CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” - Poeziile înscrie în concurs - pentru „Premiul publicului” - votul on-line

Textele postate pe blog aparțin autorilor înscriși în CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ” și sunt protejate de Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Art. 24
(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul crearii operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.

1.      La început lumile erau transparente.

şi toate câte erau

treceau dintr-o lume în alta. şi nu era măsură

a vieții şi nici măsura rugăciunii nu era. era

o singură ființare şi moartea nu avea nici un

lăcaş fizic. iar lumina o destăinuire continuă

printre lumi.

şi din toate câte au fost. ginerele morții.

păcatul s-a instaurat ca un rege al neliniştii.

iar mândria a opacizat fiecare ființă şi a

despărțit lumile. şi multe granițe au fost puse.

şi între ființare şi între lumi. şi piatră cu piatră

s-au văzut şi om cu om. iar cele transparente

alese transparente nu au mai fost văzute.

de către lumile opace.

2.      Şi s-a întins cât era de mic

de ajunsese la propria cuprindere.

şi s-a micşorat cât era de mare de ajunsese la propria necuprindere.

tot ce era de la el era viu

şi grăitor. şi tot ce nu era de la el prin el

trecea. şi bucurii şi spaime îşi făceau loc

aproape tot aproape nimic îl numiseră.

au spus că mai sunt părți până la aproapele

ultim. tot şi nimic sunt una. au încercat

să-l crească mai mult decât creşterea. să-l

micşoreze mai mult decât micşorarea. şi în

toate limbile pământului l-au numit. sălaşul

bucuriilor şi spaimelor să-i spună. aparținerea

în neaparținere. cuibul morții veşnice cuibul vieții veşnice i-au zis şi trecător i-au zis

vremelnic şi jertfelnic i-au zis. să închidă cercul cu pornirea de la ei putere. şi nu i-au găsit leac

pentru lipsurile ce le avea. aproape tot aproape

nimic perfectul.

3.      Şi ce de fețe are Iuda

spuneau iubitorii.

să-l alungăm

din cetate şi în pustiu

îşi va găsi un loc numai al lui

căci numai asta vrea

nevrednicul de iubirea noastră

şi nimic nu mai isca nici o

ceartă şi nici un resentiment

nu se mai arăta întru locuitorii cetății

ce de iubire care se moleşea

văzând cu ochii şi nici buni

nici iubitori nu mai ştiau să fie

de parcă ajunseseră de lepădat.

nici putere nici speranță nu mai

avea iubirea. şi slugile şi stăpânii

erau de-a valma.

ne trebuie un Iuda au spus

4.      Era o lume perfectă. desăvârşirea le era casa. şi nici minciuna copilului nu avea putință de a fi parte din această lume

le-a dat un corp perfect şi suflet şi spirit le-a dat. şi alegerea le-a dat să le fie cu putință dragostea. a trimis la ei ființele prea iubite pentru a le fi de ajutor. şi nu au putut intervene

la ce era a fi perfect. s-ar fi dezis de ea însăşi.

şi toate erau cu neputință de a fi atinse de orice vietate din pământ care se folosea de pământ pentru propria folosință.

fiindcă lumea perfectă numai o singură lume perfectă poate fi.

5.      Cât de senin

Cât de senin e cerul,

Din inima curată,

Ce stă neântinată,

În a soarelui lumini.

Prin el străluce-ntruna,

O rază minunată,

Eterna nemurire,

A veşnicei iubiri.

Cât de mult se înalţă,

Spre culmi nemărginite,

Un suflet ce nu are,

Nimic neândoios.

În el mereu se află,

Puternic siguranţa,

Gândiri, făptuiri,

A vieţi cu Hristos.

Cât de măreţ e omul,

Ce are rădăcina ,

Puternic ancorată,

În binele senin.

El poartă mereu crucea,

C-o inimă împăcată,

Privind cununa vieţi,

Ce vine-n veşnici.

6.      Coboară dulce vers

Coboară dulce vers curat

Pe al veşniciei sfânt şirag,

Alungă tu povara grea

Adune la lumina Ta.

Trezeşte viaţa cea cu har

Şi dorul fără de hotar

De tot ce-i bun,etern frumos,

De viaţa întru sfânt Hristos.

Ridică trupul ostenit

Şi duhul de patimi lovit

Şi cu un strop din harul Tău

Dă-i viaţă-n Tine Dumnezeu.

Să vadă cel ce n-a crezut ,

Să spere cel ce n-a putut,

Să zboare cel ce nu a mers,

Să fie har în vasul şters.

Adu Tu dorul veşniciei

Lumina păcii,a bucuriei,

Răsare soare strălucit,

În cel de toate osândit.

Adu izvorul nesecat

În cel deşert de mult secat.

Să prindă iarăşi rădăcini,

Să fie un duh de roade plin .

7.      Cât de mult m-ai iubit

Cât m-ai iubit pe mine

Când valuri m-au purtat

Spre locuri blestemate

De toţi am fost uitat.

Când suferinţa ,crucea

Mi-era alin duios

Tu ai venit la mine

Din dragoste Hristos.

În inima ce răul

A căutat, iubit

Tu binele cu haru-ţi

Iar l-ai descoperit.

Ai vindecat un suflet

Bolnav şi-ndurerat

De răutatea vieţi

De patimi ,de păcat.

Dar vremea trece iară

Cel rău m-a ispitit

Şi gându-mi nu mai este

La Domnul cel iubit.

Iar clipa sfântă ,dulce

Trăită cu Hristos

Este tot mai departe

De-al vieţi mele rost.

Nevoile mă-nşeală

Caut fericirea lor

Şi timpu-mi trece parcă

Doar spre împlinirea lor.

Rămâne amintirea

Doar ea oare va fi

Voi asculta cuvântul

Sau iar îl voi trăi.

Din gândul sfânt se aprinde

Al veşniciei dor

Şi fiinţa mea te caută

Iubit Mântuitor.

O soare scump al vieţi

Mai dă-mi lumina Ta

În inimă şi-n suflet

Să fiu mereu cu ea

8.      Iisuse vino

A nopţi zid mă încojoară

Lumina pare că sa stins

În negrul fum ce se pogoară

Iisuse vino să m- alinţi.

Cu taina tăcutei iubiri

Din veşnica-ţi cerească milă

Iisuse vino să mă cuprinzi

Adu-mi din pacea Ta senină.

Iartă-mi slaba mea răvnire

Şi necuprinsul meu cuvânt

Şi din edenica-ţi fire

Adu-mi un strop din harul Tău.

Curăţeşte tagma neagră

Ce pe suflet mi sa pus

Ca şi-n fiinţa mea cea slabă

Să înflorească Duhul sfânt.

Mirosul scump al primăveri

S-aducă iar în viaţa mea

O nouă şansă a învieri ,

A duhului în casa Ta.

9.      Din cer

În ceruri clopotele sună

Şi pe pământ se aud sfios

Întreaga suflare răsună

Căci s-a născut cel uns Hristos.

Pe o plapumă de fân în iesle

Cu chipul blând, curat, duios,

Înconjurat de albul vesel.

El ţese al nopţi gând frumos.

În bucuria infinită

Ard stelele pe cer făcli

Şi îngerii –nalţă-n suită

Divinul dulcei melodii.

Păstori la leagăn se adună

Să vadă pruncul Dumnezeiesc

Să ducă oilor la stână

Lumina duhului ceresc.

Şi magii vin din depărtare

Din dragoste steaua urmând

S-aducă daruri ,osanale

Să le închine celui sfânt.

Din edenul ce se coboară

Din cer aici jos pe pământ

Se naşte –o nouă primăvară

În sufletul de frig pătruns.

Refren

E Crăciun ,e Crăciun

Suflet bun, suflet bun

S-a născut, s-a născut

Fiul Domnului Iisus.

10.  La început

La început a fost cuvântul,

Şi prin El toate s-au făcut,

Şi soarele,şi viaţa,

Toate-n cer şi pe pământ.

El a fost lumina lumi,

Ce pe toţi ne-a luminat,

De la naştere în viaţă,

Prin cuvântul cel curat.

La început era cuvântul,

Şi cuvântul era Dumnezeu,

În El era viaţa

Şi viaţa era Dumnezeu.

Iar lumina luminează,

În întuneric în veşnici,

Nici un fel de întuneric,

Nicicând n-o va birui.

La ai să-i s-a dus lumina,

Dar ai săi nu au primit,

Ci doar cei ce prorocia,

Şi cuvântul n-au ştiut.

Iar tuturor ce l-au primit,

Celor ce cred în numele Lui,

Le-a dat dreptul să se facă,

Copii ai Domnului.

Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui,

Har după har ne-a dăruit,

Inimile ni le-a sfinţit,

Pe noi de lume părăsiţi,copii Lui.

11.  Să mă ascund ca un copil

În lacrima cea translucidă,

să mă ascund, să fiu copil,

să stau un sfert de veac de vorbă

cu Dumnezeu,

şi să mă scald în ea ca-n râul Nil

păcatul pe vecie în care mă ascund,

să-l spele ca pe-un leş nevrednic

şi lacrima să-mi fie de ajuns,

s-aud din nou un cântec de leagăn

ce seamănă a plâns…,

chipul ei să-mi fie oglinda

tainicului zâmbet

în care-am coborât ca pe o scară

de lumină,

să-mi spele glezna atinsă de iarbă,

de jocul de-a v-aţi ascuns,

în care de copil am pătruns…,

în lacrima lui Dumnezeu

să-mi fie cald,

cu ea să-mi domolesc înfrigurarea

şi sângele ancestral curgând

ca un râu de lacrimi prin mine

să nu cunoască niciodată uitarea

din lacrima cea translucidă să văd

ca printr-o fereastră deschisă

departe, peste lume…,

să primesc botezul de lacrimi

la chindie

când Dumnezeu este cu mine

să mă-mbie…

12.  Trecere

Cu Dumnezeu rămânem pe urmă,

când nimeni nimic nu ar putea

să ne mai spună…,

cocorii se duc – poveste apusă

în sufletul toamnei,

chiar şi zâmbetul fetei cu ochi de argint

se stinge în lumina pădurilor de fag,

şi cântecul nimfei când pluteşte

pe un crâmpei de mare,

zeul cucernic

se fărâmă în clipe şi-apoi în nimic;

vine o vreme şi lumea

ca un plaur pustiu,

în lacrima lui Dumnezeu

se ascunde târziu;

în cântecul îngerilor mă regăsesc –

luntre pe ape,

cetatea clădită pe trupuri de stele

se dărâmă odată cu noi

în ochii prăduiţi de iele;

cu Dumneze rămânem pe urmă

când nimeni, nimic nu ar putea

să ne mai spună…

13.  Aici sunt mai aproape de tine…

Umbrele se risipesc în lumini

ca o tăcere în lacrimi…,

arunc peste lume

cenuşa cămăşii de seară

şi ultima rugă

din busuiocul uscat,

cu mireasmă de cântec

sacerdotal…,

în scaunul siugurătăţii

se aşează fiecare om…,

lângă tine, Doamne,

sunt mai aproape de mine;

se vor scrie cu zămbetul îngerilor

predici de seară,

se va aduce vinul tămâiet

al sângelui tău, Doamne,

în pocale pentru împăraţi –

sacrificiul urmează ispitei de a fi;

busuiocul risipeşte umbrele

printre lumini

ca un descântec de seară al bunicii,

tăcerea nu mai apasă pe suflet

ca o piatră grea

şi îl aduce pe Dumnezeu

în liniştea suavă dintre oameni…

14.  Rugă către Dumnezeu

Adu-mi-l aproape de tâmple,

cântecul îngerilor,

presară-mi-l în păr,

leagă-mi norocul de-o stea

şi-nvaţă-mă să fiu eu

lumina mea!

anii împodobeşte-i

cu rugul aprins

al şoaptelor tale diamantine,

poart-mă în adâncul tău,

strecoară-mi-te-n timpul

ce curge prin mine!

nu lăsa pe nimeni

să ne doboare vreodată,

sângele poartă-mi-l

ca pe o torţă…,

ca pe un trofeu,

în pocalul din care împăraţii beau

umbra trupului meu!

între noi, depărtarea ia-o

ca pe o rugă,

prin ea, înalţă-mă pe mine

către cer;

nu lăsa cântecului să i se scurgă

cenuşa trupului meu şi să pier!

15.  Noi însă....

Doamne când ne-ai creat,

Ne-ai dat de toate:

Minte să gândim,

Suflet să iubim...

Ne-ai întocmit bine.

Noi  însă, nu am ascultat,

Glasul Tău de aproape.

Iar când am greşit,

N-am recunoscut…

Am tot dat vina,

Fie pe şarpe,

Fie pe femeie,

Numai pe noi, nu.

Noi, ''pururea curaţi'',

Am pierdut a te vedea

Cu ochii aceştia muritori...

Erai printre noi, te plimbai cu noi,

Vorbeai cu noi,

Trăiam lângă Tine,

Sfânt Doamne Părinte.

Timpul a trecut.

Mi de ani trecut-au,

De la început,

De când noi căzut-am.

După atâta vreme,

Glasul Tău acelaşi,

Se aude bine si se va auzi...:

''Adame, unde eşti?''

Noi însă....

16.  Despre iubire

Cuvânt sublim şi scump

E iubirea cea curată,

Venită pe pământ

Din dragoste cerească.

O, ce sentiment!

Ce nobil suflet  este,

Ce aripi îşi ridică,

Acela ce iubeşte!

Iubirea e trăire.

Nu ţine minte răul.

E drum spre mântuire,

E însuşi Dumnezeu...

Iubesc, iubeşti, iubeşte...

În toate aceste forme,

Iubirea nu răneşte,

Ci schimbă o întreagă lume.

Să iubim.

Să iubim cu adevărat.

Prin ea să devenim,

Un suflet mai curat.

17.  Jertfa Lui Hristos

Trei cruci stăteau pe dealul cel sfinţit.

În mijlocul celor două era Domnul Iisus.

Coborât din ceruri la noi pe pământ,

Să ne ducă inimile, sufletele sus.

La Golgota răstignit pe cruce,

Între doi oameni păcătoşi,

Plin de răni şi plin de sânge,

Stătea însuşi Domnul Iisus Hristos.

''Pomeneste-mă Doamne când vei venii în împărăţia Ta''

A rostit unul dintre cei doi tâlhari.

Domnul, lui cu glas divin i-a spus:

''Astăzi vei fi cu mine-n rai''

Întuneric s-a făcut peste tot pământul.

Şi soarele s-a întunecat.

Iisus cerea iertare Tatălui din ceruri,

Pentru cei ce nu ştiau ce fac.

''Eli, Eli lama sabahtani''

A fost glasul Domnului, nu rece.

Noi, noi de atâţia ani,

Înţeles-am oare jertfa Sa pe cruce?

Timpul s-a dus.

Mi de ani trecut-au.

Cerul e tot sus,

Pururea văzut-a.

18.  De tinereţe ţine…

Bătrân cu barbă albă,

Cu părul încărunţit,

Cu mâna prea muncită,

Te întreb, n-ai obosit?

Reazem ţi-e toiagul.

Nedejdea, Dumnezeu.

Bătrân cu barbă albă,

Nu-ţi este ţie greu?

Dar tu zâmbeşti, te apropi

Încet, încet de mine…

Bătrân nu eşti cu anii,

Începi cu drag a-mi spune.

De tinereţe ţine,

Nu vârsta care o ai.

Ci sufletul din tine,

Îţi arată câţi ani ai.

Bătrân cu barbă albă,

Poţi fi la înfăţişare.

Iar sufletul să-ţi fie,

O împodobită floare.

Fereştete să ai,

Un suflet gol, rănit…

Indiferent de ani,

Rău îmbătrânit.

Fi tânăr azi şi mâine,

Fi tânăr orişicând.

Cu sufletul fi tânăr,

Nu anii numărând.

19.  reacție nejustificată

am încălcat regula nonsensului

și de foarte multe ori am sancționat astfel de comportamente

nu te uita în jur

nu sunt răspunsuri plauzibile

ar putea fi vorba de o vestimentație inadecvată

sau de realități suprapuse

zilele nu mai au logica necesară

se supraviețuiește oricum

nu e obligatoriu să înlăturăm consecințele

e și mai absurd să căutăm explicații

majoritatea diferențelor dintre noi

constituie deja o convenție

20.  vânătorul de vrăbii

la un interval relativ de zile

începem un joc

cu perechi oarecum inegale

pe de o parte lumea

pe de altă parte două universuri distincte cu amintiri comune

e un fel de luptă atipică

fără adversități

într-o aglomerație

puțin planificată

în care personaje deloc imaginare

făceau simplă figurație

am dansat deja împreună

ritmuri incolore cu pauze impuse

eu te-am chemat să mă salvezi

tu ai rememorat trecutul

destinația finală

este deocamdată incertă

21.  partea a doua – finalul

am aruncat toate amintirile

în ultima zăpadă

ca într-un joc din copilărie

când alergam spre azi cu nerăbdare

nu știam atunci că minunile se ascund în cuvinte

nu existau concepte

principii

nici logică pentru supraviețuitori

să nu ripostezi

nu auzi cum se lovește de mine

cuvântul acela

infernal

infinit

neînțeles

neauzit

22.  departe nu e nicăieri

mi-am amintit că n-am rupt nicio aripă

în zborul meu către mâine

a fost doar absența unui anotimp

și o aglomerație de imagini într-un cerc alb-negru

mi-am amintit că am transformat

toate gândurile naive sau nu

într-o formulă de moralitate principială

nu e o întâmplare că voi renunța

la destinațiile imaginare

păstrez cuvintele

și orice altă formulă valabilă pentru continuitate

după atâtea reprezentații eșuate

adevărul e doar spontan și aproximativ

23.  alt fel de optimism

încerc din răsputeri să reduc repetițiile

într-un discurs

cu toate literele incluse fără argumente false

de fapt  mă pregătesc de final

încă nu conștientizez limitele celor două universuri

semnele de punctuație corespunzătoare vor lăsa urme

posibil doar virtual

însă mă voi încadra în regula generală

nu voi puncta excepțiile

o singură victimă colaterală

e deja prea mult

24.  nădejde

Doamne, câtă-i alinare,

în fărâmă de mirare

de-au ajuns căi slobozite

să ne spuie: ia aminte(!)

pietrele să evadeze

numai Tu, pe metereze

Iară noi, în așteptare

mai sperăm la îndurare

cătând în Cuvânt, lucrare..

25.  cumpene

s-a surpat cumpăna vremii

hohotesc fără rușine

măști purtate de boemii

alungați din țări străine

datina și obiceiul

azi, călcate în picioare

vor cutremura pământul

că se tună și greu doare

iarna semne ne trimite

viscolind ce va să vină

să spulbere sodomite

nici cenușă nu rămână!

26.  pilde

Doamne, câtă-i veșnicie

într-un puf de păpădie

ce emoție tresare

doar poetului mirare

cine rosturi împlinească

dacă fulgii-i primenească,

ades, Cerul

ploi ce piaptănă cuvântul

tunete, profeți cu rândul

Omul când își amintește

că-i doar lut, că mai iubește

din tristeți nerăzvrătite

câte-s pildele rostite

și mânerul

Doamne, câtă-i veșnicie

într-un ochi de poesie

încotro și cărui val

cui să-i mai retezi din mal

înspre care neștiute

cine și de ce se uite

vrea Dulgherul...

27.  speranțe

arar se-ntâmplă să respir,

înăbușite-s în potir

tăceri nedescântate

că tainele se tot asmut,

prea deseori, prea de demult,

se vor descătușate

o, Doamne, pâinea din cuptor

nu-mi e de niciun ajutor

cât nopțile-o strănută

din verbe s-au tot rătăcit

firimituri de gând mocnit

în lanul de cucută

poate-ntr-o zi vor evada

singurătăți de cafenea

în lumea piază rea

iar așternuturile zilei

vor părăsi cutia milei

expusă pe tejghea...

28.  de vrei

de vrei liniște și rouă

de vrei voia s-o-plinești

nu mai rupe pâinea-n două

când poți sute să hrănești

nu râvni la bogăția

celor care-ți stau în drum

nu fii frate cu hoția

nu te da pe praf și scrum

de vrei zarea necuprinsă

inima să ți-o mângîie

ține flacăra aprinsă

și dă-i Lui ce te sfâșie..

din preaplinul dimineții

doar Lumina să o bei

și-ai să faci cale trsteții

să o poarte porumbei..

29.  Dumnezeul milei

Doamne, caierul tăcerii

mușcă pleoapa întrebării

celor ce s-au dat mirării

fără de păcat

n-așteptăm răspuns să zboare

că din piatră seacă sare

mereu altă întrebare

și Tu toate-ai îndurat

...în inima omului, suveica văzduhului, cumpăna pământului, potecuță vântului, în coastele timpului..

30.  iarbă

cui să fiu vultur, cui zăpadă

și cărei lacrimă încreadă

nădejdea mea

cui rază-n cale și cui ploaie

toiagul meu să nu îndoaie

credința cuiva

de n-ai afla, de voi putea

mereu rămân cum iarba vrea

mă calce lumea, o voi mângâia!

31.  versete

plâng gutuile-n fereastră

zilele ce le-au trădat

și-n oglinda ieri sihastră

din păcate-au lepădat

cine să-și mai amintească

ploi povești cândva erau

și la nunta țărănească

descântau ce nu-și vorbeau

vântul pare să postească

nu-i e foame, nici i-e sete

molcom vrea să răspândească

tainele de prin versete..

32.  La poarta Raiului

prea degeaba.. deși multe

trudele celor oculte

Raiul nu e pe pământ

dar vegheaza in Cuvânt

pază si învățământ...

sibilla

„Dumnezeu are întotdeauna un înger păzitor pentru cei care vor să-şi facă datoria.”

îngeri

voi știți că îngerii nu dorm?

că niciodată nu li-e somn..

că ei zâmbesc și cântă-n cor

și sunt mereu de ajutor

deși ades uităm că sunt, prezența lor...

33.  apă rece..

n-au mai rămas pitite-n calendar

prea multele trăite în zadar

i-aproape toamnă și-i deloc pustie

aleea sfinților zgoniți din poesie

își plimbă sub castani trufași, tristeți

și nu se-mpiedică în politeți

când feste le mai joacă vreo culoare

se-ntreabă; „pentru cine doare?”

dar.. ar mai fi din netrăite, încă

deajuns cât gura cerului, adâncă

să-ngăduie popas de izbăvire

celor ce-și amintesc de nemurire..

34.  spune-mi

spune-mi codrule, mai poți

anotimpuri să socoți

tot ferindu-te de hoți..( ? )

ți se zbate ochiul stâng

ori de câte ori se frâng

poeme ce nu mai plâng

c-au pierit demult haiducii

ți-au rămas orfani butucii

cin să-și facă semnul Crucii..

ce-a rămas verde îți doare

amintiri să mai măsoare

șuierul din cingătoare..

35.  Ane..

mi-e târziu, nu-mi e pace

prea devreme se toarce

apusul

făr de botniță-I cerul

prea curând urlă gerul

supusul

au albit multe Ane

și Manoli-s cu toane

de-a fusul

pe pământ ni-e departe

dor de ciutură, carte..

s-au dusu

prăpădite-s mai toate

și ceva ne desparte

deajunsul

36.  rugă

durerile n-au cataractă

văd limpede ora exactă

pe care calcă îngeri

genunchii norilor de-s sângeri

pe glezna lunei șed atingeri

baladele de altădată..

37.  Ce duci cu tine

Ce duci cu tine până mori și dincolo de toate?

Nu vezi că multe-s în zadar și n-or să te mai scape

De moarte, de dureri și scrum, de toate ce-s pe cale

Să-ncerce azi, pe-acest pământ credința din a' tale.

Ce porți în conștiința ta, ți-e vie sau e moartă,

Lucrează ea prin har divin, spre bine pașii-ți poartă?

Sau amorțită zace-n drum de grelele păcate

Și apăsată e prea mult poverile să-ți poarte?

Cum îți sunt astăzi ochii tăi? Sunt plini sau goi de lume,

Sunt ei aprinși de dor ceresc, de dulcele Lui Nume?

Sau stau opriți spre negre căi și n-au mai vrut sa fugă

De ce e prea murdar, uitând ades de plâns și rugă?

O, tot ce faci și tot ce pui rămâne după tine

Și ești răspunzător de toți ce-n urmă merg spre bine

Sau spre-ntuneric nepătruns de unde nu-i scapare

Ci-n veci va fi un aspru scrum, o groaz-atât de mare.

Când viata ta pe-acest pământ, e-acum doar o nimică

Și câtă pace și nectar e-n cer nu știu să zică

Nici ochii, nici tăceri, nici glas, nimic nu este-n stare

S-arate să-nțelegem noi răsplata viitoare.

O, folosește tot ce ai și-n slujba Lui le pune

Cât încă poți fugi de cel rău, de tot ce e în lume.

Privește țintă la Iisus, cu El s-a dus pustia

Și-așteaptă-n față să sosim de veacuri veșnicia.

38.  Apa şi uleiul

Cu găleata, plină, plină iau bătrânii apă

Sfântă din izvorul nesecat al vieţii;

Este scris în Lege: pentru primenire,

 Întâi aceasta să o soarbă…

Şi cu candela aprinsă, zi şi noapte, precum

Cele cinci fecioare, din scânteia divină –

Slabă la-nceput, focul să-ntreţină în

Lumină viaţa  toată să o duci, trecând prin spini.

Ieri, la mare fast ulciorul, ars din lutul nost’

Străbun,  o fecioară modulată după chip  imaculat,

Ca o flacără albastră arse răul dinăuntru

Laptele curat al vieţii să ne crească mari la suflet.

Astăzi, printre cioburi, la muzee mai aflăm câte o

Oală, sfântă oală tăinuită de barbari şi de haini

Care vând ce prind în cale, aur mult s-adune-n case

Neştiind că preţul făr’ de preţ, nu în  strălucirea-i stă.

Ca nişte  ţambale cu voce ruginită, tabla smălţuită

Ne  atrag frugal privirea, colcăie în ele banul –

Şi aşa puţin şi uleiul de deasupra îl acoperă o vreme:

Dar rugina-i tot rugină, şi-n pământul crud se cerne…

Colcăie pământul  - altădată reavăn, de noi viermi

Ce-i frunzăresc nectarul şi-l întorc în brazde pline cu

Moloz, deşeuri, spini şi pietre de cribluri; iau

Nectarul nostru sfânt şi-şi îngraşă a lor grădini…

Asta-i ţara noastră cândva  jertfă strămoşească!

Nu mai plâng copiii-n vatră, nu mai alăptează

Mama!... Vechi fecioare, astăzi doar mumii,

Nasc sub poduri monştri, nu copii  sau

Nu mai nasc…

39.  Dezmierd

Timidă, fata  doarme visând că-mbrăţişează

o rază de soare; cerul, umbrelă, ascunde-această taină

şi-ncet, încet, să nu trezească visul,

sărută poala dimineţii înrourate…

desculţă, pe iarba-îmbălsămată, picioarele

sărută tainic pământul-Mamă, naşterea de mâine

în plânsuri şi dezmierd, calea să-i deschidă –

vruse soarta prin ea destinul să plinească…

timidă, adoarme, valurile nopţii acoperind-o

leagănă, cum altădată  muma-i  în covată-şi

dezmierda copila sorocul hărăzindu-i:

să crească mare fata şi-n tainică iubire

pământul de la înec să salveze…

astăzi  crescutu-i se opri: fecioara,  să

viseze c-ale ei surate, doarme şi-n

visu-i, îmbrăţişează tainic, destinul să-mplinească… 

  

40. Eternitate

 Făclii albastre în  încinsa horă-a morţii

Făclii de trecere spre celălalt abis –

Întreaga viaţă, spus-ai, a noastră-are să fie

De-n astă lume, moartă pentru ea oi fi…

Eternitatea e cuvântul magic ce desparte

Astăzi mâna ta şi-a mea, trupurile noastre,

Eternitatea e balsamul vieţii înspre moarte

Dincolo, prin vraja îmbrăţişărilor să dăinuim…

Făclii alb-sinilii desparte focul din inimile noastre

Şi lumânări aprinse – trei, în ţintirimul blestemat

Ard veşnic; noi  să plângem veşnicia-ne şi

Viaţa furnicândă să meargă zi de zi…

Chivotul  vieţii – fântână nesecată de amor,

Păstrează într-nsa taine-adânci,  nedesluşite:

Eu dorm pe  pajiştea virgină, aşteptând apusuri,

Tu priveghezi prin ochiu-ţi goliciunea neatinsă…    

41. Iarna în suflet

Ating zăpada proaspăt căzută

şi tălpile, sărută pământul îmbălsămat;

e-ncovoiat de-atâta vechime de ani,

e-ncovoiat de greutatea - prea multă,

a apelor tulburi…

Picioarele, primenite - şină de sanie,

lunecă, făcând cărări, cărări înguste;

e multă jale afară, plâng sălcii prin frunze:

 merii, au uitat să se dezbrace…

şi liliecii, au înmugurit…

De cu zori, copiii împletesc „la Steaua care-a

Răsărit”; nu ştiu - zăpada foioasă şi rară

 nu ostoieşte arşiţa pământului din vară…,

 nu ştiu de plânsul lăuntric al mamei

şi coptul-necopt al bobului de grâu…

Troiene grele afundă pământul şi clopoţei

la ferestre pustii aşteaptă stăpânul să iasă:

casa e goală! Copiii-s departe şi câinele-n

lanţ de mult a adormit…

…e iarnă afară şi-n suflet…    

 42.  Marea linişte

Te întreb, Doamne, unde sunt comorile

Căutate ani în şir pe pământ!?..

Uriaşele visuri de mărire, de belşug, de  domnie –

Toate himere din viaţă, de-o noapte

Când, în derivă, catargul vasului nu mai vrea să

Răspundă.

Întreb, Doamne, tulburele ape când or limpezi  -

Se vor mai limpezi sau mai tare s-or tulbura…

Propriul mormânt ? Trupul, să nu putrezească de

Preaplinul apei, cu sete să muşte dintr-însul

Lăcuste, viermi, furnici hibridizate,

Şi-ntreb atunci, inima, ea inima mai vrea lumină!?...

 Ce-am dobândit că s-a născut în mine dorul

De-a mai rămâne şi-a pribegi pe-acest pământ!?

Marea linişte o simt cum se apropie;

În camera de zi, Bursuc, căţelul meu de suflet,

Priveşte lung şi ochii-i lăcrimează:

Puchinel, îi zic, uitat-ai să te speli pe faţă sau

Ai răcit? Îşi lasă botul rece pe mâna mea, o linge

Să-ncălzească venele ce se observă tot mai rar

Şi carnea care fuge, fuge mereu din trupul firav…

Să plâng aş vrea dar splina de sub coaste mă

Taie şi răsuflarea agonindă usucă o biată

Lacrimă ce da să mijească la coada unui ochi.

Întreb, Doamne, când sufletul l-ai pus în trup,

Gândit-ai  din vreme ce mare-i durerea

Despărţirii?!

Şi cât de gol, în casa mea de veci – dinainte

Pregătită voi pleca…

Sau gol m-am născut cum gol voi pleca, ceilalţi

Să nu  mai înseteze la comori deşarte…

Întreb, Doamne, găsi-voi marea linişte promisă!?...     

43. Nocturnă

apusul îngroapă

tiptil soarele

sub mantia nopții

prima stea căzătoare

aleargă în oglinda cerului

ca o trenă de mireasă

se întinde în urma ei

lumina

de pe umerii lunii

intunericul se rostogolește

ca un șal

deasupra mea

îngerii cântă pricesne

44. Vecernie

în pragul înserării

privesc hipnotizat

cum soarele

rostogolit în craterul apusului

învăluie văzduhul

cu mireasma

dimineții zilei a patra

o linie magică

desparte lumina de întuneric

respir veșnicia

îgenuncheat în  urma ultimei raze

odată cu mine

tot cerul se pleacă

în umbra candelei

un înger cântă

"Lumină lină"

45. Duhovnicul 

Cu neînserarea

credinţei ortodoxe

pecetluite în fiinţă,

Cu chipul christic

zugrăvit izbăvitor

pe retină,

Cu nestrămutarea

călcării

dreptului drum,

Duhovnicul

se contopeşte tămăduitor

cu Lumina

asceticelor figuri

din icoane.

46. Refugiu

Când

mi  se face frig

de nesiguranţă,

nemulţumire,

mizerie şi strâmbătate,

mă înfăşor

în căldura

credinţei mele,

a  braţelor tale

şi-a drapelului.

47. Luminos-întunecat

Când simt mâna

lui Dumnezeu

pe creştetul meu nevrednic

devin...

vinovat şi compătimitor

cu cei cărora binecuvântarea  Lui

le este refuzată.

Atunci mă îmbunez brusc.

Mă luminez şi mă îmbunez.

Iar când El nu e

La fel de atent

cu mine,

împuţinarea spiritului

în pielea mea

mă disconfortează  într-atât,

încât  devin urât.

Urât şi rău ca o o sălbăticiune

la ospăţul cărnii.

48. Opţiuni

Refuzul Nemuririi

intrarea, fără voie,

în Eternitatea Neagră.

49. „Ea este mai de preţ decât mărgeanul”

Greu repetabilă, aproape Unică,

armonioasă în trup şi-n gând,

plăpândă, - poem în granit-

„EA este mai de preţ decât mărgeanul”.

Cu ea  alături,

lampa ta „nu se stinge  noaptea”.

Ca să  nu plângi înfricoşat

niciodată.Şi  să  nu  bâjbâi...

Zâmbetul ei dezlegător

de căi

Întăreşte.

Pentru că ea...

.”..ea râde către ziua de mâine...”

Cu credinţă.

„de iubirea ei îmbată-te mereu”.

50. Rugă

O, Te doresc pe Tine mai mult de-orice pe lume

Mai mult decât lumină și slavă și renume,

Mai mult decât plăcerea ce într-o clipă trece,

Mai mult decât acestea, ființa -mi Te dorește.

Mai mult decât sărutul oricăror frumuseți,

Mai mult decât cuprinsul acestei scurte vieți,

Mai mult decât lumina și fericirea mea

O, Doamne, al meu suflet, pe Tine doar Te vrea.

Mai mult decât căldura îmbrățișării-oricui

Doresc mereu sa-Ți mângâi picioarele din cui,

Doresc o alinare pe trupul Tău să las,

Pe-oriunde trec pe cale, mai mult cu orice pas.

Mai mult decât popasul și somnul din amurg,

Spre Tine, așteptarea și dorul încă-mi curg,

Spre Tine, Preaiubite Măreț Stăpânitor

Aduc mereu iubirea cu tot ce sunt dator.

O, Te iubesc, Iisuse, cum nici nu pot sa spun

Și-n mine-a Ta lumină îmi șterge tot ce-i scrum,

Și-n cântec bucuria îngenunchiat mi-o dai,

Făcând din viata asta ca să trăiesc ca-n rai.

O, eu Te vreau pe Tine și pieptu-Ți minunat,

Cu el, pe Veșnicie să stau îmbrățișat,

Să uit a lumii ură cu-a ei cruzime rea,

Și-așa pe totdeauna să fiu cu Tine-aș vrea.

O, adă, Doamne, clipa ce-aștept mareu mai mult

Cu întâlnirea dulce din cerul Tău cel sfânt,

Căci Tu îmi știi durerea și dorul Tu mi-l ai

Rămâi cu mine veșnic, al vieții mele rai!

51. CREDINŢĂ,TĂCERE,RĂBDARE,IUBIRE

Credinţă,credinţă,credinţă

La cine găseşti azi tu loc,

Când unii te iau ca sentinţă

Când alţii vor doar biruinţă

Tu,vii la umila fiinţă

Ce crede cu teamă şi foc!

Tăcere,tăcere,tăcere

Ce tristă tu urci drumul greu,

Când lumea-nvăţată să zbiere

Când totu-i doar zbucium şi fiere

Tu,vii la cel care-n durere

Se roagă şi rabdă mereu!

Răbdare,răbdare,răbdare

Străină de toţi eşti şi az,

Prin lume străbaţi călătoare

Dar toţi te aruncă-n uitare

Şi vii la cel care-n cântare

Te cheamă,şi plânge-n necaz!

Iubire,iubire,iubire

De nume şi formă-ai rămas,

În predici fără trăire

În inimi fără simţire

Tu stai şi aştepţi în neştire

O inimă,un suflet,un glas!

Izbândă,izbândă,izbândă

Dorită de mulţi în vre-un fel,

De lumea mizeră,flămândă

De alţii ce stau doar la pândă

Să fure,să rupă,să vândă

Pe toţi cei ce au sfântu-ţi ţel!

Cunună,cunună,cunună

Ce mulţi te vor vrea la sfârşit,

Dar...Domnul Iisus o s-o pună

Cu dragoste chiar cu-a Lui Mână

Acelor ce viaţa lor bună

Răbdând prin Credinţă-au sfârşit...Amin

52. CU MÂNA-MI TREMURÂNDĂ...

Cu mâna-mi tremurândă de fiecare dată

Şi-o conştiinţă sfântă de darul ce mi-ai dat,

În orice vers şi slovă cu-o inimă curată

Mă străduiesc Iisuse frum'seţea Ta s-arat.

Frum'seţe în cântare,frum'seţe în vorbire

Frum'seţe în umblare,frum'seţe în cuvânt,

La nimeni,niciodată prilej de poticnire

Ci numai înălţare spre tot ce-i drept şi sfânt.

Să fiu în toate pildă de grijă şi veghere

Cel rău să nu-mi strecoare neghină în ogor,

Să nu-mi ştirbească nimeni frumoasa mea avere

Iubirea pentru Tine, o Drag Mântuitor.

Te rog sădeşte-n mine mereu înţelepciune

Şi dragoste şi milă şi lacrimă şi dor,

Prin vers şi prin cântare să spun la orişicine

Cât eşti de Bun şi Mare Iubit Mântuitor!

Iar la sfârşitul vieţii să las şi după mine

O urmă luminoasă,o pildă de urmat,

Şi-apoi...nimic Iisuse,primeşte-mă la Tine

Cu cei ce-aici o viaţă au plâns şi Ţi-au cântat. Amin.

53. O,DE-AI ŞTI TU CE BUN E DOMNUL...

O,de-ai şti tu ce bun e Domnul,

Ce milostiv şi-ndurător,

Ai sta cu El şi-n bucurie

Nu doar când ranele te dor.

Ai sta mai mult cu El de vorbă

În rugăciune fericit,

Şi când necazul te doboară

Şi-atunci când eşti prea mulţumit.

Ai sta pe-ai tăi genunchi cu lacrimi

Şi recunoscător I-ai fi,

De orice răsărit de soare

Ce-l vezi în fiecare zi..

I-ai mulţumi de sănătatea

Ce mulţi n-o au...doar şi-o doresc,

Şi-ai şti să plângi şi tu cu-aceia

Ce perna-n lacrimi şi-o stropesc.

O, dacă ai şti ce bun eDomnul,

I-ai spune frate la duşman,

Şi pentru cel căzut în groapă

Ai fi un bun samaritean.

O,dacă crezi că bun e Domnul,

Aceasta din genunchi s-o spui,

Şi plângi cu El când î-ţi va cere

Căci crucea ta ...e CRUCEA LUI...Amin.

54. SUFLETUL...O FLOARE RARĂ

O, suflete, puţini mai sunt cei ce-ţi cunosc menirea

Si tot mai rari sunt cei ce văd în tine fericirea,

Tot mai puţini ştiu preţui frumoasa lor comoară

Că-n trupul lor de lut ascund o floare-aşa de rară.

Tu-ai fost sfinţit de Dumnezeu cu-o dulce sărutare

Ca fiecărui om să-i fii o binecuvântare,

Ştiind că trupul e pământ şi în pământ sfârşeşte

Dar sufletu-i nemuritor de tot cei pământeşte.

Dar omul...omul te-a uitat şi-n viaţa lui voioasă

Tu ai rămas un colț stingher şi-o peşteră geroasă,

În tine nu mai are loc nici mila nici căldura

Şi-n loc de binecuvântări a pus în tine ura.

Dar vai... O vai.! şi vine-o zi de vrei sau nu ea vine!

Când Judecata Lui Hristos ajunge şi la tine,

Ce-ai să-i răspunzi Lui Dumnezeu la marea întrebare

Cum te-ai întors n-apoi în cer cu-a ta cerească floare?...Amin.

55. DOAMNE DAC-AŞ ŞTI CĂ VII...

Doamne,dac-aş şti că vii Tu în astă noapte

Cum te-aş aştepta cântând a iubirii şoapte,

Cum aş priveghea să-mi ţin candela aprinsă

Şi-a mea inimă din piept de-al Tău dor cuprinsă.

Doamne, dac-aş şti că vii înspre dimineaţă

Aş sta-n rugă să-mi găseşti lacrima pe faţă,

O,aş sta plângând să-ţi cânt dulcea Ta cântare

Şi cu ea să-ţi ies Iisus în întâmpinare.

Doamne,dac-aş şti că vii,chiar şi mai spre seară

Sufletul mi-aş descărca de orice povară,

Şi să mă găseşti lucrând Via Ta frumoasă

Să-mi poţi spune Tu cu drag slugă credincioasă.

Dar...nu ştiu când vei veni,nimenea nu ştie

Ziua marei întâlniri când o fi să fie,

Clipa când Tu vei veni să-ŢI ridici Acasă

De pe-acest pământ Iisus Scumpa Ta Mireasă.

De aceea caut să-mi ţin calea tot mai dreaptă

Să am sufletul curat,mintea înţeleaptă,

De al dragostei ulei inima mea plină

Ca fecioarele să strig...

VINO MIRE ...VINĂ...Amin.

56. Dialog cu Dumnezeu

Doamne cum mai suporți atâta răutate

Atâta nepăsare, fală și desfrâu

Te-njură lumea, te umilesc nebunii pe altare

Și ateii printr-un cânt deșănțat,  nebun.

Cum mai suporți tu, Doamne Dumnezeul meu

Atâta hulă, nebunie și dispreț

Când numele ți-e luat în van, prea des

Și  în timp modern chiar și credința are un  preț.

Cum mai suporți atâta ură,

Și acei nebuni ce-ți  urlă întruna  fără rost

Și un  pământ atât de cotropit de umbre

O lume falsă fără Dumnezeu și rost.

57. Rugăciunea unui ateu

Nu m-am rugat de mult la Tine, Doamne,

Sunt păcătos și o știu prea bine

Impreunându-mi palmele, sub o icoană

Te rog să ai grijă de mine.

Nu merit căci am devenit ateu

Căci am mințit și am furat și am ucis

Și știu că de la Tine, Dumnezeu

Pot primi că pedeapsă, focul iadului aprins.

Fără milă și fără judecată

Am încălcat toate cele zece porunci

Și acum te rog cu inima îndurerată

În hăul răului să nu mă arunci.

Știu, am păcate multe precum apa din mare

Căci am furat și de la propriul meu copil

Dar încă sper acuma în iertare

Și de aceea acum mă rog umil.

Sper căci după cum a spus IIsus

Cine nu a greșit, s-arunce piatra

Și acum în toamna vieții, cred aprins în paradis

Chiar dacă o să-mi merit soarta.

 Și acum te rog, Iubite Creator

Salvează-mă din rea ființă

Și atunci când am să mor

Tu luminează-mă cu a ta milă și credință.

58. Despre Dumnezeul meu

Dumnezeul meu e blând și bun și iubitor

Nu mă așteaptă cu pedepse într-un colț de eternitate

Dumnezeul meu e lumină, iubire, alint

Nu e pedeapsă, ură și singurătate.

Dumnezeul meu mă iubește etern

Mă iartă atunci când nevolnic greșesc

Nu-mi numără păcatele, ambițiile, greșelile

Sunt parte din El, El este parte din mine mereu.

Dumnezeul meu nu îl găsești mereu în biserici, în temple

El este mereu în suflet, în oameni, în noi

Dumnezeul meu este Totul Suprem

Este lumină pură, caldură și soare printr-ale vieții ploi.

59.  Cuvântul

Doar un cuvânt

Creează o lume ,

La un cuvânt

Începe lutul să respire ,

Dintr-un cuvânt

Ne-am născut noi ,

Și cu-n cuvânt

Avem și soare , dar și ploi .

         60.  Emigranții

Cu viza de ședere aprobată

Cu toți în astă lume am intrat ,

Noi suntem emigranții , deocamdată ,

Ne facem temele și am plecat !

Ca ucenici am fost trimiși în omenire ,

Pentru a învăța și a ne pregăti

Și la final dăm testul de iubire ,

Întorși acasă , noi veșnic vom trăi !

61. Mereu lângă mine

Din timpuri vechi , de neștiut ,

Când era numai noapte

Și nici lumina n-a-nceput

Pe ceruri a străbate

Nici stele nu erau pe cer

Și nici Pământ sub Tine ,

Când tot era numai eter

Tu te gândeai la mine !

Ca din nimic să mă creezi

La vremea potrivită

Cu raza Ta să mă veghezi

De-a pururi ocrotită .

De-a colo sus m-ai urmărit

Privind cum zbor spre zare ,

Umăr la umăr am pășit

Pe-a vieții lungi cărare .

Și când credeam că nu mai pot

Și nu aveam scăpare ,

Ai fost acolo ca suport

Și blândă alinare .

Când sufletul mi se-ndoia

De-atâta suferință

Povara Tu mi-ai ridicat

Cu multă ușurință .

În preajma mea mereu te simt ,

În suflet și-n simțire ,

Fără să ceri nimic în schimb

Mă-nvălui în iubire !

62. RUGĂ

Coboară, Doamne, vălul,

Ridică-mă din noapte...

Că-ci mi-am citit destinul

În ochiul ce se zbate!

Zălog mi-am pus pe viaţă!

Azi, mă silesc a-Ţi spune:

Mai lasă-mă o clipă,

Să-ngân o rugăciune.

Nu plâng, eu ştiu prea bine

Că toate Ţi-i se-nchină!

Şi noaptea e, la Tine,

O veşnică lumină...

63. DECEMBRIE

Îmi ninge iar, decembrie-n colindă

Şi zvon de sărbătoare mă-mpresoară!

Ne aninăm speranţele în grindă,

Căci Pruncul îngeresc în noi coboară.

Să-L preamărim în vers şi în cântare,

El e speranţă, viaţă... E lumină!

E sigur drumul către alinare

Şi lumea veşnică ce o să vină!

Îmi ninge iar, decembrie-n colindă!

Îi fac, din nou, lui Dumnezeu strigare,

Îl rog ca măna Lui să şi-o întindă

Să-mi mângâie obrazu-n sărbătoare.

64. ÎNDĂRĂTNICIE

În biserica străveche,

Ceasul făurit de meşter

Stă cu limba în ureche

Şi...s-a-mpiedicat de ştecher!

Vreau să scriu, dar vai, ţăruza

S-a înmuiat sau a pierit;

Mi-a plecat haihui şi muza

(Nu v-am spus, sunt ipocrit)!

În biserica străveche

Mai e loc de rugăciune,

Dar neghiob şi-ntr-o ureche

Eu sunt doar „încurcă lume”...

Ştiu că sunt un ghimpe-n coasta

Celor buni şi cizelaţi.

Mde, s-a abătut năpasta!

Mă-ngăduiţi şi răbdaţi

Să-mi mai port prin lume pasul

Până viaţa mi-o apune.

Iar când se repară ceasul

Mă întorc în rugăciune!

65. Prezența Ta

Când toți se duc de lângă mine, lăsându-mi sufletul zdrobit,

doar Tu-mi rămâi mereu aproape, Iisus, Mântuitor Iubit,

doar Tu-mi asculți  mereu suspinul pe care  îl îndur din greu,

și numai Tu lași mângâiere și alinare-n pieptul meu.

Când inima-mi din nou rănită, eu o aduc în fața Ta,

cine-ar putea să lase pacea și bucuria peste ea?

Și cine ar putea vreodată să-mi cânte-n ceasul disperat?

Doar Tu poți face toate-acestea, căci mă iubești nemăsurat.

Doar Tu, Iisus, și nimeni altul nu poate inimii să-i dea,

alinul sfânt pe care-l lasă la orice pas Lumina Ta,

și nimeni pe această lume nu-mi poate da ce eu doresc,

căci Dragostea adevărată numai în Tine o găsesc.

Nu mă lăsa să cred vreodată că ale Tale mângâieri

le pot găsi și-n altă parte, ci doar în Sfintele-Ți dureri,

și fă-mă să-nțeleg, Iisuse, că fără Tine, niciodat’

n-am să mai gust din bucuria ce numai Tu, demult mi-ai dat.

Ajută-mi, Doamne,-n orice vreme să-Ți fiu supus și credincios,

să caut totdeauna pacea numai la Sânul Tău duios,

să înțeleg că-n astă lume, nu poate nimeni să îmi dea

Iubirea cea mai minunată, ce-o dă numai prezența Ta.

Și fă ca-n Dulcea Veșnicie, când voi veni în Raiul Tău,

să-mi ștergi suspinele din suflet ce le-am purtat aici cu greu,

iar când va fi să stau, Iisuse, pe veci la Sânul Tău ascuns,

abia atunci voi înțelege că Tu mi-ai fost și-mi ești de-ajuns.

66. Doamne, coboară-Ți ochii către mine

Doamne, coboară-Ți ochii către mine,

Luminează-mi mintea,

Nu lăsa ca buzele mele minciuni să grăiască.

Și fie-Ți milă de mine, care cu gândul,

Cuvântul sau cu fapta așa mult am păcătuit.

Când sunt în deznădejde și necaz,

Întoarce-Ți fața către mine,

Adu-mi pace și alinare.

Obrazul plâns Tu mângâie-l,

Asemenea sufletului meu, care-i în paza Ta.

Când mă vezi slăbit de puteri,

Oferă-mi sprijin să nu cad,

Fii alături de mine, în lupta cu viața,

Căci fără Tine drumu-i greu,

Iar cu Tine alături nimic nu mă poate doborî.

Ascultă, Doamne, a mea rugă

Și coboară-ți ochii către mine,

Nu mă lăsa să mă abat pe căi străine,

Fii scutul meu de apărare

Și pentru tot TU dă-mi iertare.

Doamne, coboară-Ți ochii pe Pământ,

Înlătură răutatea, invidia care sălășluiesc în noi,

Iartă-ne, ajută-ne să fim mai buni,

Înmulțește dragostea în inimile noastre,

Să fim vrednici de a ajunge la Tine.

Slavă ție, Doamne, pentru grija Ta,

Pentru clipele luminoase ale vieții,

Pentru fericirea de a trăi,

Pentru bucuriile zilnice,

Pentru tot și pentru toate.

Amin!

67. Rugăciune

Doamne, în liniștea serii,

Îngenunchez și-ți cer pace, înțelepciune și putere

Să privesc mereu lumea cu dragoste

Să fiu răbdător, înțelegător, umil, suav și bun

Și să învăț să apreciez bunătatea celor din jur.

Astupă-mi urechile să nu ascult bârfele,

Închide-mi gura să nu vorbesc de rău,

Fă să-mi rămână doar gândurile bune,

Revarsă-ți bunătatea asupra mea

Și fă să se reflecte asupra celorlalți.

Amin

68. Sonet înaripat

Plătind tribut  pământului din care

Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,

Simțeam chemarea lutului spre lut

Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,

Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,

Căci eu purtam povara zdrobitoare

A propriei condiții de...căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,

Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,

Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,

Iar inima, de Tine însetată,

Bea veșnicie din izvor pascal.

69. Sonetul lacrimii

Din ce adânc de ocne-ntunecate

Răsari în gene cînd te furişezi,

Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,

Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?

Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,

Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate

Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,

Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,

Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,

Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;

Uimit, am recitit: „Iisus plângea!”

70. Conjugări

Navigăm furtunos, într-un slalom nebun,

Evitând greutăți angajați în viraj

Și, gonind absorbiți de-al averii miraj,

Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.

Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard,

Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat,

Suntem mici roboței ticăin sacadat

După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.

Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin

Și pe-acela putem să îl facem frumos,

Căci suntem mântuiți, suntem frați în Hristos

Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.

Renunțând la miraj și la țeluri lumești,

Vom vedea că în jur este soare, sunt flori,

Că în semeni sunt mari, minunate comori,

Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.

Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer,

Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări,

Drumul dragostei Lui, care duce spre zări

Și pe care să spun: „merg în Cer”, „mergi în Cer”.

71. Dor de Dorz

S-a-mbogățit al versului ogor

Și coacerea s-a întrecut pe sine,

De când privighetoarea din Bihor,

Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,

Ne-a-nvăluit în cântece divine.

Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”

A dovedit că și-a-nțeles menirea

Și adăpându-se din Absolut

A mers pe drumul său neabătut,

Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.

Și a iubit cu sufletul deschis

Simțind cum de iubire harfa-i arde,

Iar când i-a fost cântatul interzis,

Înlănțuit el a cântat, a scris,

Făcând din gratii de-nchisoare coarde.

”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus

În stihurile lui nemuritoare,

Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus

L-a însoțit în viață, l-a condus,

Iar el privea spre viața viitoare.

”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn

Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;

Îl acultăm ca pe-un discurs solemn

Știind cum a trecut prin viață demn,

În prigoniri amare fără număr.

El s-a născut în freamăt de colind

Cu sărbători aprinse în fereastră,

Și viața i-a fost cântec viu vuind;

Ce poți să spui, spre viața lui privind,

Decât...”Cânta o pasăre măiastră”.

72. Iubesc, deci exist

Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea

Chiar îngerească limba dac-ar fi,

Aramă etalându-şi zăngănirea,

Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea

Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.

Dacă tot ghemul tainelor profunde

Cu iscusinţa mea l-aş dezlega

În creuzetul cu idei fecunde,

Aş fi nimic, mergând către niciunde

Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.

Credinţa toată dacă mi-ar fi dată

Şi-n mine-ar locui puterea ei

Încât să pot redesena o hartă

Cu munţi ascultători, de rocă spartă,

Fără iubire n-aş avea temei.

De-aş fi colos de generozitate

Cu mâini de aur care dăruiesc,

N-aş fi mai mult decât o nulitate,

Lipsit de sens şi de coordonate

De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.

Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare?

Nu, eu am fost creat spre-a moşteni

Dumnezeiasca cerului splendoare

De-aceea caut cu înflăcărare

Să-mi însuşesc iubirea zi de zi

Şi prind contur din forme recreate,

Din focul ce se-aprinde-n duhul meu

Arzând a neiubirii răutate;

Iubind, exist, deci am identitate

Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.

73. Începe postul

Începe postul de Crăciun

Și în inimile noastre

Să nu lăsăm altceva în ea

Decât Domnul a se naște

Să fim mai buni unii cu alții

Aproapelui de lângă noi

Și la toți cerând iertare

Că am greșit fiecare

Și pe cei care ne urăsc

Noi să îi iubim mereu

Voia Domnului so împlinim

Că așa vrea Dumnezeu

Împreună să ne rugăm

Ca Domnul să ne audă

Și rugăciunea noastră

În Cer ca să ajungă

Un post binecuvântat

Din suflet vă doresc

Și să aveți fiecare

Un post duhovnicesc!

74. De la naştere la naştere

În gândul tău am existat,

Mai înainte de aş fi simţire,

De când în viaţă am intrat,

Ţi-am fost prezenţă ţie.

Prin trupul meu sens am primit,

Cuvânt am luat, cuvânt am dat,

Iar suflul mi l-am regăsit:

Apropiat, îndepărtat.

Ce-i mai frumos decât un crez!

Eu văd şi simt şi plâng şi cânt,

Şi chiar de ştiu nimic, nimic,

Mă minunez înţelegând.

(mamei mele) 1995

75. Astazi si maine, dacul

Acuma la apus de soare,

Bila cea albă e rostogolită de preoţi la templu,

Până la semn

Şi este linişte în sat

Şi iată se vede cum încă pe coşuri mai iese fumul.

La noapte, târziu, din lupii ce umblă pe creste,

Se vor opri să urle într-un zadar,

În lumina de lună.

Mâine fraţii mai mici vor pleca:

La stupi, la peşte, la turmă.

Eu îmi voi pune pe cap căciula primită astăzi la ritual.

Sunt deja printre cei ce au simtit-o in minte

Şi cu ea voi respira in lume aerul sobru.

76. Lupta

Trupul mi se lungise. Era alb.

Şi mă întrebam când voi reveni la normal.

Piatra credinţei era în pericol

Şi mi se retrăsese armatele şiroi

 În stânga, la Dumnezeu.

Cel fără chip vroia să îmi intre pe o uşă puhoi în bătăile tobei.

Am stat singur la masa tăcerii(în stânga),

Aşteptând un semn de la Cel ce mă încredeam (Dumnezeu), să ies în dreapta,

Să ies în luptă. Să fiu biruitor.

Cu sania timpului a venit Însuşi Dumnezeu

Şi a oprit.

De tăria Lui totul s-a limpezit din nou

Şi am început să privesc lucrurile de pe piciorul drept.

Şi a bătut vânt alb spre stânga de pe zidul meu.

77. Ruga

După o croire in vechea haină neagră,

M-am dus în ipostaza (chipul)

Celei ce se roagă,

Tu ni Te-ai înălţat la ceruri

Din afara Ta.

Peste trupul în genunchi

Si peste fiinţa mea îngenuncheată,

Doamne, lin a căzut haina albă a Ta.

78. Sentiment

Unde un sentiment criminal m-a trezit din somn

Sabie mi-a pătruns în piept.

Sufletul s-a dus în parfum de crizantemă.

Cine mă mai omoară? Mi-am spus.

Şi mi-am adus aminte de mine

Şi am stat în stânga oglinzii

Şi oglinda-mi ştergând-o dădeam să plâng.

Cântec cosmic spre lună am cântat.

A urmat o tăcere şi apoi un cântec de bucium

Şi apoi cântec de înviere. Şi am înviat în lună.

Şi am pornit spre dreapta oglinzii sabie

Şi a plouat cu picături mari la oglindă.

Şi am trecut prin sentimentul de Dumnezeu cu “cântec la braţ”.

79. Adame

Adame, Adame,

Vorba fărâmă,

Duhul străpunge,

Chipul iese din întuneric, ca fructul rupt in două de mâini.

Adame, Adame,

Atenţia din tâmplele tale stă în scoarţa copacului.

Ascultarea ta in crengile lui.

80.   Regăsirea

Te - am regăsit în cerul albastru,

În firul de iarbă ce se unduie în bătaia vântului.

Te - am regăsit în picătura de rouă, ce strălucește sub razele soarelui,

În parfumul florilor, zumzetul gâzelor și-n cântecul păsărilor.

Te - am regăsit în întinsul câmpurilor, în necuprinsul pădurilor,

În clipocitul râurilor și -al izvoarelor.

Te - am regăsit în privirea mamei, ce-și ține în brațe copilul,

În sacrificiul părinților și -n privirea îndrăgostiților,

În bucuria copilului ce - și mângâie cu drag animăluțul ,

În gândurile inspirate și -n alegerile corecte.

Te - am regăsit în pacea inimii și -n lipsa de așteptări,

În compasiunea oamenilor și -n bunătatea inimii lor.

Te - am regăsit în înțelegerea că nu poți forța lucrurile să se întâmple, că toate -s la vremea lor.

În gândurile bune și -n ideile originale.

Te - am regăsit în înțelegere, toleranță și acceptare.

Te - am regăsit în rezolvarea cu bine a momentelor de cumpănă,

În energia care -mi animă sufletul și -mi bucură chipul,

În minunea refacerii, reconstituirii,îmbunătățirii trupului și spiritului.

Te - am regăsit în conștiința, compasiunea și înțelegerea mea,

Acea mică parte divină din mine...

Cu credința că Tu potrivești cum știi mai bine lucrurile, spre binele nostru,

Mă abandonez puterii Tale nemărginite, ca un pește mic, în marele ocean.

81 Ani de-a rândul

Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt

Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit

Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza

Fără să știu că pielea mea era o prelungire a veșmântului monastic

Am mers pe jos mereu spre acasă, urcând și urcând poteci ale minții

Fără să știu că locuiam într-un lăcaș de cult pe care nu-l vedeam

Atât de bine era ascuns sub pleoape

În camera mea claustrală eram de fapt pe vârful unui munte

Unde nimeni nu ajungea, mi-am dedicat viața altora

Și le-am făcut jurăminte știind că nu e cale de întoarcere

Am băut numai apă de izvor așa cum fac asceții

Fără să știu că prin inima mea se putea vedea de la mare distanță

Distanța era de fapt goliciunea, doar cu ajutorul ei m-am putut găsi

Și pentru ea am învățat să confecționez zale care nu pot fi înfrânte

M-am separat de restul lumii inaptă: Vorbesc doar cu îngerii

Și-n părăsirea mea îmi sunt îndeajuns câteva cuvinte

Pe care ei ca lăptarii la prima oră a dimineții mi le pun la ușă

Dar mai ales am citit cărțile sacre și am contemplat priveliștile

Care-mi apăreau la geam după fiecare pagină, m-am pierdut în ele ani de zile

Îmi pare rău că nu pot fi găsită la timp

82. Anotimpul trupului ghemuit

Ieri mama mi-a spus: a căzut bruma ...

Nu mai știu ce e bruma, un strat fin, alburiu, mi-a acoperit și mie pielea de ani buni

Nu știu cum se cheamă, poate fereastră, poate poem

Nimic nu mai trece așa ușor prin dragostea mea, nici oameni

Nici îngeri, luminile de altădată stau cuminți și așteaptă

Nu mai intră direct, tăioase, obraznice, visele-și poticnesc

Coarnele-n capcane de urși, pojghița fină ai putea fi tu

Ca o miriște căreia trebuie să-i dau foc, uneori e mai bine

Să ardem tot și s-o luam de la capăt așa cum fac păsările

Când se duc, se duc, și nu privesc înapoi, ele știu ce e viața

Nu mai știu ce e toamna și de ce drumurile sunt din ce în ce mai lungi

Păsările se duc, se duc, și nu privesc înapoi, îmi brăzdează mintea

Copilăria și ce-a mai rămas din mine, și ele se duc, se duc

Rătăcesc alături de ele pe o foaie albă până nu-mi mai pasă

Până o șlefuiesc icoană, Fecioara Maria

Un singur lucru se sparge între dinți ca o fiolă de otravă păstrată

Fix pentru momentul acesta, când nu mai pot expanda pe sfori la mari înălțimi

Când gândurile se întorc buluc în creier și când nu mai sunt decât

Un anumit număr de centimetri și un anumit număr de kilograme

În orice clipă m-aș putea descărca din greșeală în pieptul din icoana de la lângă mine

83. Liturghia de cristal

Oamenii se trezesc la prima oră a dimineții, privesc pe geamuri, aprind țigări

Dispar pentru câteva momente în alte camere, universuri ori vieți paralele

Revin îmbrăcați în alte haine sau în alte lumini, privesc spre Dumnezeu sau spre pământ

De la înălțimea propriilor gânduri la ora aceea când e greu de hotărât de care parte sunt

Vis-à-vis de această realitate îmi îndepărtez pielea de om lăsând loc celei de sfânt

Ajung în stradă, patiserii, bănci, case de amanet, farmacii, umbrele rupte

Poezia e un izvor artezian, un capăt de cale ferată, chiar un București după ploaie

În mod consecvent scot aceast lichid din mine ca atunci când eram mică și-i scoteam

Bunicii o găleata cu apă la prima oră a dimineții, oamenii se trezesc, își potrivesc

Ceasurile, organele de simț, rugăciunea rămâne închisă între pereți ca un deținut

În propria piele, e 5.36, închide-mi ochii, închide-mi ochii, acesta e orașul meu

84. Fără El aș fi un pământ oarecare

Dacă mergeam pe malul apei peștii nu mai veneau, malul meu era EL

iar El nu era

Dacă deschideam o carte foile se albeau, toate poveștile duceau la El ca niște trenuri deraiate iar El nu era

Dacă mă priveam în oglindă oglinda se mătuia, ochii mei erau la El

iar El nu era

Dacă aprindeam becurile întunericul se muta în mine și țipa ca un nou-născut, lumina era El iar El nu era

Dacă trăgeam draperiile soarele nu răzbătea, se lovea de coaste, ricoșa și pleca

Dragostea mea e un strigăt în pădure, îmi ciobește tălpile, fără să-i pese că trupul

Se sfărâmă ca un bulgăre uscat de pământ

Dacă deschideam palmele liniile dispăreau, viața mea dispărea, viața mea era la El

iar El nu era

Îi auzeam doar respirația când puneam capul pe pernă, undeva foarte departe, spre Cer

Inima Lui bătea ca o liniște, ca o liniște soră cu moartea și apoi adormeam, cumva mângâiată, cumva sfințită

Dimineața ieșeam din El ca o icoană dintr-un lemn secular

85. Într-o zi

mă pot supăra pe toată lumea, chiar și pe Dumnezeu

pentru că, nu?

ne despart atât de multe lucruri

ne despart ape, pământuri și mai ales oameni

vise mocnite

distanța a devenit o vertebră comună

pe care am pus bucăți de carne, bucăți de viață

primăvara facem o boală de piele

care supurează prin pereții contagioși

strigăte, chemări

depărtarea e un copil care se naște în fiecare zi

un lanț împletit din venele noastre

fiecare din noi undeva are o realitate

o mască, un travaliu adânc sub pământul lui

ne lăsăm luați de curenți, încâlciți în noi înșine

precum cerbii bolnavi în tăcerea ghimpată

pierdem sânge, frați

nu mai contează ce pulsează

încheietura, prăpăstia...

da, da, tristețea e un animal de talie mare

cu blana cenușie, de plumb

pe sub oase stratul dumnezeiesc ne dă de gol

plecăm mai departe, deși ne despart atâtea lucruri

ne îmbrățișăm pe stânci înalte

acolo unde doar condorii sunt poezii complet mute

se face dimineață, se face dimineață

întunericul se fărâmițează bob cu bob

lumina vindecă orice plagă

soarele sparge în mine o nișă ca un sisif

într-o carieră o pedeapsă fără sfârșit

cuvintele încep să se miște precum omizile speriate de foc

urcă înapoi pe degete ca pe crengile unui copac

înapoi în creier, în ou, în spaime, pentru altă zi

pentru Dumnezeu

        86. Ingerii pe lumină

Înfig lopata în pămănt  adănc

Străng  fluturii  apusi

Pe mănile tale

Să se așeze florile

Fără  număr 

Iar moartea

Începe să strige

Îngerii

Dezveliți   de  femeia

Cu  teamă  de seva

Strugurilor  dumnezeiești

Ca să se aprindă  lumina

Pomenile  trec  despletite

Cu  fața  la  urmă

Zăpada  să  alunece

Înfloritor pe

Lespedea cu rost

Îngerii pe lumină

Străng  ropote de aplauze

Îndelung  așteptate

 87.  Soarele luminează  urma

Întind măna ca să

Cuprind  soarele

Pămăntul se topește ca ciocolata

Încerc  să mușc  din  el

Dar curge precum

Izvorul  la  origini

Cănd îngerul se apropie

Fluturii  se apleacă

Peste umbra dorului

Cu  pașii  poetului

Întinși  la umbă

Să  răsară  luna

Candela  aprinsă

Luminează întunericul

Cu  trecerea  nopții

Pe  umerii  poetului

Aplecat  cu trudă

Întorc  măna

Soarele luminează urma

Cu  înțelesuri

   88.   Deschid  ușa

Te strig lumină

Ca și cum această  noapte

S-ar lăsa din spate

Spre  fața  tuturor  întrebărilor

Mai departe

Deschid ușa

Ca să  intre cocorii  uitării

Înveliți în mantii

De rouă

Uitarea   o  arunc la coșul

De gunoi al istoriei

Încăt pașii de urmă

Să trăiască fericirea

Ca pe o ultimă strigare

Cu roșu de pică

Învelesc măinile tale

Voința ca să-ți pară

Un înger ce strigă

Fluturii cu răbdare

Lumina ca să întoarcă fața

Netransformată

                                          

  89.  Căntecul fluturelui

Fluturaș din lemn de soc

Căntă-i lumii cu noroc

Pe la uși și vechi ferești

Ceasurile Dumnezeiești

Fluturaș din  lemn de fag

Candela ca să-ți atrag

Să sporească dorurile

Somnul și căntările

Fluturaș  de urmă  rară

Tu exiști ca o comoară

Pe pămănt zbori ca un astru

Luminănd  dorul măiastru

90.  Dumnezeu   șade  de-a  latul

La marginea universului

Dumnezeu șade de-a latul

Timpului

Numără  verbele  din limba romănă

Ca  să-i iasă  realitatea

La socoteală

Apoi

Urcă  lespedea  fără  de  frică

Morții să se spele pe față

De  rosturile înțelesului

Cu numărătoare  inversă

   91.  Din  spatele  ochiului

Strigă  cuvăntul

Dumnezeu se duce la biserică

Ca să  cunune zilele rămase

Pănă la botezul îngerilor

Ce nu strigă  dimineața

Roua ca să se aleagă cu blăndețe

Din spatele ochiului

Cuvintele se prind in hore

La mijlocul zilei

Timpul ca să se facă pe degete

Rosturile să se adune

Să strige la oameni

Pe fiecare după numele lor

După care

Să se străngă în horă

Pașii cu urmă

Să se apropie

De  fecioarele  Domnului

92.  Mă apropii  de înger

Plec fruntea brăzdată

De întuneric

Fluturii îi aștern

Peste măinile în  care țin

Pămăntul să nu se răstoarne

Peste  fericirea  îngerilor

Purtați  de soartă

Cu strigături

Mai tărziu

Mă apropii  de  înger

Peste care flutur

Măinile căt cuprinde

Străng ceasul

Ce are  limbile drepte

Ca să se oprească timpul

Și eu să măngăi fluturii

Să nu se împrăștie

Pe fața pămăntului

Cu rostul întors

 93. Sfantul Nicolae

Nicolae din poveste

Domnul luminat pe creste

Muntii cei falosi s-arata

Tu maret cinstit la Poarta

Flacara de foc viteaza

Nicolae domn vegheaza

La aleasa mandra tara

Dorul cel ales de mama

Nicolae domn ales

Candela din foc veghezi

Nasterea copiilor

Flacara campiilor

Frunza verde de mohor

Nicolae camp cu dor

Misca Poarta zbuciumata

La copii cand se arata

                                                      

94. Pentru noi...

A venit Ziua Dreptății

Ziua Sfântă a Judecății.

Mirele cu Slavă vine

Să vadă ce nu e bine.

A văzut...S-a săturat

Pentru cât L–am torturat

O s-avem de îndurat...

Mila Domnului n-o să mai fie

De acum până-n vecie

Pentru noi cei păcătoși

Plini de spaimă și făloși.

     95. Să nu mai așteptăm

Doamne, picioarele mă dor...

Doamne, spatele se rupe.

Doamne, ispita-i aproape...

Doamne, simt că mor

Doamne, parcă totul doare...

Doamne, unde ești?

Doamne, nu mă vezi?

Doamne, nu te aud!

Doamne, parcă-s surd...

Doamne, unde e ce ți-am cerut?

Doamne, unde-i luxul de l-am vrut?

Doamne, pune pază gurii mele,

Și ușă de-ndreptare inimii mele!

Doamne, cum am îndrăznit?!

Doamne, iartă-mă-nzecit!

Doamne, cum am cutezat?!

Doamne, sunt un blestemat!

Doamne, cât Îți mulțumesc!

Doamne, vreau să Te slăvesc!

Doamne, cât m-ai suportat

Atât de încăpățânat...

Doamne, ce-a fost cu mine,

Cum, să uit de Tine?!

În așa hal, de așa uitare...

Nimeni să n-aibe parte!

Fraților, nu mai așteptați!

Nu vă mai lepădați!

Dumnezeu e bun, milos,

Doar e dulcele Hristos!

Dar cât va mai îndura?

Cândva se va sătura...

Dar are ca să vină

C-o voce divină

Pe toți să ne judece!

Nu e la alegere,

Și viu și mort

Acum e de tot.

Va veni cu Slavă!

Din cer coboară,

Să nu mai așteptăm

Hai să ne rugăm!

     96. Acum și pururea

Sunt un om păcătos

Și nevrednic de Hristos!

El mă iartă, mă iubește

Eu nu uit de ce-i lumește.

Doamne, oare nu Te-ai supărat?

De mult nu ți-am mai cântat:

Un psalm, o rugăciune

O catismă cum se cuvine...

Vai! Cât mă doare c-am pierdut

Din evlavia ce-am avut,

La Preasfânta, Preacurata

Preaducea și Minunata...

Maică Sfântă, iartă-mă!

Căci sunt mic și ticălos

Și am uitat iar de Hristos...

De Fiul Tău Cel preaiubit

De creștini preaproslăvit,

De Sfinți, de Îngeri, Heruvimi

De frumoșii Serafimi!

Doamne, tare Îți mulțumesc!

Recunosc, mărturisesc:

Toată Slava, Închinăciunea

Ți se cuvine Ție, acum și pururea.

     97. Îndemn din dragoste

Sculați, oameni,

Nu mai stați

E vremea să vă

Rugați!

Vine, acuș

În miez de noapte,

Pe-al său nor

De departe.

Privegheați, neîncetat

Vremea vine, nu-i de stat!

     98.  Al Său Dar

Am primit cu brațe-ntinse

Al Său Har, al Său Botez

Fericit-am fost cât am avut

Al Său Har, al Său Botez

Lat, întins, mort un pic

Când S-a dus, m-a părăsit,

Eu sunt numai vinovat

N-am știut, nu l-am păstrat.

Al Său Har, al Său Botez

Mi-a fost casă, mi-a fost dar

Mi-a fost pâine și pahar.

99. CU DORU-N SUFLET

     Cu doru-n suflet urc din nou

     colina-n Sus spre Cruce,

     cãtre Stãpânul meu cel Scump,

     şi Prietenul cel Dulce,

     sã -i spun întreg amarul meu

     cu toatã a lui povarã,

     sã nu mã mai despart de El,

     să-L ţin ca pe-o comoarã.

     Iisuse Doamne, iatã toţi

     s-au dus de lângã mine,

     nu pot sã înţeleagã cum,

     eu te iubesc pe Tine.

     Dar Doamne, cum sã pot uita

     cã m-ai salvat din moarte,

     redăruindu-mi starea cea

     pentru Eternitate.

     O, plece toţi, eu sã rãmân

     sub Crucea Ta Iisuse,

     sã merg supus şi-ascultãtor

     spre Zãrile neapuse.

     Privind cu ochii ţintã Sus,

     spre Ţãrmul din Genune,

     La Jertfa ce-a rãscumpãrat

     Tot sufletul din mine .

100. LA  TĂRMUL  MĂRII  MELE

     La ţãrmul mãrii mele

     când ai sã vii Iisus,

     ce-ai sã gãseşti în luntrea

     cu care m-ai trimis ?

     C-am rãtãcit prin valuri

     privind spre zãri pustii,

     şi m-amãgise gândul

     cã Tu ai sã-ntârzii !

     Am alergat cu luntrea

     în lung şi-n lat şi-apoi,

     tot ce-mi lovi privirea

     nu am mai dat 'napoi.

     Uitând cã lângã ţãrmuri

     m-aştepti Tu Drag Iisus,

     sã-ntorc cu luntrea plinã

     cu "rodul" ce-am promis.

     De n-ai fi fost Tu Doamne

     sã mergi ca pe uscat,

     în lung şi-n lat într-una

     eu aş mai fi-alergat.

     Dar când a mea privire

     de Chipu-Ţi s-a lovit,

     zdrobit pe totdeauna

     atunci, mi-am amintit.

     O, ce nimicuri toate

     de-odatã le-am vãzut,

     când Braţele-Ţi mã strânse

     la Pieptul Tãu tãcut !

     N-am mai dorit nici luntre

     şi nici din ce-am trudit,

     Iubirea-Ţi şi iertarea

     pe veci m-au copleşit.

     De-atunci Te-aştept într-una

     Sã vii dintre Genuni,

     la Sânul Tãu Cel Dulce

     fiinţa sã-mi alini.

     Sã nu mai am nimica

     din tot ce m-a-nşelat,

     doar dragostea şi Jertfa

     prin care m-ai iertat.

101. CUM  AI  PUTUT  SĂ UIŢI

     Cum ai putut sã uiţi aşa uşor haine,

     Câte-a rãbdat Iisus, pe Cruce pentru tine,

     Cât te-a iubit, de ţi-a iertat pãcatul mare,

     Acum, de ce nu vrei sã-ţi aminteşti tu oare ?

     Cum ai putut sã-ţi calci din nou cuvântul,

     Ce ţi l-ai dat atunci, când ai pus legãmântul,

     Spunând cã-L vei urma pe Domnul cu ardoare

     Acum, de ce nu vrei sã-ţi aminteşti tu oare ?

     Cum ai putut sã te uneşti din nou cu-aceia

     Ce L-au hulit pe Domnul, ca-n Iudeea,

     Şi pe ai Lui aleşi, i-au aruncat în închisoare

     Acum, de ce nu vrei sã-ţi aminteşti tu oare ?

     Întoarce iar, cât se mai poate din aceastã cale,

     Cât Domnul stã, sã te primeascã-n ale Sale,

     Şi pânã încã Uşa Lui, nu se-chide cu zãvoare

     Acum, de ce nu vrei sã înmoi inima ta oare ?

102. IEŞIŢI  LA  MUNCĂ

Ieşiţi la muncă pe ogoare,

Acum trudiţi semănători,

E câmpu-ntreg, deja în floare

Se cere multă alergare.

Veniţi, desţeleniţi ogoare,

Aşteapt-a voastră aplecare.

E munca cea istovitoare

Spre strălucita sărbătoare.

Veniţi voi harnici lucrători

Priviţi, câmpiile-s mănoase,

Şi-aşteaptă noi secerători

Să strâng-a Domnului comori.

Şi bob cu bob, de roduri noi,

Din holdele strălucitoare.

Cu mâini curate, chip vioi,

Depus cu grijă în hambare.

Străbateţi cele patru zări

Şi voi iubite-alergătoare,

Îs drumuri grele, munţi înalţi,

prin văi afunde să umblaţi.

Pe cei pierduţi să-i căutaţi

şi oamenii să îi salvaţi,

din cursele ce stau legaţi,

spre Veşnicia viitoare.

Iar voi genunchi bătătoriţi,

Şi mâini crăpate de durere,

Nălţaţi spre Cer neobosiţi

A voastre rugi şi mijlociţi,

Ca-n lucrul Sfânt, să biruiţi

Şi-n ceruri să vă întâlniţi,

Cu toţi acei neosteniţi

Spre strălucita Înviere.

103. DOAMNE, VEZI LUCRAREA

Doamne, vezi Lucrarea-Ţi, jefuită şi-nfruntată

Duhul lumii, al minciunii şi al urii-ntra-olaltă,

Cum s-au năpustit asupră-şi, s-o dezbine şi doboare

Pretutindenea se vede, cum se luptă s-o omoare !

Doamne, vezi-ne Părinţii, obosiţi şi plini de jale,

Că-n Oştirea-Ţi zdrenţuită, doar câte-un ostaş mai sare,

Să se lupte cu-Amalecul, ce ucide făr-cruţare,

Şi Tu laşi ca toate-acestea, să se-ntâmple-n „ziua mare”!

Doamne, vezi-Ţi Lucrătorii, zac răniţi în plină noapte,

i-a zdrobit de tot furtuna, ce-a venit pe neaşteptate,

Duhul lumii dintr-o parte şi al urii din cealaltă,

Şi-s loviţi cu-nverşunare, fără milă, făr’dreptate !

Doamne, iată-ne-n pustie, plângem lacrime amare,

Că din ce părea nainte, tot mai rari se văd în vale,

Ca să meargă cu iubire, pe a Oastei Sfântă Cale,

Şi să lupte cu-ndrăzneală, pentru Cauza Slavei Tale !

Dar nu plângem prin aceasta, cei căzuţi la datorie,

Pentru ei avem nădejdea, c-au venit în Veşnicie,

Şi-am dori şi noi aievea, să-i urmăm cu bucurie,

Şi-n viaţă şi-n purtare, pentru-aceeaşi împlinire.

Chiar dacă pentru această, Sfântă, Unică Lucrare,

Vom mai trebui de-acuma, să plătim cu răni amare,

Le-om primi cu bucurie, cu iubire şi-ascultare,

Cum au fost Părinţii noştri, pân’la ultima suflare .

Ci-i vom plânge-ntotdeauna, cu dureri sfâşietoare,

Pe acei ce-n „altă Oaste”, au trecut cu nepăsare,

Şi se luptă cu Oştirea-Ţi, s-o sugrume şi doboare,

Zicând: „asta este Oastea!- nu cea sfârtecată-n vale !

O, priveşte-acum cu milă, din Nălţimea Ta Cerească,

Peste fronturile Oastei, Unică, dintâia-şi dată,

Şi-o învăluie-n Iubirea-Ţi, cu un duh de ascultare,

Până vom ajunge iarăşi, toţi pe-aceeaşi sfântă Cale.

104. Ceasul a sosit

Ceasul a sosit

de multă vreme.

Țipătul cenușii și șoapta luminii

au dansat, au cântat și au ucis viermele morții,

înghețat de Timpul surd și orb,

sub talpa fluturelui,

Monarhul portocaliu.

Ceasul a sosit

când orologiul a bătut clar în noapte.

Atunci, pădurea a plâns...

Ceasul a sosit

și nu va mai trece.

S-au trezit și egreta, și cocoșul de munte,

iar cântecul lor a răzbit până-n apus și răsărit.

A plâns și Dumnezeu

când s-a urnit cerul,

lăsând lumina să intre în colibă.

                                                  

105.   Eu, poezia şi Dumnezeu

Ce aş fi eu fără mine, fără poezie şi fără Dumnezeu?

Un plug bătrân căzut pe brazde lungi pietroase,

Aş fi un nour atârnat sub glezne de otravă,

O rană sângerândă legată de o aţă,

Aş fi nimic, nimic aş fi.

Iar tu…

Fără tine, fără poezie şi fără Dumnezeu?

Ai fi somn de noapte fără vise,

Culoare surdă fără curcubeu,

Stropi de chin orfan am fi cu toţii.

106.  Înviere

Pe crestele munţilor palmelor mele

Iisus Hristos se aşează, se apleacă,

Din ochiul său o geană mă umple

Şi palmele îmi sunt mai curate

Cu ruga ecou cerul hrănesc

Şi curg peste toate lumină

Când mă cobor încă o geană mă ţine

Urcuşu-i nici zbor şi nici paşi neteziţi de petale

E mult mai uşor,

E mult mai uşor pe sub genele sale.

O nouă sămânţă în mine se prinde

O altă lumină mă umple

Şi cresc şi mă fac cerc peste toate

Învierea îmi urcă prin coate

Şi nici nu mai simt sângele vuiet

Nimic nu se mişcă mai tare

O pace eternă curge prin mine

Din cap până la picioare

Renasc într-o nouă culoare

Şi aerul cântă şi cerul coboară

O lume întreagă se schimbă

Alegem cuvinte buzelor noastre

Din rugă, din icoanele sfinte.

Şi toate, chiar toate ecou de mireasmă

Pe genele noastre coboară

Din ochi şi din lut ne facem podoabe

Cu smirnă răsuflul se face

Pe crestele munţilor palmelor noastre

Iisus Hristos se aşează.

107. Dumnezeu

Când Dumnezeu se lasă prins de mână

Prin palmele-I curg lacrimile urmă

Şi nu-i nici mic şi nu-i nici mare

Să poţi zbura, să-I treci pe la picioare

Un val parcă te prinde, te ridică

Cu rugile ce-ai aşezat pe sticlă

E drumul mic şi timpul o poveste

Din care prinzi a creşte, a cunoaşte

Tainele ce au fost scrise şi nescrise

O inimă din ceruri te alege

Să poţi vorbi pe limba celor ce-ţi sunt seamăn

Tu eşti menirea ce te ţine

Pe aripa Lui dreaptă laolaltă

Lumina împletită în cunună

Din vesta oastelor ce-I stau în palmă.

108. Hrămuire

L-am dus pe Dumnezeu acasă,

La poartă nucii s-au pus jos să se închine,

Şi pragurile s-au întins şi ele sterpe,

De zâmbete s-au scuturat vecinii.

Le-am tot făcut pomeni să vină satul,

Cu Dumnezeu la masă să-i agăţ,

Şi-au tot fugit bătând din poartă în poartă,

Părând buboşi, sălbateci şi gheboşi.

Nu-i bai, când noaptea le coboară strâmbă,

Peste cătun şi peste gardul ras,

Voi strecura pomelnice cu sacul,

La uşa lor cu Dumnezeu voi sta.

Şi  atâta somn să le aprindă lutul,

Cărbunii se vor stinge fără saţ,

Eu, Dumnezeu şi îngerii şi vântul,

Le vom deschide ochii îngheţaţi.

Răpiţi de cântecul din leagăn,

În colţul gurii se vor topi uşor,

Şi peste limba lor va rupe glasul

Căci Dumnezeu e hram la casa lor.

                      

109.  Miruire

Cârma Tatălui mă umple,

Merg desculţ şi zbor şi chiui,

Şi mă rog la cerul blând,

Să-mi dea hrană ca să stărui.

Peste umerii de munţi,

Duc colinde, duc parfumul,

Cetele de râuri curg,

Sunt desculţ şi zbor şi chiui.

Mâna mamei o ating,

Şi a Tatălui icoane,

Le petrec în gând şi simt,

Mirul Tău mă umple, Doamne!                                                                                                

110. Lumină

Ştim că doi şi cu doi

nicicând nu pot pe Unu să-l facă,

un petec de cer pământu′ -n azur

nici atât să-l prefacă,

o pată de alb pe o pânză de negru-aruncată

nu poate schimba peisajul chiar de-ar fi fermecată,

o foaie ruptă din carte nu poate avea conţinut

şi-ntregului scris să-i redea sensul pierdut,

o gură închisă-n sublimă, eternă tăcere

nu poate rosti doritul cuvânt prin părere,

un singur Iisus răstignit şi scuipat

de suflete moarte să fie din nou alungat,

şi-o maică sleită de plâns şi de lacrimi

nu poate reitera şirul de viaţă şi patimi.

Semantic,

se poate ca totul să aibă alt fin înţeles,

ca trei şi cu trei să facă pe Unu mai des,

cerul s-aprindă pământu′ -n azurul fierbinte,

şi-o tentă de alb să purifice Iadul cu-a lui jurăminte,

prin ramuri să vieţuiască frunze-n crâmpeie,

în zboruri să hârjonească mormânturi şi noi elizee,

iar foile rupte din carte concret să-nfiripe ideea,

Adam să-şi ia coasta şi să reinventeze femeia,

cu gura închisă uşor să ruleze o altă poveste,

a fi să-i ia locul rapid lui nu este,

şi totul să-nceapă şi să se sfârşească-n lumină,

Dumnezeu să coboare-n sufletele ce din nou I se-nchină.

111. Măicuţa mea

Ai înghiţit praf de stele

să te mântuieşti prin ele,

Ai băut rouă de lună

ca-n cer să primeşti cunună.

Ai sorbit fluturi de soare

ca să-i ţeşi la cingătoare,

Şi-ai strâns strop de dor şi vis

să-l trăieşti în Paradis.

Ai tăiat iubiri nemuritoare

pentru buni şi răi, la fiecare,

Apa vie ai înmiresmat-o la apus

şi în mir ceasul din urmă te-a ajuns.

Ai trecut prin viaţă-n sfântă horă,

inimă meşteşugită-n aur, soră!

Suflarea doar duh îţi fu,

Du-te, înger, nu mai sta! Te du!

112. Părintele Iustin

Ne-a binecuvântat cândva un sfânt părinte

cu rai de stele-n plete şi-n cuvinte,

cu-adânc de cer în suflet şi-n priviri,

cu duhul viu al vechilor psaltiri.

Împresurat era de îngeri de lumină,

curaţi şi simpli, fără nicio vină,

şi făr′ de răutatea lumii-n gândul lor

cântau în tainic şi smerit sobor.

113. Taina femeii

Femeie, oază de copilărie,

eşti prinsă-n hora-veşnicie,

Femeie, apucată-n pietre,

la sânul tău se ostoiesc şi plâns, şi sete,

Femeie, măcinată-n doruri şi dureri,

îţi afli doar în simplitate mângâieri,

Femeie, scrisă-n cânt şi-n jale,

ţi se mijeşte Raiul pe la poale,

Femeie, râsă-n bucurii şi-n hori,

din ghemul fericirii zămisleşti feciori,

din strop de rouă-mbujorată,

în clipe blânde genele-şi deschide-o fată,

Femeie, ruptă-n taine şi peceţi,

să nu îţi uiţi menirea şi tot viaţă să repeţi,

nicicând de ale basmelor şăgălnicii să fugi,

ci-n adevăr şi în sublime rugăciuni să curgi.

Să spui că peste toate-i mare, Dumnezeu

şi că prin tine El creează mântuind, mereu.

114. Ghici cine sunt eu?

Îngeraşii sunt prietenii mei,

nimeni nu ştie când vorbesc cu ei,

nimeni nu ştie când la mine coboară,

şi nimeni nu-i vede când deasupra-mi ei zboară.

Nimeni nu ştie că din cer sunt trimis,

amintire a lumii neştiute, de vis,

nimeni nu citeşte în râsu-mi mereu

taina cetelor sfinte şi-a Domnului Dumnezeu.

Nimeni nu ştie de ce drag şi bucurie,

se revarsă peste toate din preaplinul din tărie,

nimeni nu ştie ce mister ascund eu,

ce se naşte cu mine şi creşte mereu.

Toţi văd însă că mă joc de-a viaţa prin petale,

picăturile de cer amestecate-n rouă-mi dau culoare,

zâmbet, şoaptă, pas, şi tot în tot mi-e sfânt,

strâng în braţe Raiul, plutesc pe pământ.

Întreaga mea făptură se-nchină Sfintei Treimi,

m-aprind în flăcările rugăciunii serafimi şi heruvimi,

în păr arhanghelii îmi împletesc cununi de stele,

şi nu ştiu de lupte, de viaţă şi moarte, de lume, de rele.

Sunt copil,

prin umbre vieţuiesc tiptil,

şi mor dacă prin voi nu mă strecor.

Mânca-v-ar vecii de-al copilăriei dor!

115. Călugărul alb

Trecuse des prin ierni cărunte

cu geru-n vârstă se ținea

purta-n veșminte veacuri multe

și-n ochi privirea mai era

Doar straiele-i cu-apus de soare

mai semănau în cer pământ

să-i crească raze lungi, bălaie

între mătase și mormânt

Pe munți ședea și-n poale strâmte

încununa palmele două

prin degetele-i lungi, mărunte

lacrimile stăteau să plouă

Și se ruga cu-n nor în suflet

și glăsuia singur din șuier

și vânt, și grindină, și plânset

în cantecul din lemn de fluier

Eram un prunc și-un miez de nucă

când l-am văzut stând pe o piatră

o jale de metal adâncă

plângea în el și cădea stearpă

S-a lepădat ușor de haină

și a căzut din mâini spre piept

rămas pribeag, fără de taină

el încă vede, eu aștept

116. Patimile lui Iisus

Hulit din case și din veacuri

cu mâna dreaptă-și sprijinea

un trup și două dintre vreascuri

în care-abia se mai ținea

Cu fluviul roș urcă pe cruce

să-nece-n palme câte-un cui

ce se scufundă și se duce

rugină-n josul cerului

Cheaguri de stâncă-avea în sânge

rana nu i se mai scurgea

că a-mpietrit și iarăși plânge

din trupul Său și Dunărea

Rămas c-un nor adânc în pleoapă

alunecându-I dintr-o geană

din chipul Său senin mai crapă

o ploaie rece și-o coroană

117. Icoana

În rame lungi și mâini stâncoase

stă împietrită pe-un șiroi

îi curg ochii în două coase

și-o pleoapă răstignită-n noi

Ea doarme și brațul întinde

spre crucea pe care o duc

și lemnul ei ușor se stinge

în fructul pruncului de nuc

Când noaptea plouă în văzduhuri

apa sărută-ncet pământul

din prafuri palide ies duhuri

și-n briză nu respiră vântul

Așterne-o picătură-n geană

și o stropește c-un alt scrum

și-n sarea dulce de pe rană

cad, vin și hornurile-apun

118. Epitaf

Răsărit de ceară scursă

dogorește-i drumul drept

pune-i seara în cenușă

fumul înapoi în piept

Suflă-i duhul printre flăcări

candela să nu i-o stingi

suflă-i, Doamne, și-ntre păsări

aripa ce i-o ridici

Priveghează-n siluete

pâlcuri de lumină sumbră

să-i topească deșuete

secera din trup și umbră

Pune-i raza în secară

pită în pământu-i smuls

pune, Doamne, să răsară

trup în coasta lui Iisus

119. Mărul lui Adam

Când cerul în pupilă-ți crește

și îl deschizi c-o geană ruptă

fereastra în odăi dospește

și-n ochi lumina e abruptă

Din mărul adormit se-adapă

agheazma rece și senină

cristalele-mpletite-n apă

mângâie cerul și-l suspină

A coborât un val de nouri

și peste ceața mea velină

să plouă iarăși din stilouri

ceasloave scrise în surdină

Se-nalță din pământ cuvinte

și picură încet prin norul

ce îmi aduce oseminte

și-n mărul de pe vârful Omu’

Și-mi pare că înghit și pomul

când oasele din crengi m-apasă

în gât și sfoara-și mușcă nodul

și coaja de pe măr se lasă

120. Rugă

Bunătatea Ta, nu cunoaște limite, umili în ea noi stăm,

Și ca pe niște copii ne ocrotești de răul

Ce-n umbre vrea a ne-nlănțui și să ne-arunce-n hăul

De care Tu atât de mult vrut-ai să ne-ndepărtăm.

Doamnul meu, ai grijă de noi, păcătoșii,

Fă Doamne ca-n veci râurile să nu mai fie roșii,

Alungă-n exil răul, stârpește-l din sufletele oamenilor

Și să domnească-n veci pacea și cânturile iubirilor...

Căci Doamne din iubire ne-ai făurit și atât de mult ne-ai iubit,

Și cu atâta grijă ne-ai plămădit...ruga mea, spre cer eu o trimit

Și-mi cer iertare, Domnul meu, că omul uita-va cât de mult l-ai iubit,

Iartă-l Domane și revarsă-ți bunătatea asupra lui, căci sufletu-i i-a slăbit...

121. Căință

Când pasul mi-e greu și răul îmi apasă pe umeri

Ridica-voi, Stăpâne, ochii mei la ceru-ți făr`de nouri

Și acolo, Doamne, te-oi vede pe Tine

Și cu nemărgintă iubire, mi-oi arăta calea de bine.

Domnul meu, Tu cel care-mi ești lumină-n întuneric,

Tu cel care viață mi-ai dat și mă-ntărești zilnic,

Ție, Doamne, ți-oi închina viața-mi asta

A unui biet om, ce smerit, veni-va înaintea Ta.

Tu, Doamne ai făurit ăst pământ, capodoperă de artă

Tu, ai făcut lumea asta atât de frumoasă fără pic de pată

Și de asta Doamne, eu Îți mulțumesc, căci Te văd în stele,nouri

Și-n pașii pe care-i fac, Te văd în tot și-n apa limpede din râuri.

Căci Doamne, bunătatea Ta mă revigorează, îmi dă putere

Și mă-ndreaptă pe cea dreaptă cărare.

Acum șed în palma-ți mare și-mi cer iertare

Căci fost-am păcătos și umil vin spre-nchinare.

122. muza

de ce nu mă pot rupe de dulcegăria asta albă

ce a început să formeze cascade peste ale mele simţuri?

când de cealaltă parte, lumina urcă spre mine

ca un acrobat ce calcă pe şoaptele ce se aud dinspre lume...

sunete ce se zbat înecate în palma care a învăţat să oprească orice cădere a cuvântului

pe care-l aşez acum cu migală în picturi şi regrete

... şiroaie de gânduri curgând din perete

... căci mi-e sete... sete...

de ce nu mă pot rupe din astă cădere

ce mă ţine în zobor deasupra banalului

ce călătoreşte pe drumul lung al vorbelor golite de avânt

da... şi mie... prima respiraţie mi-e goală ... de tine

şi în săgeţi calde se transformă culorile

ale căror lacrimi mă fac să te caut printre frunze

... căci mi-e sete... sete...

de ce adierea luminii se ceartă cu ghearele mele

ce se prind de tine ca un liliac în adormire?

straniul acestui firesc făcându-mă să trag perdelele

peste drumul secetos al marelui bine

pe marginea căruia florile de merişor nu au rădăcina în stele

... căci mi-e sete... sete...

săgeţile care mă caută, cred că te-am îmbrăţişat în a mea cădere

şi se sacrifică aruncându-se spre orizont

fără a putea înţelege cum cerul îmi este pământ

eu înălţându-mă odată cu cuvintele

ce privesc leşul meu căzând

... căci mi-e sete... sete...

123. becul

preocupat mai sunt de gândurile atrăgător aşezate...

pe portaluri de lumină ...

cerându-mi să le dăruiesc intenţiile mele...

dar pe cât de atras sunt... pe atât de ofensat mă prefac

... căci mă tem să privesc păsările

ce scaldă în văzduh iubirea

cu faţa îngheţată spre becul din caldarâm

trăiesc aventurile tuturor gaiţelor şi elefanţilor

gata să se jure că viaţa e frumoasă

când aprinzi lumânarea în pivniţa cu valenţe de castel

unde mucegaiul este o delicatesă

acum când nu mai pot desparte

trăirile efemere... de visele pe care le trăiesc

îmi pare monoton să te privesc prin aburul unei cafele

în lipsa becului umplut cu revărsatele poveşti

în dimineţile pustii în care te văd aşa cum eşti

atingerea mâinii tale mă reîncarnează cu simţiri

primind înţepături în muşchii leşului ce îl trăgeam pe caldarâm....

lumina îmi revine iar sub pleoapele

pe care le credeam pierdute pe celălalt tărâm

...deşi tu mi-ai fost mereu aproape

de-abia acum răsuflarea ta mi-e vânt!

124. spicul

alunecând-mi în suflet

precum mărgelele unei lacrimi de vară

în eternitatea legăturii cerului cu firul de iarbă

unduindu-mi ecourile tresăririi la viaţă...

te cuprind în încercarea de a-ţi atenua căderea

curios cum forţe nevăzute ne ţin laolaltă

transformându-ne în aluatul de neconceput al iubirii

în care elemente fără asemănare îşi regăsesc forma primordială

făcîndu- ne să ne amintim cum am crescut unu dintr-altul

mă înalţ din tine, scufundandu-mă în noi

redescoperind zâmbetul primului orizont

când sărutul meu nu exista

şi nu ne ştiam...

căci ochiul era lacrima

şi lacrima era zarea ce s-a aprins în noi

acum când nu mai exist

... precum nu se mai regăseşte pământul

din care s-au înălţat spicele ce mângâiau timpul

ştiu că am renunţat la goliciunea

zugrăvită în colorit de păun pe tapetul

ţesut de frumuseţea mortuară a dorinţelor

... renunţ la logica sensurilor

şi mă arunc în mine, renăscându-te pe tine.

125. cubul

după atîtea eşecuri aşternute pe lacrimile copacilor,

de sub scorţa necrozată a degetului,

cu care am săpat la rădăcina ideilor,

mi-a crescut o peniţă

iar acum nu mai pot să-mi bat tîmpla

în încercarea de a trezi în urechea interioară

frumuseţea cubului din care ai răsărit

abandonat pe patul meu de versuri

încerc să îmi înmoi peniţa

în esenţa norilor adunaţi să-mi aline suferinţa

ce-mi rupe filele unei iubiri

scrisă într-un suflet înrobit ...

căci eu, ca-un orb, vîslesc spre infinit

chiar şi cocorii au muţit

văzînd peniţa sîngerînd, la fiecare asfinţit,

strigătele surde ale unui cuib golit

de curba cubului cioplit

purtînd printre stele ancora iubirii

renaştem în memoria multiplă a lumilor

odată cu virusul vieţii

ce picură săruturile versurilor

în faguri de matcă nouă.

126. petele de leopard

omidă îmi este degetul

ce vrea a ţine în chingi o spadă

bătută în diamante iluzorii...

trofee ce spintecaseră uragane de idei

cu fildeşii ce îmi crescuseră

de când am renunţat la braţe

doar coloritul formelor

ce îmi rănesc iarăşi privirea

palpită nervurile sutelor de paşi

ce au format universurile decojite de inhibiţii

mă preling pe asfalt încercând să-ţi ating umbra

în care te pot regăsi fără petele de pe leopard,

... parfumat cu aroma frunzelor de toamnă

încerc să te înving aşternându-ţi în poală

munţi legaţi la brâu cu spice de grâu stropite

cu apa mărilor transformată în bruma iubirii noastre

fulgerul atingerii tale erupe în nori de fluturi

ce se ridică în spirala visării Nirvanei

în care lianele sentimentelor mele

sunt prinse în parfumurile aurii

ale petelor de leopard.

127. Cu zâmbetul în colțul gurii

Zâmbesc ușor în colțul gurii

Nu vreau să mor,

Din cauza lumii vreau să trăiesc

Așa cum sunt,

Să fiu onestă,

Liber să gândesc,

Să fac ce vreau,

Să am să dau,

Să nu cer nimic,

 Să nu mă implic.

Să fiu iar mică

Cu sufletul curat

Bine inarmat,

Cu modestie, cu răbdare,

Cu zâmbetul mare,

În inimă mult soare,

Cu lună plină și viață DIVINĂ.   

128. Iartă

A ierta e o virtute

Uneori greu de urmat

Însă pe această lume

Cine e făr' de păcat ?

Doar o viață are omul

Un cadou neprețuit ,

Luptă să-și atingă scopul

Are un vis de împlinit.

Pentru unii, viața devine

Un simplu cântec, repetitiv

Cu greu rezistă, vor doar să știe

Ultima notă din portativ.

Pentru alții, exact opusul

Sunt fericiți, nu mai cunosc plânsul.

După atâtea zile dominate doar de ploaie

Au reușit să răzbată și spre soare.

Ușor sau greu, oricum ar fi

Drumul vieții nu-l vom putea ocoli.

Toți suntem oameni, avem nevoie de iertare

La fel ca Hristos, ne ducem propria cruce în spate.

Iartă-l pe cel care te rănește,

Care se simte bine doar când te bârfeștem

Nu-i dori răul, nu te comporta la fel

Cere-i ajutor lui Dumnezeu, va avea grijă de el.

Iartă-l pe cel care te trădează,

Chiar și pe cel care te subestimează.

Nu purta ură, simte compătimire,

Doar Dumnezeu îl poate ghida spre miluire.

Iartă, mai ales, pentru că te ajuți pe tine

Nu-ți umple sufletul cu mânie, griji și vinovăție

Schimbarea pornește de la tine, tu ești cel care

Poate vedea iertarea ca pe o cale de eliberare.

Iar dacă uneori obosești

Și simți că nu se mai poate

Amintește-ți ce a spus Iisus ,

" Să ierți de șaptezeci de ori câte șapte "

129. TU M-AI SALVAT MURIND!

Stăteam cucernic pe redută

Și am gândit că e de-ajuns

Pân'am văzut pe munți în flăcări

Iubirea răstignită sus.

Gândeam că-s milostiv din fire

Când împărțeam din mult preaplin

Pân'am văzut în răstignire

Pe Domnul sângerând umil.

Ziceam că tot mi se cuvine

Că-s cel mai mare pe pământ

Pân'am aflat că pentru mine

Din sânge curs-a cel mai sfânt.

Plângeam când mă loveau pe cale

Dureri și patimi și iubiri

Fără să știu cât de amară

Era coroana Ta de spini.

Eu, un nimic, un pumn de tină

Credeam că pot tot ce-mi doresc

Iar Tu, Iisuse, făr'de vină,

Lăsatu-m-ai să te jertfesc.

Ca pe un miel la junghiere,

Fără de milă te-am lovit

Răbdat-ai totul în tăcere,

Nici nu te-ai plâns, nici n-ai hulit.

Batjocorindu-te pe cale,

Pe frunte spinii înfingând

Eu, ce strigasem osanale,

Acum ca pe-un tâlhar te vând.

Călcând pe spinii din cărare,

Cu Crucea, Golgota urcând

Nimic nu te întoarce-n cale,

Tu urci să mă salvezi murind.

Acolo sus, pe Căpățâna,

Gândind că eu sunt cel mai tare

Semnatu-mi-am deplin osânda

Și-n palme ți-am bătut piroane.

Ți-am dat să guști oțet și fiere

Și hainele ți-am sfâșiat

Și-n ceasurile cele grele

Râdeam în loc să fi oftat.

Tu m-ai privit strigând pe Tatăl

Când suferința nu-ți da pace

Și-ai zis, pe când vuia pământul,

Îl iartă, nu știe ce face!

Prin întunericul de groază

Plângeau și cerul și pământul

Doar ochii tăi erau o oază

Ce luminau senin adâncul.

Te așteptau protopărinții

Să te ridici cu ei la Domnul

Și imn de slavă-ți cântau sfinții

Cu viața Ta ai salvat omul!

Renasc din sfânt sângele Tău ,

Plătit-ai prețul cel mai mare

Greșit-am mult și-mi pare rău,

Slăvite Domn, cer îndurare!

130. IUBIREA-ȚI, DOAMNE!

Urc încet prin iarba mică răcorită-n zori de rouă

Ascultând singurătatea ca pe-o sfântă rugăciune

E o pace peste toate, norii parc-ar vrea să plouă,

Doar un pas greșit mă poate risipi într-o genune.

Văd cum vulturii în zare taie aerul cu-aripa

Capre negre sus pe stâncă se feresc de prădători

Inima-mi, privind la toate, a uitat ce-nseamnă frica

Și se bucură de toate ca-n zile de sărbători.

Pe cărări de mult uitate, unde-i panta mai domoală

Cerul naște prin văzduhuri în a lemnului bătaie

O priveliște pe care o-ntâlnesc întâia oară

Mă uimește-n frumusețe și genunchii mi-i înmoaie.

Bate toaca și răsună munți și ceruri deopotrivă

Clopotele cheamă-n dangăt pe cei vii la liturghie

Ascultam vrăjită totul și simțeam miros de smirnă

Sufletu-mi, în rugăciune, era plin de bucurie.

De cântare îngerească se învrednicea soborul

Se cutremura altarul mielul sfânt când se jertfea

Iar din jertfa Lui cea sfântă se-împărțea la tot poporul

Dar poporul unde-i, Doamne, ca să vină să o ia?

Văd monahi cu fața albă ce se roagă pentru mine

Mâinile și le-mpreună către cer și rugăciunea

Luminează toată zarea și-al meu suflet în ruine

Am oprit la timp și pasul și am înțeles minunea.

Când urcam spre înălțime am uitat vădit de Tine

Și gândeam că-s peste toate cel mai mare împărat

Ai văzut cum doar o clipă mă desparte de genune

Ți-ai dat viața pentru mine și de moarte m-ai salvat!

Deschid ochii, sub picioare se deschide toată valea

Dac-aș fi pășit în față moartea aș fi întâlnit

M-ai oprit la timp, Iisuse, și cu toată îndurarea

Mi-ai iertat pe veci păcatul, m-ai făcut neprihănit.

131. RĂTĂCIND ÎN ZORII ZILEI

Rătăcind mergea pe cale un străin în miezul zilei

Cu picioarele-nnegrite de prin colbul drumului

Pășea rar privind pământul în culorile argilei

Și, încătușat în umbre, cerșea pace cerului.

Aruncată peste umeri ponosită-i era haina

Foamea-l dojenea prin trupu-i ostenit și costeliv

Soarele-l ardea prin nouri, ruga își uitase taina

Soarta-i așternea în față lacrimi triste și delir.

Singur rătăcind pe cale când amiaza îl ardea

Nu zărea un con de umbră nici izvor să se adape

Viața îi era avutul, singurul care-l avea

Și simțea că nu mai poate, că sfârșitul e aproape.

Lăcrimând și-a ridicat ochii înspre ceru-ncins

Mâinile le-a-mpreunat cum de mult n-o mai făcuse

În dogoarea-acelei zile s-a recunoscut învins

Și căindu-se zicea – Iartă-mă, prea blând Iisuse!

Mi-ai bătut cândva în poartă ostenit și însetat

Hăituit erai de toți și din răni îți curgea sânge

M-am făcut că nu aud și nici apă nu ți-am dat

Pentru rănile din piept ochi-mi nu știau a plânge.

Te-am lăsat să pleci purtând grea povară de păcate

Ale mele toate-au fost, te-am vândut fără de milă

M-ai iubit și-atuncea când te huleam cu nedreptate

Și când te-am urcat pe cruce fără ca să porți vreo vină.

A-nchis ochii căutând înspre inima-i din piept

Și-a simțit că nu e singur, setea i se potolise

Cineva-l prinse de mână și îl scoase din deșert

I-arătase drumul drept și-i iertase ce greșise.

Peste greu-acelei zile răsărise iar lumina

Răstignit pe Căpățâna Tatăl îl răscumpărase

Cu-al său sânge El îi șterse tot păcatul, toată vina

Și cu brațele-i întinse viața iarăși i-o schimbase.

132. CRĂCIUNUL COPILĂRIEI

Mai știi, copile, de Crăciun?

De nuci și mere în ajun?

Când ne-adunam pe la ferestre

Naștere sfântă dând de veste?

Cu-obraji-mbujorați de ger

Cum colindam de lerui ler,

Și cum copiii rând pe rând

Îl proslăveau pe Domnul sfânt?

Cântam de magi și de păstori.

Îți amintești adeseori

Cum pe pruncuț îl legănam

În dulcele grai moldovean?

Și-n iesle i-așterneam pe paie

Covorul cel bun din odaie

Și-l înveleam în scutecel

Din fir țesut de bumbăcel?

Iar Maicii sale la picioare

I-aduceam Sfântă închinare?

Cântam cu-atâta bucurie,

Ce dor mi-e de copilărie!

Mai știi, copilul meu cel bun,

Ce veseli eram de Crăciun?

Te rog, fă Doamne o minune

Adu iar bucuria-n lume!

Și fă-ne pentru o zi măcar

Copiii ce cântau la geam

Ca să primim cu suflet bun

Nașterea sfântă de Crăciun.

133. AI FOST ACOLO ...

Pășeam desculț, cărarea era udă

Simțeam cum trupu-ncet mi se frângea

Sub ochii stinși durerea-mi era surdă

M-ai renăscut prin sfântă jertfa Ta.

Când m-au lovit cu vorba cei haini

M-ai sărutat pe creștet să nu sufăr

Și pe oriunde-am mers printre străini

Pe brațe m-ai purtat ca pe un nufăr.

Acolo-ai fost când nimeni nu era

Știai că singur n-am să pot răzbi

Păstratu-m-ai mereu la dreapta ta

Și-am învățat ce-nseamnă a iubi.

Ai fost acolo când strigam căzut

Mi-ai spulberat și spaima și durerea

M-ai îndrumat s-o iau de la-nceput

Îmi ești, Iisuse drag, toată averea.

Te-am prigonit pe cale neștiind

Că viața Ta zălog e pentru mine

Nu m-ai certat și m-ai iertat deplin

Și mi-ai adus, slăvite, mântuire.

134. Dulce este lumea Ta

Așteaptă-mă la ușă, să pot să fiu desculț,

Să fiu umil și numai așa să nu mă mai ascund

Pe creștet doar credința s-o port ca mare dar

Și-n inimă speranța, să pot mereu s-o am.

Totul – numai iubire și dar Dumnezeiesc,

Iar eu, un neica nimeni, prin viață tot oftez

În jur, numai iubire, pretutindeni fermecător

Și Tatăl are grijă de soarta tuturor.

135. Mănăstire

Spintecă lucind albastrul cer

`Nalta cruce așezată în crenel;

Aripi dăltuite la rever,

Rădăcini de secole-n duel.

Ziduri glăsuind a Liturghie,

Răvășite lacrimi la icoane,

Rugăciuni trimise-n Veșnicie,

Chipuri sfinte-n galbene coroane.

Tainice grăiri la lumânare,

Pași cuminți pe-ascunsele poteci,

Glas domol la bună cuvântare,

Suflete fierbinți în cripte reci.

Sfânt lăcaș înghesuit în munte;

Împrejuru-i brațe verzi, curate;

Către Dumnezeu și sfinți, o punte:

Mănăstire- colț de libertate!

                                                                     

136. CĂUTARE

Între spaţiu şi timp

Stă iubirea

Ochii  au luat dimensiunea

Unui  miracol

Universul mi-e casă

Celulele corpului meu tânăr

Sunt desprinse din constelaţii

Caut pretutindeni

Izvorul genelor mele

Şi a gândului forţă

Sunt particulă de dor

Oprit la margine de  necuprins

Sunt o parte din tine

DOAMNE

Cred că o parte din zâmbetul tău

Sau o parte din inima ta

Pentru că iubesc

DOAMNE

Iubesc Lumina

Lumină din Lumină

Culoare din culoare

Slava Ta

 Este puterea mea

Sunt un Iluminat

Am simţit

Că Iubirea este darul

 Şi calea

Şi bucuria

M-ai învăţat să văd

Dincolo de albastru

M-ai învăţat să simt

Dincolo de sentiment

M-ai învăţat să aud

Dincolo de tăcere

DOAMNE

În căutările mele

Am descoperit lucrurile simple

Târziu am înţeles

Rostul lor

Aproape de sfârşit

Da

 Între spaţiu şi timp

Stă iubirea

 Şi eu în braţele Tale

137. Homo faber sau poezia nașterii cu rost

M-am născut c-un scop în lume:                                                                                                                                           Să iubesc și să fac glume                                                                                                                                    Despre tot ce mă-nconjoară,                                                                                                                               Chiar din zori și până-ng seară!

Scopul omului în lume                                                                                                                                           Nu-i să stea și să adune                                                                                                                                      Bogății sau lucruri scumpe,                                                                                                                                         Ci să facă o minune!

Cu fraze simple, chiar banale,                                                                                                                    Așteptând mereu o cale                                                                                                                               De-ai aduce fericirea,                                                                                                                                     Oferind numai iubirea

Omului pierdut de sine,                                                                                                                               Oferind în schimb destine                                                                                                                                    Pe care să le modeleze,                                                                                                                                 Lucruri noi să tot creeze!

V-ați gândit oare cândva                                                                                                                                 Că șansa și speranța sa                                                                                                                                     Stă doar în prezența ta,                                                                                                                             Așteptând mereu o stea

Ce-i oferă doar iubire,                                                                                                                                            Multe gânduri, armonie,                                                                                                                            Pregătindu-Se pe loc                                                                                                                                                  Să-Și dea Trupul Sfânt în foc?

138.  ADU-MI IISUSE

Adu-mi Iisuse pacea în inima-mi străină,

nu mă lăsa pribeagă si fără de lumină.

Arată-mi Doamne rostul întregii mele vieți

să lepăd într-o clipă a lumii frumuseți.

Cântă-mi Iisuse versul ce mă înaltă-n zare

să văd Căsuta-n care e numai sărbătoare.

Ajută-mi Doamne pasul să calce mai curat

și-ndreaptă-l din greșeala ce-l ține incătușat.

Fă-mi Iisuse starea mai plină de căintă

și-o umple în orice clipă de veșnica credință.

Păstreaza-mi Doamne numai momentele smerite

și uită de acelea ce s-au pierdut grabite.

Eliberează-mi Doamne al meu suflet slab

ce n-a putut a ține Înaltul si Sfânt steag.

Deschide a Tale brațe și îl sărută dulce

să simtă-nflăcărarea jertfirii de pe cruce.

Primește astăzi Doamne aceasta rugaminte

de a pași mai grabnic pe calea înainte.

Să Te urmez cu chipul senin ca de copil

și-așa s-ajung Acasa umil, umil, umil!

139. UȘUREAZĂ DOAMNE

Ușurează Doamne starea grea și neagră de robie

când tot ce ne iese-n cale e tristețe si urgie,

și ne scoate-n drum lumina inima să ne-o-ncălzească

și-Ți vom mulțumi cu lacrimi pentru mana Ta cerească.

Tu Cel care ești mai mare decât tot ce ne-nconjoară

și mai sfânt decât toți sfinții și mai sus de tot ce zboară,

doar Tu-ai milă de sărmanul ce căzut iși plânge soarta

și-l ridici, și-l mângâi dulce, și-i deschizi îndată poarta.

Tu Cel mai cinstit în ceruri ce pe orbi i-ai vindecat

și-ai spus celui slab să meargă și pe-orfan l-ai îmbrăcat,

doar Tu poți privi spre-aceia ce smeriți se tot jertfesc

și iți spun chiar pân’ la moarte că Iisuse Te iubesc.

Tu Cel ce ai mers pe ape și ai stăpânit furtuna,

și-ai trezit la viața morții și-ai primit slăvit cununa,

doar Tu l-asculți pe-acela care cu ardoare Te cuvântă

și îngenuncheat sub cruce osanale întruna-Ți cântă.

Azi cand ne lipsește râvna și lupta e-ngrozitoare,

și credința ne slăbește, și dragostea dintre frați moare,

o, Iisuse ne-ntărește și ne pune-n piept dorința

sa-Ți fim credincioși dea pururi împlinind făgăduința!

140. NUMA-N TINE...!

Numa-n Tine și cu Tine

îmi port crucea fericit',

Tu mă 'nalți pe stări divine,

apusul mi-e strălucit.

Bucuria-i doar cu Tine,

numa-n Tine Domnul meu

sfârsesc tot ce sunt suspine

și orice a fost de greu.

Când mă însoțesc cu Tine

veselie-mi este viața,

numa-n Tine-mi este bine

și-nsorită dimineața.

Vreau sa fiu mereu cu Tine

caci Iisuse Te iubesc,

o, rămâi pe veci cu mine,

numa-n Tine eu traiesc!

141. NOI FRAȚI CE NE CHEMĂM OSTAȘI

Noi frați ce ne chemăm ostași,

suntem noi oare drepți urmași?

Stați puțin să ne intrebăm

cui viața întreagă ne-nchinăm... ?

Știm noi oare ce e fapta

ce ne-ar așeza de-a Dreapta?

Sau poate știm ce e iertarea

ce învinge razbunarea?

Știm noi oare să fim frați

ce se socot ai Lui chemați?

Sau poate știm ce e cântarea

ce îmbracă-n lacrimi zarea?

Știm noi oare ce-i Cuvântul

ce-și păstrează legământul?

Sau poate știm ce e jertfirea

ce își tace răstignirea?

Știm noi oare ce-i căința

ce nu-și plânge umilința?

Sau poate știm ce e răbdarea

ce primește încununarea?

Știm noi oare rugăciunea

ce iubește plecăciunea?

Sau poate știm ce-i infrânarea

ce nu-și strigă sângerarea?

Știm noi oare ce-i credința

ce înalță-n zări ființa?

Sau poate știm ce e simțirea

ce-și trece prin flăcări firea?

Știm noi oare ce e viața

ce-și cinstește dimineața?

Sau poate știm ce e trăirea

ce are în ea sfințirea?

Știm noi oare lupta dreaptă

ce răsplata-n Cer așteaptă?

Sau poate știm ce e iubirea

ce-și are-n Domnul fericirea?

Daca acestea noi le știm

Ostași putem să ne numim,

Dar dacă nu e cum am spus

vom răspunde Lui Iisus!

150. NU ABANDONAȚI LUPTA

Nu abandonați lupta ai Domnului Ostași

atunci când El vă cheamă sa îi fiți urmași.

Dacă cu voi e Domnul de ce vă este frică?

Doar știți: El se-ngrijește și de-o rândunică.

Nu vedeți că această lume vrea să vă separe

când v-acoperă în rușine, vine și ocare?

Chiar și părăsiți de-ați fi de cei ce-i îndrăgiți,

legământul sfânt făcut mereu sa îl cinstiți!

Nu i-ați spus voi Domnului odată că-L iubiți

și pentru El viața întreagă o să vă jertfiți?

Nu v-amintiți ce v-a învățat bun Înaintașul?

de ce azi vă luați de mână cu vrăjmașul?

Nu-l zariți cum printre voi clipele vă curmă?

Nu-i simțiți miasma când mergeți pe-a sa urmă?

Nu-i auziți glasul când josnic tot vă strigă?

Nu-l vedeți cum viclean sufletul vi-l câștigă?

O frații mei scumpi pe voi nu vă-nspăimântă

că vă numiți Ostași în Oastea Lui cea sfântă?

De ce nu mai veniți când El vă cheamă dulce?

Ați uitat pentru cine s-a jertfit Iisus pe cruce?

151. Se pleacă acum de ziuă

Se pleacă acum de ziuă

Dar răul cel spurcat,

Ca picurii de rouă

Pe suflet s-a lăsat.

Doamne vin gânduri rele

Asupră-mi ca un nor

O, scapă-mă de ele

Căci fără Tine mor.

Ce iute trece timpul,

Cei dragi ai mei se duc

Tot unul câte unul

Eu, încotro s-apuc?

Dacă privesc în urmă

Vad jale și suspin,

Pierdut sunt de-a Ta turmă

O, vino dă-mi alin!

Am fost copil odată

Iubit și alintat

La rândul meu sunt tată

Dar, ce am învățat?

Din sfatul dat de mamă

Ce oare mi-a rămas?

De câte voi da seamă

În cel din urmă ceas?

Din tot ce-aveam odată

Ce am agonisit?

O inimă rănită

Și-un suflet chinuit.

Talanții dați de Tine

 I-am cheltuit ușor

Pe căile nebune

Și azi ma înfior.

Dar vin umil spre Tine

Cu sufletul rănit

O iartă-mă Stăpâne

Te rog acum smerit.

152. Preasfântă Maică și Fecioară

Preasfântă Maică și Fecioară

Un gând pios spre Tine zboară,

Cu mila Ta mă înfășoară

Să nu-mi lași sufletul să moară.

O, Maică Binecuvântată!

Sfântă Fecioară Preacurată,

Tu ești lumina ce se-arată

Creștinilor din lumea toată.

Regină-n cer și pe pământ mamă,

Puterea Ta răul destramă

Când sufletul rănit Te cheamă,

Vino! Alungă orice teamă.

În cer Tu ești mijlocitoare,

O, Maică fii îndurătoare,

Vindecă-mi rana ce doare

Măcar de vina mea e mare.

Sunt păcătos dar știu prea bine,

Că nu alungi pe cel ce vine

Spre mila Ta deci, cu suspine

Te rog ai milă și de mine.

Pe Fiul Tău roagă-l fierbinte,

Să-mi pună-n suflet și în minte

Un gând curat de cele Sfinte

Și-un dor de fiu pentru părinte.

153. Ninge frumos

Ninge frumos

Dor de Hristos

În suflet pătrunde,

E iarnă iar

Gândul hoinar

Îngână colinde.

Mă văd copil

Blând și umil

Vestind cu gând curat,

Cum pe pământ

Din cerul sfânt

Se naște-mpărat.

Colind și plâng

Glasul mi-l frâng

Mi-e sufletul stingher,

Imi plâng durut

Timpul trecut

Înstrăinat de cer.

Drag fiu ceresc

Iți pregătesc

În inima mea loc,

Căci chin cumplit

Ai suferit

Ca să mă scapi de foc.

Iar de Crăciun

Domnul meu bun

Aș vrea cu drag și dor,

Să-ți cânt duios

Colind frumos

O, scump Mântuitor!

154. Ce folos că ai avere

Ce folos că ai avere

O biet suflet rătăcit,

Când nu cauți cu durere

Spre fratele necăjit.

Ce folos că ai de toate

Dar nu vrei să fii milos

Și nu vezi în al tău frate

Chipul Domnului Hristos.

Ce folos că lumea toată

Te slăvește ca pe-un zeu,

Când nu-mplinești niciodată

Cuvântul lui Dumnezeu.

Ce folos dacă ești tânăr

Ești bogat și ești frumos,

Dar nu vrei să duci pe umăr

Crucea Domnului Hristos.

Întoarce-te dar creștine

De vrei să fii mântuit,

Fără veste moartea vine

Și nu scapi nepedepsit.

În iad nu mai e căință

Cand ești pierdut de Hristos,

E doar chin și suferință.

O suflete, ce folos?

155. Am uitat noi oare?

Am uitat noi oare astăzi

jertfa Domnului Iisus

cu ce preţ nespus de mare

iar la viaţă ne-a adus.

Am fost vrednici ca sa fim

răsplatiţi cu atata har

când în pofte şi-n păcate

trăiam zilele-n zadar.

Am putea să mulţumim

pentru tot ce El ne-a dat

pentru ca-a murit pe cruce

pentru că ne-a vindecat.

Am fost scoşi din întuneric

şi scăpaţi din moartea grea,

ne-a fost rânduit o luptă

dar ce facem noi cu ea ?

Suntem azi ostaşi ai Lui

ce se luptă neîncetat

pentru pilde şi poveţe

ce în viaţă El ne-a dat,

ce se luptă contra cel

ce pe noi ne vrea pierduţi

rătăciţi în pofte grele

prinşi de patimi şi cazuţi.

Sau suntem numai cu nume

de ostaşi dar nu avem

dragostea şi bunătatea

şi dorinţa pentru cer.

Ne lăsăm conduşi de lume

şi nu suntem hotărâţi

să luptăm contra păcatul

nu find orbi, nici surzi, nici muţi.

Însă spunând totdeauna

ce e bun şi ce-i greşit

ca să ştie lumea-ntreagă

că Iisus ne-a mântuit !

156. Să-ţi pui încrederea-n Hristos

Să-ţi pui încrederea-n Hristos

când grea ispita vine

şi să-i slujeşti tot mai frumos

căci El este cu tine.

Să-l iubeşti doar pe Iisus

din toată viaţa ta

căci calea Lui va duce sus

primind răsplata sa.

Iar când vrăjmaşu-ţi va striga

dorind să te-nspăimânte

să nu îţi pierzi nădejdea ta

iar inima să-ţi cânte.

Căci nu-i în arme nici în cai

a noastră biruinţă,

ci-n arma de a ştii să stai

puternic în credintă.

                               

157. NU VĂ ARĂTAȚI FRUMSEȚEA

Nu vă arătați frumsețea, nici averile, nici neamul,

Căci la pândă stă să fure ale voastre-averi duşmanul!

Şi nu e duşman mai mare ca acel ce iți zâmbeşte,

Dar cu gând viclean şi ură curse-ascunse-ți pregăteşte...

Fiți atenți, cu mare grijă, la promiteri şi zâmbire,

Astea-s gesturi de momeală,veninoasă ispitire.

Ci le-acoperiți pe toate, prevenind a lor privire

Paza bună-ntotdeauna e salvarea de răpire.

Cât ar scotoci vicleanul şi oricum ar intreba,

Frâul gurii să-l ai pururi şi-nveliş pe-averea ta.

Ține tăinuit cu grijă tot ce e atrăgător,

Să nu plângi amar, pe urmă, de le vezi in mâna lor...

-Dumnezeule, ne-ajută să fim cât mai veghetori,

Nu lăsa să ne inşele prefăcuții răpitori!...

158. POFTELE CELE DULCI

(Dupa Par. Iosif Trifa istorioara 47)

Răsturnându-se o oală cu miere delicioasă,

Un roi de muşte năvăliră in balta pofticioasă.

Dar se-mplântară-n ea pe loc, cu tot cu aripioare

Şi incepură să se zbată strigând cu disperare.

Ce nebunie am făcut, pentru-o gustare de dulceață,

Prin pofta noastră nesătulă, rămânem fără viață!

La fel pățesc cei păcătoşi ce-aleargă ca 'necații

In mierea de plăceri lumeşti, sfârşindu-se stricații.

Nu-i de glumit! Nu vă lăsați atraşi de pofta firii

Către gustoasele plăceri din balta nimicirii!

-Ci vă-nfrânați de orice poftă şi-atractie lumească

Să moşteniți eterna viață in Patria Cerească!

159. DRAGOSTEA

(Dupa 1 Corinteni 13, 4-8)

Dragostea pe toți i-i rabdă şi-i de bunătate plină

Pe nimeni nu pizmuieşte şi la lume nu se-afirmă.

E atentă cum se poartă, nu-ngrijeşte doar de-a sale

Nu se-aprinde de mânie nici pe răul cel mai mare.

Nu iubeşte nedreptatea, ci-adevărul cel curat,

Suferă şi crede-n toate cu fiorul cel mai 'nalt.

Toate le nădăjduieşte, plină de credință mare

Orice greutați suportă cu iubire şi răbdare.

Dragostea nicicând nu cade, să ştim asta ne-ndoios

Că-a ei temelie sfantă, este-n veci Iisus Hristos!

160. Candela inimii mele

Candela inimii mele

Stinsă-i de păcate grele

Dar aș vrea s-o văd arzând,

Doamne, spre mila-Ți divină

Vin eu încărcat de vină

Și plângând.

Imi cunoști inima bine

Am greșit față de Tine,

Știu cât sunt de vinovat,

Pentru ruga Maicii Sfinte

Nu mă părasi Părinte

În păcat.

Viața mea fără de Tine

E doar jale și suspine,

Sufletul zace rănit,

Ți-am nesocotit povața

Nu sunt vrednic să-Ți văd fața

Fiu iubit.

Eu singur sunt vinovatul

Căci m-a stăpânit păcatul

Ani în sir, de mii de ori,

Pierzând Harul Tău Hristoase

Spaima morții-mi dă prin oase

Reci fiori.

Dar deși sunt un nemernic

Și de milă nu sunt vrednic,

Tot spre tine vin supus,

Te rog scoate-mă din tină

Către Sfânta Ta lumină,

Drag Iisus.

161. Călugărul

Fluturând stindardul păcii și al jertfei calde, blânde

Cresc cupolele în soare după deal.

Sfânta vatră, în tăcere, cuib de suflete ascunde;

Asfințitul naște voaluri de coral.

Fremătând șiragul aspru printre degete de ceară,

Curge blândă rugăciunea cu suspin.

Se strecoară printre gene apa vie-n ceas de seară

Pregetând s-ajungă gândul spre Amin!

Poartă ranița durerii tuturor ce plâng departe-

Un călugăr se trudește lăcrimând...

Depărtându-se de lume, nicidecum nu se desparte,

El se sfarmă pentru ceilalți suspinând.

Tot domol și în tăcere cresc cupolele în noapte,

Sfânta Cruce strălucește peste lună.

Murmurând cu sufletul rugăciuni în calde șoapte,

Un călugăr stă cu îngeri dimpreună.

162. Vecernie

Toacă-n toacă se destramă

Ciocănind pe-a lumii tâmplă;

Liniștea încet te cheamă…

O minune se întâmplă.

Puncte negre alăturate,

La sfârșitul unei zile,

Se coboară-n libertate-

Clipa rugilor umile.

Între brațele muntoase

Clopote se unduiesc;

Mii de suflete frumoase

Într-o taină, se unesc.