de sub cer ori sub zăbrele” și fraternizează cu „cei ce-nfruntă vremea atât de aspră și de grea” numindu-i: „frații mei de ger și jertfă/de crez și cer/ de plug și plâns/ cu care-am semănat alături/ și-aș vrea alături să culeg.”

Imaginarul volumului se construiește antitetic, de cele mai multe ori, astfel universul cald și odihnitor al casei pe a cărei prispă gândul celui plecat poposește în fiecare seară („dar seara vine pururi s-adoarmă lângă tine/ sfințit de rugăciunea ca nicăieri fierbinte” Casă) contrastează cu spațiul înghețat al celulei care devine mormânt („Eu mi-am primit răsplata mărturisirii sfinte/ când lumea c-o sentință mi-a scris pe cruce vina/ și m-a-ngrădit în flăcări/ în ziduri și morminte...”), „peșteră de gheață” (Timpul a rămas afară), în sordidul cimitir- închisoare („frumoase amintiri înmormântate/ în cel mai trist și tainic țintirim”), în care pendula timpului și-a oprit parcă măsura amestecând ziua cu noaptea, într-un întuneric perpetuu („Timpul a rămas afară/ dincolo de temnicer/ ziua vine fără seară/ noaptea trece fără cer”), dar nu lipsit de nădejde („Numai Duhul luminează/ drumul mut și-ntunecos/către tot ce nu-nserează/ și ne-așteaptă ne-ndoios!”). Cele două lumi – a casei și a închisorii se împletesc în micile poeme închinate celor trei obiecte ce l-au însoțit pe fratele Traian în lumea zăbrelelor, „Prosopul”, „Traista” și „Castronul”. Astfel, prosopul din care a desprins atâtea fire pentru a petici hainele sale și ale altora, îi este un prieten îndurerat ce mai păstrează amintirea mâinii ce i l-a dat, traista devine substitut al celor dragi („tu loc de mamă/ și de soră/și de soție/ mi-ai ținut), dar și purtătoare tăcută a tainelor poetului („Ai dat puținul meu/ când furii te-au scotocit înverșunat/ dar tainele încredințate/ mi le-ai ascuns de neaflat”), iar castronul este definit ca un frate vitreg, „al tiraniei și foametei simbol”.

În aceste opere vibrează întreaga suferință a omului, suferință determinată de absurdul acuzațiilor aduse, de condițiile inumane ale spațiului carceral, de constrângerea de a sta departe de cei dragi. Dar, la o lectură atentă atât a poeziilor, cât și a memorialisticii, cele mai multe dureri i le-au adus, pe de-o parte, atitudinea fraților trădători care fie au devenit unelte ale ordinii politice, fie au dezertat de la duhul adevărat al Oastei Domnului, lăsându-se animați de alte crezuri, iar, pe de altă parte, era sfâșierea din sufletul psalmistului determinată de zidul care s-a ridicat între el și Dumnezeu din cauza asumării păcatelor altora.

Astfel, trădarea fraților este deplânsă în poezii precum „Frica” în care atitudinea falșilor prieteni face ca inima poetului să tresară la fiecare pas din drum deoarece:„ ce-au mai lăsat întreg, plecând vrăjmașii/ au nimicit prietenii mai crud/ lăsând aceleași urme-nsângerate/ la care când privești te înfiori”. Dar, mai mult decât propria suferință, psalmistul nostru plânge abaterea de la adevărata credință, dezbinările, lipsa de autenticitate a unor frați ceea ce are repercusiuni grave asupra Lucrării. În poezia „Credință” poetul afirmă că din cauza celor nestatornici: „e printre oameni hulită/ Calea lui Hristos și prigonită totdeuna Credința cea adevărată/ căci pentru toată răutatea ce-o lasă falsele credințe/ în lume/ lumea se răzbună pe-adevărații credincioși”. În acest context, dar pentru o lucrare cu adevărat duhovnicească, fratele Traian îndeamnă la unitate: „Numai stând cu frații noștri la aceeași dulce masă/ gustă sufletele noastre bucuriile depline. / Numai când unim cu toții într-o singură cântare/ graiul și iubirea noastră/ nu ne mai dorim nimic.”(Lucrători)

În ciuda durerilor fizice și sufletești pe care le aduce vremea închisorii în ființa poetului, acesta vede în suferință calea spre mântuire: „Dumnezeu, cu bunătate, ne clădește mântuirea/ (...) din orice suferință ce-o răbdăm cu resemnare” (Așteptare), „ Noi fericim pe-aceia ce-au suferit și sufăr/ ce-și curăță viața și inima și ochii/ fiindcă-n suferință e și o ispășire” (Noi) un foc ce curăță ființa pe drumul desăvârșirii „O foc trecut, ce bine mă simt și ce ușor, /eliberat din tine și dincolo trecut!/ Adânc curați mi-s ochii, uitând tot ce priviră/ spălat îmi e auzul de tot ce-am ascultat” (O, foc trecut!...). Chiar dacă acest drum al mântuirii este nespus de greu și implică renunțarea la tot ce-i pământesc, dorința cea mai fierbinte a bardului din Livezi este rostită astfel „să nu te părăsesc pe Tine/ în veci, Mântuitorul meu! (Să nu te părăsesc!)

În acest cadru întunecat, poetul face deseori referire la creația lui care este o oglindă a întregii lupte: „Nu-s numai slove cântecele mele/ nu-s numai rânduri cele ce le-am scris/ ci-i lupta mea și inima în ele/ și crezul meu e-ntreg în ele-nchis!”, versuri ce sunt „hrană pentru inima flâmândă”, „cântec pentru sufletul vioi”, dar mai ales „dragoste fierbinte/ și-ncredere eroică-n Hristos” . Poeziile închisorii sunt „ gemetele-amare din umbrele cu dungi/ sunt șiroiri de lacrimi prelinse sub zăbrele/ și scrâșnete de lanțuri cu tânguiri prelungi/din anii cei prea negri, prea mulți și grei, cu ele.”, ani din care psalmistul se întoarce ca„ un înger cu aripi rupte” (Revin)

Pe lângă aceste poezii ce surprind fragmente din experiența carcerală, volumul „Cântarea roadelor” cuprinde cel puțin două poeme -sinteză care reflectă în ele tot ce a însemnat detenția pentru omul și poetul Traian  Dorz.

Primul, se numește emblematic „Ușa”, substantiv - simbol al libertății sau al absenței ei și devine element recurent al acestui text în care apare de 18 ori, dar și al volumului memorialistic „Hristos – mărturia mea” care, evocând perioada detenției este folosit de zeci de ori, cel mai des în sintagme de tipul: „trântind ușa după mine” sau „s-a tras zăvorul și s-a deschis ușa”. Această poezie cutremurătoare vorbește despre neputința pe care o resimți în fața ușii care, deși este a ta, nu o poți deschide sau închide când dorești, despre plânsul amar al celui care suferă de viu în celula-groapă, despre angoasa celor închiși ce stau treji „ nopți și zile/ și luni și ani/ cu răsuflarea oprită/ și-auz atent/ și inima zdrobită -n zbucium de teamă/ și de bănuială”, tresărind la fiecare pas, despre singurătatea otrăvitoare și despărțirea de cei dragi, despre batjocura, injuriile, bătăile cumplite primite pentru rugăciunea făcută, despre îngustimea nefirească a locului de odihnă „să vi se-nsemne locul/ ce nu-i permis să-l depășiți”, despre foamea cumplită pentru care pâinea devine cel mai arzător vis, textul transformându-se apoi într-o pledoarie pentru schimbarea vieții păcătoase pentru ca „ușa vieții” să nu se închidă pentru totdeauna.

Al doilea poem „La anii răstignirii” prezintă metaforic anii petrecuți în închisoare, ca un „urcuș”, ca o etapă  necesară în drumul maturizării duhovnicești. Primul catren surprinde momentul 0 al acestui calvar, un moment al tinereții când poetul intră eroic, curajos în beznă, „cu suflet naiv și neprecis”, plin de iluzii „ochii și-Adevărul purtau umbriri de vis”. Experiența dură a închisorii îl învață să vadă dincolo de aparențe: „Dar anii încercării prin foc și rugăciune/ mi-au ars pe veci perdeaua naivelor vederi” și îl determină să fie un trăitor și mai puternic al Credinței strămoșești: „Și strâns lângă frumsețea sfințeniei străbune/ i-am juruit depline rămasele puteri”. În plus, cu ajutorul înțelepciunii dumnezeiești „Lumina de dincolo de fire”, ajunge să pătrundă adâncurile sufletești ale celorlalți. La finalul poemului, transformarea poetului este totală: cătușa cea nouă, ruginise, răstignirea s-a metamorfozat în înviere, povara amăgirilor, a naivităților s-a scuturat, iar „ ochii și-Adevărul purtau cerești luciri”.

Consider că poezia de dincolo de libertate a fratelui Traian Dorz este în acord cu vorbele poetei Ana Blandiana care crede că „poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze”. Poemele sale născute în suferințe reale și intense pe care noi doar ni le însușim metaforic când ne identificăm cu el sunt mult mai grăitoare decât orice meditație asupra lor. Pentru a plânge alături de el, pentru a-l înțelege cu adevărat și a-l urma autentic, trebuie să le citim corelându-le cu memorialistica lui – „Hristos-mărturia mea” și „Istoria unei jertfe”. Doar așa ele își vor atinge menirea: „Eu n-am vrut să scriu versuri/ poeme și cântări/ ce gâdilă urechea/ și inima o-nmoaie, / ci-am vrut să rup zăvoare/ am vrut să sparg cărări/ spre cer și libertate/ din iad și din noroaie.” (Eu n-am vrut să scriu versuri...)